Orașul Bacău privit cu ochii frumuseții

Maria VLAD - Furnale și pești

„Film de scurtmetraj versus artă fotografică” a fost un demers al Asociației Culturale „Zaharia'Art”, în parteneriat cu Consiliul Județean Bacău. Vernisajul a avut loc la Biblioteca Județeană „C. Sturdza” Bacău, într-o superbă zi de octombrie a anului trecut. Expoziția de pe simeze a cuprins fotografie și grafică, lucrări inspirate din viața citadină, semnate de zece artiști vizuali: Dragoș Burlacu, Ioan Burlacu, Viorel Cojan, Marius Crăiță-Mândră, Geanina Ivu, Ion Mihalache, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Constantin Țînteanu, Maria Vlad. Au fost proiectate trei filme de scurtă durată, realizate de Maria Vlad în colaborare cu Vlad Cazimir.

Evenimentul a fost atractiv pentru public, dar și important pentru cultura locală băcăuană. Dacă am privi astăzi imaginile, redate atunci în filme documentare, cu orașul nostru când totul era normal, când oamenii ieșeau pe străzi fără măști de protecție, impresia ar fi că timpul s-a dilatat enorm. Parcă am trăit cândva, demult, nu doar în urmă cu câteva luni, acele vremuri când străbăteam fără teamă străzile, cu treburi sau doar pentru plimbare, când în unele zile poate ne relaxam prin Parcul „Cancicov” sau îl traversam pentru a ajunge la bibliotecă și habar nu aveam cât eram de norocoși. Cu un ochi aproape vizionar, Maria Vlad și Vlad Cazimir (o simetrie nume-prenume ce are un fericit corespondent în complementaritatea artistică) în documentarul „Despre Bacău – 4 minute” au pus accent pe detalii urbanistice, totodată ilustrând și sufletul orașului. În doar patru minute, au surprins pe peliculă atât estetica unor monumente istorice, edificii religioase, case memoriale, muzee și alte obiective culturale, cât și respirația specifică Bacăului: plăcuta forfotă din timpul zilei, replierea străzilor la lăsarea serii și mai ales subtilul aer melancolic, bacovian, pe care doar firile mai sensibile îl pot percepe.

Expoziția de fotografie și grafică a impresionat prin energie și forță plastică, participanții fiind membrii reprezentativi ai Filialei Bacău a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Am putut admira zece maniere artistice distincte, sensibil egale calitativ, diferind modurile de interpretare de la artist la artist, fiecare având individualitatea sa.

Geanina Ivu ilustrează inspirat panorama orașului, urmărind formidabile suprapuneri sau continuități geometrice. Reportajul lui Viorel Cojan reflectă aproape cinematic secvențe dintr-un formidabil performance artistic stradal, ce-ai putea bănui că s-a petrecut într-un cartier parizian, dacă nu ai identifica în amănunte arhitecturi băcăuane. O estetică deosebit de rafinată abordează Ioan Burlacu, făcându-ne să apreciem cele mai ascunse esențe: profunzimea unor idei filozofice se poate deduce din stivuirea unor bușteni urmând verticala unei scări, iar poezia se concentrează în bulbul unei flori. Dragoș Burlacu, experimentând pe film, interiorizează enigma și misterul feminin, privind printr-un ochean ascuns la frumusețea reflexivă. Reflexive sunt și autoportretele Luminiței Radu, în care nu doar privirea în oglindă contează, ci și o istorie personală amprentată de parfumul discret al cărților poștale. Marius Crăiță-Mândră e tot atât de abstract și minimalist pe cât e în discursurile sale plastice recente. E provocator prin faptul că redă, chiar și în această formă de expresie, texturi, cromatică și simboluri grafice. Sensibile și romantice sunt cadrele realizate de Ion Mihalache, punând în valoare frumusețea feminină într-un decor intimizat, oniric. Constantin Țînteanu a ales fotografii dintr-un cabinet de curiozități, documentând, așa cum face și în sculptură, memoria. Bianca Rotaru a propus un obiect interesant și straniu: într-o cutie luminată de leduri a introdus un element grafic, suprapunând astfel planurile real și ireal. And last but not least, cea mai tânără dintre participanți, încă studentă la arte frumoase, Maria Vlad contrapunctează inteligent viciile citadine moderne (poluarea aerului) cu elemente suprarealiste.

La vernisaj, evenimentul a fost completat de poeta Cristina Ștefan, care a citit un emoționant text din creația proprie.

Astfel, s-a împlinit cu asupra de măsură ceea ce și-a propus coordonatoarea proiectului, Geanina Ivu: „Dorim să readucem în prim-plan bucuria de a privi și a împărtăși miracolul mirării noastre. De la scurtmetraj, la fotografie (reportaj, artă conceptuală sau fotografie de portret, compoziție, natură statică, peisaj); de la frumusețea orașului Bacău și a împrejurimilor, la viața de zi cu zi a băcăuanilor; de la peisaje și impresionante momente de călătorie, la literatură – toate aceste practici de sinceritate vizuală conțin ingredientul magic al pasiunii comune pentru arta fotografică”.

 (articol publicat de Violeta Savu , în Revista „Ateneu”, nr. 608, mai 2020)

Ioan Burlacu - Floare

Ioan Burlacu - Scară

Dragoș Burlacu - Reflexie

Viorel Cojan 

Marius Crăiță-Mândră - Suprafață

Marius Crăiță-Mândră - Suprafață

Geanina Ivu - Oraș

Ion Mihalache - Triptic

Luminița Radu - Air mail

Luminița Radu - Me

Bianca Rotaru

Constantin Țînteanu

Maria VLAD - Balcoane

Fiorul incertitudinii

Ne raportăm în fiecare zi la timp, medităm asupra vitezei trecerii lui. În reflecțiile noastre amestecăm vag, de cele mai multe ori fără să conștientizăm, concepte ale filozofilor, idei din studiile psihanaliștilor, principii, teoreme și legi enunțate de oameni de știință. Până la urmă, cădem de acord că fiecare individ în parte are un timp al său. Pentru oricare două persoane, alese aleatoriu, timpul va curge diferit chiar și atunci când ele s-ar afla în același loc și ar fi în stare de repaus. Durata măsurată de un ceas mecanic de fiabilitate elvețiană va fi aceeași, dar percepția psihică a scurgerii secundelor va fi diferită. Tema aceasta a scurgerii diferite a timpului o are proza titulară din volumul „Omul izgonit de ceasuri” (Iași, Ed. „Junimea”, 2019). Este cel de-al doilea volum de proză scurtă, după „Îngerașul purta fustă mini” (2016), pe care îl semnează scriitorul Nicolae Spătaru din Chișinău (născut în satul Horbova, Ținutul Herța), care s-a impus ca poet, fiind totodată un bun publicist și traducător din limba rusă.

Nicolae Spătaru este unul dintre acei prozatori, atât de rari astăzi, care stârnesc în cititor plăcerea pentru lectură, pentru că are har de povestitor, știința replicii, iscusința de a estompa pesimismul prin umor și ludic. Prozele sale sunt remarcabile prin acuitate stilistică și tensiune epică. Scrisul său se revendică într-o anumită măsură de la maeștri ca I. L. Caragiale, Gogol sau Gabriel Garcia Marquez, împletind admirabil fantasticul cu realul. Doza de real este poate mai mare la Nicolae Spătaru, dar e adesea pusă în relație cu un experiment ezoteric. În povestiri ca „Jurnalul cu file albe”, „Cimitirul «Descoperă nemurirea»”, „Apusul unei biciclete”, „Omul izgonit de ceasuri”, personajele se lasă cuprinse de stări extatice și misticism. Ceva mai realistă e proza „Dans albastru”, în fond o farsă erotică, personajul principal Dan Ploaie fiind prins fără voia lui într-un fictiv triunghi amoros. „Jurnalul cu file albe” a apărut și în volumul „Îngerașul purta fustă mini”, într-o variantă mai scurtă, care se numea „Jurnalul lui Dan”. În forma de acum, finalul este diferit, autorul amplificând ambiguitatea, personajele rămânând aceleași: studenții Dan Balotă și prietenul său bun Săndel, consăteni și colegi de facultate, profesorul universitar Urzicescu și decanul Gheorghe Ivanovici Parjă. Umorul inundă toate narațiunile din volum, dar cu precădere în această proză ironia este utilizată pentru a satiriza comunismul sovietic și activiștii săi ideologici. Astfel, se fixează și contextul istoric al desfășurării acțiunii. Dar întâmplările fabuloase nu au numaidecât legătură cu sistemul dictatorial în care personajele sunt nevoite să-și ducă traiul, ci mai ales cu caracterul acestora și cu un fel de hazard care eclipsează anumite destine.

Titlul nuvelei „Cimitirul «Descoperă nemurirea»” este, evident, ironic. Eroul povestirii, Tudose Friptu, are o evoluție surprinzătoare. Nu îi poți bănui acțiunile viitoare, pentru că va trece subit de la o stare la alta. Prima impresie este cea a unui personaj oblomovian: „Tudose Friptu a fost, de când s-a născut și până când a devenit șef al echipei de paznici, un individ mărunțel, insignifiant. Atât de mic, încât și pe mine, acum când încerc să povestesc câte ceva despre acea primă perioadă a vieții sale, adică până la avansare, mă cuprind plictiseala și lehamitea. Fiind un om neînsemnat, a făcut mai tot timpul doar ceea ce-au dorit alții și ceea ce i-au spus alții. Nimic mai mult. Nici vorbă să se împotrivească. Nu vă pot spune de unde i-o fi intrat în cap chestia că așa este mai bine, dar i-a intrat. Și i-a intrat tare. Credea că în felul acesta se află în siguranță. Făcând doar ceea ce-i spuneau alții, el nu risca mai nimic”. Dar un accident îl transformă, și în tipul pasiv de altădată se va declanșa un vulcan. Din nou, prin forța hazardului, fiind plasat într-un mediu care-i va accentua demența, oferindu-i-se funcție (ca șef de paznici) la Cimitirul „Descoperă nemurirea”, în insul șters de altădată se insinuează spiritul autoritar și despotic. Isteria lui Tudose Friptu va atinge cote paroxistice, proiecția sa din final fiind una oniric-grotescă.

„Apusul unei biciclete” poate fi receptată și ca o parabolă despre mândrie. O bicicletă confecționată „din te miri ce” la început se dovedește mai puternică decât una nouă-nouță, de firmă. Dar supunerea de către stăpânul și meșterul ei la ceea ce sarcastic naratorul numește „întrecerea secolului” atrage asupra vehiculului o vrajă, un fel de blestem. În consecință, după ce se consumă episodul triumfului, când pornește la drum cu bicicleta de care era foarte mândru, Duță va fi cuprins de tot felul de halucinații, auditive și vizuale. Bicicleta va sfârși ca „încâlcitură de fiare”, probând că un lucru înnădit nu va fi niciodată la fel de trainic ca unul finit, de calitate. Se poate face o analogie și între faptul că bicicleta era făcută din bucăți, iar numele personajului principal Duță provine, după cum se precizează la începutul nuvelei, „de la Mitruță, diminutiv logic care pornește de la Dumitru”. De altfel, Nicolae Spătaru pune accent pe numele pe care le atribuie personajelor sale. Nu aflăm însă numele celui care în „Ce tip mișto am fost...” susține un monolog. Întrebările pe care și le pune acesta sunt întrebările omului contemporan, care nu-și găsește rostul în această lume. Și totuși, personajul cu pricina, marcat de frământări, are tăria de a se autopersifla: „Eu nu umblu cu jumătăți de măsură. Când e vorba de persoana mea, nu mă menajez deloc. Eu vreau să fiu cinstit cu mine. Doar fiind cinstit cu tine însuți, poți fi la fel și cu cei din jurul tău. Asta o știu de la Freud. Ascultați mai departe: Cine te crezi dumneata?, am repetat întrebarea. Tăcere. Și-atunci am continuat, la fel de necruțător: Ai compus tu vreo sonată care să fie inclusă în patrimoniul cultural universal? Tăcere. Sau cel puțin național? Tăcere. Vreun șlagăr care să fie pe buzele tuturora? Tăcere. Ai descoperit vreun element chimic nou pentru tabelul lui Mendeleev? Ai descoperit vreun remediu pentru zecile de boli incurabile? Ai scris vreo Iliadă cumva, vreun roman bestseller? Ai eliberat vreun ostatic din ghearele unor bande insurgente? Spune, dragule! Spune, bestie! Vedeți cu ce cuvinte mă numesc!” Eroul se înstrăinează din ce în ce mai mult, dorindu-și izolarea. În contextul crizei pandemice pe care o traversăm, ținând cont că volumul a fost lansat anul trecut undeva prin vară, această povestire are și un caracter vizionar, începând cu această frază: „Astăzi, plimbarea, o chestie atât de banală în trecut, a ajuns aproape la fel de imposibilă ca și zborurile intergalactice”.

Proza cu care se închide volumul, „Dispariția”, vorbește despre o dezamăgire în dragoste, dar finalul este deschis. Spiritul jucăuș al autorului se manifestă și în acest mod, provocând cititorul să își imagineze continuarea poveștii.

Firul care unește cele șapte povestiri ale volumului este timpul, dar nu doar prin spaimele existențiale pe care le stârnește în omul universal, ci chiar prin iminenta petrecere a timpului într-un vârtej de incertitudini. În mod surprinzător, atât șovăiala personajelor atunci când se află în situații-limită, cât și ambiguitatea unor întâmplări fac ca nuvelele din „Omul izgonit de ceasuri” să aibă o vibrație înaltă. De altfel, autorul scontează mult pe efectul de „surpriză”, pe care o introduce abil, cu subtilitate. Sau așa cum excelent observă Ludmila Șimanschi, într-o cronică publicată în revista „Dialogica”: „Nicolae Spătaru pune sub semnul întrebării opoziția ireductibilă dintre real și ireal, plecând de la o situație firească, pentru a ajunge la supranatural”.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 608, aprilie 2020)

Preaplinul inimii prin care curge sânge curat

       Cu o postfață care cuprinde note critice semnate de doi dintre cei mai de seamă poeți ai României, Marian Drăghici și Ioan Es. Pop, cartea lui Florin Caragiu, „Sânge curat” (București, Ed. Platytera, 2018) convinge atât sub aspect grafic (pe copertă e o reproducere a icoanei „Sfintei Treimi”, realizată de artistul plastic Elena Murariu), cât și prin conținutul liric, o poezie religioasă de profunzime. Marian Drăghici face și o prezentare biografică a autorului, reamintindu-ne de polivalența scriitorului Florin Caragiu, licențiat în matematică și teologie. Este, de asemenea, filolog și filosof. Preocupările sale în domeniul filosofiei religioase au dat naștere unor volume ca: „Eseuri și studii teologice: Cuviosul Ghelasie Isihastul” (2004), „Antropologia iconică” (2008), „Frumusețea lucrurilor ultime” (2017), „Școala martiriului” (2017). În poezie, publică volumele „Catacombe. Aici totul e viu” (2008), „Omul cu două inimi” (2014), „Este” (2018), „Sânge curat” (2018). Publică și o carte memorialistică, „Întrupări ale iubirii – jurnal de seară”. Și „Sânge curat” este tot un jurnal, dar scris în versuri. După ce în urmă cu câțiva ani învinsese un cancer la colon, la aproape 49 de ani poetul se confruntă cu altă încercare, o boală de rinichi. Se internează, trecând pe dializă. Pe patul de spital ține acest jurnal în versuri, pe care i-l dedică iubitei sale soții Diana, care i-a fost un real sprijin sufletesc. De altfel, multe dintre poezii sunt mici epistole în care i se adresează ei cu apelativul „dragostea mea”. Încântătoare sunt și micile dialoguri (uneori casnice) dintre soț și soție, anumite activități mărunte deși păstrează caracterul de rutină, devin soluții de surmontare: „frumoasă e viața, draga de ea/ când mi-este alături dragostea mea/ a ieșit zmeura/ nu lua din aia storcită/ odihnește-te înainte să mergem la medic/ să-ți pună cateterul cel nou/ mi-e frică să nu mă apuce tusea/ în toiul operației/ mai ia un tusocalm”.

        Suferința îl îndeamnă pe poet la reflecție și meditație asupra sensului vieții. Speră că oamenii se vor salva prin iubire, se bucură de frumusețile naturii ce se pot strecura prin ochiul ferestrei, își pune nădejdea în Dumnezeu și își face zilnic canonul, rugându-se nu doar pentru el, ci și pentru cei din jur: „ciripitul păsărilor îmi trezește amintiri/ privesc totuși spre viitor/ cu încredințarea că tot ceea ce este bun și frumos/ va fi salvat/ îmi este sufletul atins de dragoste/ și pentru bolnavii acestui spital mă rog/ s-o cunoască și să fie liberi/ de tristețe, de durere și de frică/ pentru că Hristos este în mijlocul nostru/ și tot răul e neputincios/ câtă vreme iubirea domnește”. Apar și interogațiile asupra legăturilor între ereditate, moștenire spirituală și legile materiei manifestate în trup, conștientizând efemeritatea viețuirii pâmântești a omului: „lumea mică umblă pe vârfuri/ sunt arca neamului meu ce se stinge/ mărturisesc despre trup/ despre celulă și dramele ei de care nu știm/ despre sânge/ ce-i omul?/ o adiere ce mângâie lutul/ plecând spre soare răsare”. În genere, versurile sunt concise și au o tentă abstractă. Autorul operează niște tăieturi fine în text, iar câte un vers face o priză aparte cu cel anterior și/sau cu cel succesiv, astfel anumite cuvinte sau expresii devenind polisemantice.

        Nu doar dragostea vindecă, poezia are de asemenea rol tămăduitor. Sunt foarte sensibile și frumoase comparațiile cu samarineanul milostiv și cu Sfânta Fotinia. Prin cultivarea pozitivă a emoției, poezia poate să aline sufletul sau să potolească setea de adevăr și frumusețe: „poezia e o samarineancă/ ce scoate apă din fântână/ ca să i-o dea lui Dumnezeu/ e un samarinean milostiv/ ce unge și leagă rănile noastre”.  

         Cum se pregătește un creștin autentic pentru o operație? Cum altfel decât prin spovedanie și împărtășanie, întru fericirea inimii de întâlnirea cu Iisus! „ieri m-am spovedit/ azi m-am împărtășit/ sunt gata să stau pe masa de operație/ pentru că simt bucuria/ de a-L avea pe Hristos în mine/ cum viața nu mai e hotărnicită de moarte/ ci e nehotărnicită de Viață”. Gândul la viața veșnică devine din ce în ce mai pronunțat, poetul e împăcat cu ideea că idealul nu poate fi atins decât prin mijlocirea suferinței, însă la fericirea eternă nu poate visa altfel decât prin comuniune cu soția sa: „îmi place viața din ce în ce mai mult/ sper s-ajung s-o iubesc atât de tare/ încât să simt adierea vieții veșnice/ și când voi fi pe pragul/ de a trece din această lume/ bucuria să copleșească întristarea/ întristarea să fie o coajă/ a unei fericiri mai înalte/ miez dulce de care fie să mă împărtășesc/ împreună cu dragostea mea”. Ideea că doar cu ajutorul iubirii poți depăși obstacole și necazuri revine adesea. Dragostea îl poate ridica pe om pe culmi nebănuite, când e trăită în consonanță cu preceptele creștine înseninează chipul și sufletul omului; fiind cel mai frumos, puternic și minunat sentiment. Așa reiese și din textul cu numărul 62 (autorul în loc să pună titluri la poezii le-a numerotat cu cifre arabe), unul dintre cele mai reușite poeme ale volumului, impecabil ca tehnică, precis și rafinat în expresie și transmiterea mesajelor: „dragostea dă un simț al orientării nemaivăzut/ în lumea aceasta în care domnește confuzia/ ea face voința de dominație deșartă/ pofta o îndreaptă spre Dumnezeu/ creează timp pentru ca mânia să nu-și facă loc/ și drumurile încurcate ale vieții le descurcă/ noi trăim acest vis, această chemare/ ca pe o continuă minune săvârșită cu noi/ cum Dumnezeu și-ar pleca obrazul/ la pieptul nostru, din adâncul icoanei”. Când ne despărțim de acest sentiment înalt, devenim pradă ușoară pentru ispită. Arătam mai sus cum poetul se ruga în spital nu doar pentru el, ci pentru toți cei bolnavi să se facă sănătoși, tot el îndemnându-ne să ne întristăm pentru cei decăzuți dar, mai ales, să ne rugăm pentru ei: „păcat e ceea ce ne desparte de dragoste/ dacă am ști cât de minunată e/ dacă am fi răpiți de acea frumusețe/ venită din sânurile dumnezeirii/ am trece prin ispită ca prin aer, ușor,/ luând din ea doar înțelegerea răului/ și o mare compătimire pentru cei căzuți/ ce trezește o neîncetată rugăciune/ o neadormită purtare de grijă/ pentru lumea aceasta suferindă”.

       Acest volum scris pe un pat de spital, deși se-ntâmplă să descrie boala și suferința, mai mult vorbește despre îngrijirea sufletului, despre dragoste, supraviețuire și aspirația la mântuire. Atât de inspirat intitulat „Sânge curat” (trimiterea la euharistie este evidentă), acest jurnal e ca un cântec despre cum suferința se poate împrieteni cu iubirea, e ca o rețetă utilă oricărui cuplu care trece printr-un moment critic al vieții. Sau, așa cum frumos spune Ioan Es. Pop: „acest volum este, în esența sa, o poezie a inimii, pe măsura rugăciunii inimii, pe care Florin Caragiu o întipărește în tot ceea ce scrie. [...] În poezia de acum a lui Florin Caragiu, vidul nu există, pentru că preaplinul îl face de neconceput”. Preaplin sufletesc - iată cartea de vizită a acestei cărți, a cărei lectură o recomand călduros!

(Violeta Savu, în revista „Credința ortodoxă”, 2019) 

Scriitorul nevăzut

Procesele de conștiință pot fi devastatoare pentru cariera, sănătatea și viața unui om. O greșeală, cât de mică ar fi (de exemplu, o minciună aparent nevinovată), repetată în mod conștient pentru satisfacerea unor mărunte orgolii, poate duce mai devreme sau mai târziu la comiterea unor fapte imorale, chiar infracționale. M-am gândit la asta citind cel mai recent roman al lui Ciprian Măceșaru, „Alergătorul invizibil” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2019). Scris la persoana întâi, spune povestea eroului Paul Vasilescu. Așa cum ne avertizează Emanuela Ignățoiu-Sora în scurta prezentare de pe coperta IV, e vorba despre un anti-erou, iar romanul este cronica unei ratări.

Încă din copilărie, Paul Vasilescu nu prea a dat semne de genialitate, fiind după propriile spuse un elev „lamentabil”, născut în perioada comunistă într-o familie modestă: mama era vânzătoare la un aprozar, iar tatăl, care nu absolvise mai mult de opt clase, avea o calificare de pompier și se pricepea la zidărie. Copilăria îi va fi marcată pe de o parte de brutalitatea tatălui, pe de alta de tarele dictaturii comuniste: înfometare, sărăcie, mizerie, cenzură, persecuții etc. În primele pagini ale romanului, Măceșaru se autopastișează, câteva teme și motive fiind reluate dintr-un inedit poem ce l-a publicat în volumul diptic, scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: „Trei sute de ceaușești liliputani” (București, Ed. „Humanitas”, 2016). Și în versurile narative din acele „Microistorii” se face referire la copilăria nu prea fericită din perioada comunistă: tatăl este același pompier & zidar frecventând asiduu crâșmele, locuința de tip vagon este un corp dintr-o casă veche „împărțită de comuniști la trei familii”. În „Alergătorul invizibil” firul narativ este desigur mult mai dezvoltat, cu mai multe întâmplări ce compun tabloul unei familii disfuncționale. Dialogurile sunt reduse pe cât posibil pentru a lăsa loc introspecției. Paul Vasilescu este un copil căruia îi place să alerge, e una dintre puținele modalități prin care poate experimenta sentimentul de libertate. Repurtează câteva victorii la competiții sportive dedicate juniorilor, dar abandonează acest hobby, motivul fiind o închipuită boală de inimă. Ajunge să alerge doar în imaginație. Un alergător invizibil! Într-o anumită măsură, adolescentul Paul Vasilescu seamănă cu Holden Caulfield: lipsit de ambiție, eșuează la aproape toate materiile școlare, excepție făcând literatura, unde strălucește. Are gusturi livrești, ascultă muzică bună și citește cu aviditate Bram Stoker, Mary Shelley, Edgar Allan Poe și G. Bacovia (în maniera căruia va încerca să scrie primele sale poezii).

Tensiunea crește exponențial odată ce eroul va ieși din adolescență. Deloc întâmplător, simbolic, ieșirea din adolescență va coincide cu ieșirea țării din comunism. Paul Vasilescu pleacă din orașul său natal (Câmpina) și devine student la filologie în București. Absolvă facultatea şi se stabilește în Capitală. Se îndrăgostește și se va căsători pripit cu Alina, licențiată în drept, o fată frumoasă, gingașă, dar puternic marcată de bigotism. Alte defecte se revelează încă din primii ani de căsnicie: femeia e materialistă, isterică și îngrozitor de frigidă: „Cam așa erau și rarele mele partide de sex cu Alina, ca niște înmormântări”. Paul Vasilescu e nefericit în căsnicie; nici apariția unicului copil, a cărui fragilitate emoțională îl disperă, nu va reuși să îndrepte lucrurile.

Eșuat pe plan familial, eroul este relativ mulțumit la serviciu: lucrează într-o editură, ca redactor de carte. Ca scriitor însă e chinuit de crizele de inspirație: „Mi-a venit un chef dement să scriu. Discuția cu bătrânul mă stârnise. Mi se părea că sunt plin de inspirație. Mi-am spus – pentru a câta oară? – că o să merg acasă și o să scriu zeci, sute, mii, milioane de pagini. Arătam foarte hotărât, dar știam că o să dau greș și de data asta, că o să mă spârcâi o jumătate de pagină și că un sentiment de misiune îndeplinită mă va cuprinde, că apoi mă voi uita la televizor, la vreun meci de fotbal mediocru sau la un film cu bătăi și împușcături, că voi răsfoi câteva cărți, că voi citi douăzeci-treizeci de pagini ca să bifez și cititul, pentru ca mai târziu, înainte de a mă culca, să-mi reproșez tăios indolența și să-mi fac promisiuni solemne că de a doua zi mă voi pune serios pe treabă”.

Așa cum spuneam la începutul acestei prezentări, o minciună cât de mică, dacă va fi repetată, e ca un fir lung de ață ce se adună într-un ghem. Admirator al maeștrilor literaturii, comparându-se cu aceștia, pe Paul Vasilescu nu-l va mulțumi nimic din ceea ce compune el însuși. Frustrat, îi scrie tatălui său o scrisoare în care își varsă toate resentimentele, încercând să „imite” stilul lui Franz Kafka, din opera căruia și copiază câteva fraze. Pentru a-și impresiona soția, despre care știe că e străină de actul lecturii, îi citește pasaje din mari clasici, mințind-o că sunt scrise chiar de el. O minciună nevinovată, chiar amuzantă, cu iz ludic. Dar a fost genul de minciună care a deschis portița unor ispite mai mari. Când i se ivește posibilitatea de a-și însuși manuscrisul unui roman excelent, nu se dă în lături să o facă, dar luându-și toate măsurile de precauție pentru a nu fi prins. Fără doar și poate, tema manuscrisului găsit (sau în unele cazuri, ca și în exemplul nostru, furat) a devenit o temă comună în literatură, aproape un clișeu. Dar acest „truc” încă nu și-a pierdut din fascinație. S-au realizat și câteva filme artistice care abordează tema plagiatului literar: îmi vin acum în minte ”Secret window” (2004) sau filmul ”The words” (2012), apărut în limba română cu titlul „Hoțul de cuvinte”; preferatele mele sunt însă două creații din anii ’90: „Una pura formalità” (1994) și ”Wings of fame” (1990). În romanul lui Măceșaru, motivul plagiatulului e doar o piesă dintr-un puzzle, un pretext ideal pentru dezvoltarea analizei psihologice. Aproape ca-ntr-un thriller hitchcockian, eroul trece prin diverse stări psihotice: la început, se insinuează teama de a nu-i fi dezvăluită fapta: „Prin urmare frica, nu vina. Cu vina mă puteam obișnui. Cel puțin așa credeam. Vina era doar o prostie, o invenție a conștiinței, ceva care nu există, dar frica, e-hei, frica totuși se putea concretiza într-un polițist care să mă ia de guler, într-o dubă în care să fiu aruncat, într-o închisoare. Frica era ceva serios, vina doar un moft”. Frica este înlocuită treptat de procese grave de conștiință: spaima vinovăției se dezvoltă într-un crescendo insuportabil, cu halucinații și alterări ale sănătății mintale și fizice. Rămâne la latitudinea cititorului în ce măsură va judeca greșeala comisă, dar aspectele psihologice au o importanță fundamentală, iar construcția epică este fără fisură: sunt prezentate o succesiune de evenimente al căror deznodământ constant nesatisfăcător a determinat decăderea spirituală. Paul Vasilescu nu era deloc lipsit de talent. Și totuși, publicarea romanului său de debut, al cărui conținut este autobiografic, va fi deopotrivă ignorat atât de public, cât și de critică. Așadar, e un scriitor fără vizibilitate. Un scriitor nevăzut, care nu e citit de nimeni (sau aproape nimeni), iar pentru cei din breaslă nici nu există.

Povestirea fiind scrisă la persoana întâi, caracterul personajului-narator se conturează atât din faptele descrise, cât și prin autoanaliză. Indirect, sunt realizate și caracterele personajelor secundare. Tatăl se distinge prin trăsături negative: agresivitate, lipsă de educație și cultură, gândire obtuză, limbaj buruienos. Sunt cel puțin două personaje cu care cred că va empatiza în mod deosebit cititorul. Unul dintre ele este chiar soția eroului, Alina; dramatismul trecutului ei poate fi intuit de la primele sale izbucniri nevrotice. Dar autorul dozează bine suspansul și secretul Alinei va fi dezvăluit abia spre sfârșit. De o sensibilitate aparte este copilul Alexandru, e impresionantă și memorabilă scena în care tatăl încearcă să-și învețe fiul să joace fotbal și totodată să-și învingă timiditatea. Mama naratorului e o femeie ștearsă, fără personalitate, care acceptă din cauza unor cutume umilințele la care este supusă. Dar e o femeie bună și blândă și e singura care poate să ofere fiului ei, chiar fără să conștientizeze, sprijin emoțional. Bătrânul Mihalache, adevăratul autor al romanului „Vară în Crimeea”, este învăluit într-o aură de mister.

Scris într-un ritm alert, „Alergătorul invizibil”, deși e de mici dimensiuni (nu depășește 120 de pagini), are substanță, reușind să captiveze prin suspans, dar și prin multiplele referințe livrești. Este modern prin tehnica folosită, autorul mixând genuri fără ca textul în întregimea lui să-și piardă din fluență și fluiditate. Scris ca un jurnal, în cuprinsul romanului găsim și pagini epistolare, o proză scurtă care funcționează de sine stătător și, analog povestirii în ramă, avem de data aceasta jurnalul în jurnal, căci în confesiunea sa eroul citează fragmente din jurnalul Alinei.

Romanul „Alergătorul invizibil” este de tip realist, asezonat din plin cu reflecții filosofice și subtilități psihologice. Povestea eroului se încheie brusc, Ciprian Măceșaru reușind printr-o trăsătură de condei să mute tot eșafodajul epic din realism în suprarealism, printr-un final ce frizează absurdul.  

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 607, martie 2020)

Traumă și iubire

Cartea de poezii a Ruxandrei Anton, „Nici urmă de dragoste” (București, Ed. „Eikon”, 2017), e consistentă și ar fi putut fi publicată chiar în două volume separate. De altfel, se și compune din două fascicule: „Apelul de urgență”, cu mottoul „Dragostea e arca”, respectiv „Selfie cu Lana când îmi povestește visele”, având ca motto versurile „cerul visează/ așa apare ceața”. Și în prima parte emoțiile transmise sunt răscolitoare, dar partea a doua este mai convingătoare, impresionând profund prin relatarea frustă a unor experiențe de viață teribile.

Apelul de urgență

Această parte începe cu o ars poetica. „Poezia mea” e un imn de iubire închinat poeziei și creatorilor ei, dar totodată o lamentație, o conștientizare a fixării injuste într-o zonă marginală: „pot să umple singurătatea/ cu alcool/ pot să umple durerea/ cu alcool/ pot să umple tristețea/ cu alcool/ pot să umple dragostea înșelată/ cu alcool/ pot să umple frica/ cu alcool/ pot să umple nimicul/ cu alcool// poezia lor bea și se scrie singură/ poezia lor are/ toate ușile/ deschise// poezia mea nu bea/ cot la cot cu ei”. Principalele teme ale autoarei sunt problemele feminității și recursul la amintirile traumatice ale copilăriei, relatate în prima parte mai voalat, utilizând simboluri și metafore, în versuri ce pot avea uneori mai multe înțelesuri: „pe caiet mâna copilului scrie/ o pădure de bastonașe/ bastonașul mare e tata/ bastonașele mijlocii/ probează rochii care să le schimbe viața/ bastonașele mici lipesc fotografiile// cât o să mai întârzie tata/ eu o să cresc mare” și continuarea echivocă: „eu o să trag fermoarul/ fără să mă mai urc pe scaun”.

În loc de fericire, relația cu partenerul aduce angoasă, teama de abandon, moarte (trauma avortului), sentimente de înstrăinare: „și zăpada devine un halat alb din tablă/ vezi pixul roșu scriind pe zăpadă/ și repeți în gând cuvintele/ pe care o să i le spui lui/ și cu cât le repeți mai mult/ cu atât fiecare cuvânt/ se preschimbă într-un scaun gol/ atât de gol/ de parcă n-ar fi stat pe el/ nimeni/ niciodată// nu știu unde sunt/ două mâini mă conduc/ două mâini mă întind/ pe un pat rece/ îmi desfac picioarele/ și trag copilul afară// florile din plastic/ îmi intră în carne// nu știu unde sunt/ orașul e un pumn mic/ închis/ iar lumea e un scaun gol”.

Selfie cu Lana când îmi povestește visele

Lana este personajul principal feminin cu care facem cunoștință în această parte: „în burta lanei zbor/ și ea țipă/ și el nu aude/ acum douăzeci de ani/ el îi auzea gândurile/ acum zece ani/ lana zbura în burta mea/ cu capul în jos/ și părul ei/ atingea pământul”.

Autoarea folosește dedublarea. Aflăm despre suferințele adânci ale Lanei, despre abuzurile suferite în copilărie. Mediul în care a trăit a fost unul disfuncțional, tatăl fiind alcoolic, violent atât fizic, cât și verbal. Martor la maltratarea și umilirea mamei de către un bărbat vicios și brutal, copilul cade și el victimă abuzurilor emoționale, reușind să își salveze sufletul prin refugiul în lectură și evadare în fantastic: „cărțile erau mai bune ca oamenii/ în cărți eu eram frumoasă ca mama/ bună ca mama eram eu/ în cărți nu-mi mai era frică de tata/ în cărți mama nu era bătută/ și nu fugea cu mine în brațe prin zăpadă/ cu picioarele goale/ la bunica// în cărți era lana care ștergea dușumeaua roșie de la sângele ei/ apoi îmi lua durerea cu mâna”.

Tulburătoarele versuri au și substrat psihologic, stresul toxic suferit în primii ani ai vieții având efecte chiar și la vârsta adultă. Astfel, Lana are stări anxioase frecvente, simte nevoia de a se izola de lume, se confruntă cu blocaje de comunicare și relaționare, nu are suficientă încredere în sine sau în cei din jur, e bântuită de pesimism, relațiile de iubire eșuează: „toți erau fericiți/ cu ea fără ea/ toți urlau de fericire/ din fericirea lor puteai să faci bărcuțe de hârtie/ puteai să faci un soare la miezul nopții/ puteai să faci un căluț de gips/ puteai să faci orice/ de unică folosință// lana trăiește extrem/ lana trăiește periculos/ un roi de albine/ inima ei” („nici un bărbat nu era nebun după lana”) sau aceste strofe din finalul poemului „am făcut saltul”: „lana freca podeaua/ cu sodă caustică/ afară zăpada era/ din sodă caustică// acum că ai murit/ ești un tată mai bun/ acum că ai murit/ du-mă înapoi// du-mă înapoi/ de la orice bărbat/ un abur negru crește/ între mine/ și el/ un abur negru/ care mă rupe în două”. Imaginea podelei ce este curățată de sânge cu sodă caustică este copleșitoare, efectul vibrant fiind potențat pe de o parte prin nerostirea cuvântului „sânge”, pe de altă parte prin polisemia adjectivului „caustic”. Ruxandra Anton este o autoare care demonstrează că stăpânește mijloacele de expresie, în mod special în această a doua parte a cărții, ireproșabilă în ceea ce privește unitatea stilistică.

Tematica volumului este de mare actualitate. Sunt frecvente în creațiile artistice moderne (teatru, film, proză, poezie etc.) subiecte precum violența domestică sau/ și condiția femeii în societate. Totuși, comparativ cu perioada comunistă, în prezent sunt mai multe instituții și autorități publice care luptă pentru combaterea abuzurilor suferite de femei. Parafrazând o vorbă populară, am spune că, din păcate, sunt destule situații în care până să ajungă/ apeleze la autorități, pe biata femeie o „mănâncă de vie” acel individ care profită de forța sa fizică pentru a insulta, jigni, intimida, teroriza, șantaja emoțional etc. Ceea ce observă și Carmen Mihalache în cea mai recentă carte a ei, intitulată „Hublou” (Bacău, Ed. „Babel”, 2019), în capitolul „Lupta pentru feminism vine și dintr-un fel de masculinitate”: „Acum sunt legi clare, la care se aduc în continuare îmbunătățiri, care condamnă violența domestică. Dar lucrurile nu se rezolvă doar prin reglementări juridice, din păcate subiectul fiind mult mai complex și foarte delicat. Totul pornește de la mentalitate, tradiție, grele moșteniri, educație. Sau, mai precis, de la lipsa acesteia”. Cine va citi cu atenție volumul „Nici urmă de dragoste” va găsi trimiteri la aceste tare. Poezia Ruxandrei Anton trebuie citită nu doar cu luare-aminte, ci și cu sufletul. Chiar dacă mărturisirile sunt despre experiențe foarte dure și despre deficitul imens de tandrețe dintr-o copilărie nefericită, din fiecare poezie, din fiecare vers transpare o imensă capacitate de dăruire. Transpare Iubirea! Ruxandra Anton – la fel ca personajul ei, Lana – se salvează prin poezie, autenticitate, aspirația la dragoste și frumusețe. Amintirile negre se șterg sau se pierd în ceață, lăsând loc câtorva amintiri pozitive: episoadele în care mama își manifestă afecțiunea maternă; tandrețea bunicilor a căror casă pare o cochilie unde s-ar putea ascunde înspre bucuria miraculoasă a armoniei familiale: „somnul la bunica era altfel/ patul ei era așa de moale/ și răsuflarea ei era melodioasă/ bunica dormea cu noi două/ ca să nu ne certăm/ de la cine doarme cu bunica/ pe atunci încă era casa cea veche-veche/ cu prispă și cerdac/ cu miros de lemn de var și busuioc/ numai bunicul mirosea a oraș// el venea în toiul nopții/ pâș-pâș/ să nu ne trezească”.

Volumul „Nici urmă de dragoste” beneficiază de o prezentare grafică elegantă: pe coperta I este reprodusă o fotografie realizată de Cătălin Agopian, iar pe coperta IV, o lucrare a lui Mihai A. Barbu: o fotografie ce face parte din colecția „Sticle pentru minte, inimă și literatură”.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 606, februarie 2020)

Castelul cu personaje misterioase

Personalitate complexă: poetă, prozatoare, publicistă, președintă a Societății Scriitorilor Bucovineni, directoarea unui important teatru municipal, Carmen-Veronica Steiciuc a cultivat cu toate acestea – cel puțin în ceea ce privește literatura – eleganța discreției. A nu se înțelege de aici că nu e cunoscută sau apreciată; dimpotrivă, cele șapte volume de poezie i-au adus importante premii, distincții naționale și internaționale. Cu cea mai recentă carte a ei, „iahtul cu prieteni imaginari” (București, Ed. „Tracus Arte”, 2019), Carmen-Veronica Steiciuc ne introduce într-un univers oniric, populat cu personaje fabuloase, deosebit de atașante și, după modelul creatoarei lor, discrete, sincere și senine. Cele două personaje principale au nume codificate: doamna M și domnul H, care trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Înainte de a ajunge la capitolul 81 (fiecărui titlu de poem i se atribuie și câte un număr, de la 1 la 82), am crezut că doamna M este o replică a celebrei Doamne T. Existau asemănări (devotamentul și o nelimitată capacitate de iubire), dar și diferențe (dragostea doamnei M este una împărtășită și împlinită). Asupra explicațiilor din „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din lumea reală” voi reveni.

Acțiunea este de natură fantastică și se petrece într-un superb castel gotic situat la malul mării. În jurul doamnei M (cu cea mai frecventă apariție) și al domnului T gravitează și alte personaje: Étienne, cel care deschide trapele visului în vis; Skye, cel care „organizează banchete în lumea vizuală”; Felix, plămădit de o șoaptă asupra sensului emoției; Maura, care construiește cuiburi pentru păsări colibri; Lydia, fiica în căutarea tatălui; Tatiana, psihologul care alungă spaimele metafizice; Christine cea miloasă, care „culege inimile sfâșiate de pe străzile orașului rănit din dragoste”; Nelcy, care numără unicornii; Daisy, Mark...

Micile narațiuni sunt încărcate de lirism și au parfumul pe care în istoria literaturii doar la romantici l-am mai întâlnit. După cum se știe, tema majoră a literaturii romantice este visul. Călătoria din cartea lui Carmen-Veronica Steiciuc este evident una imaginară și mai mult decât atât, fiecare dintre eroii-călători pare să fie în esență o proiecție din visul altuia. O călătorie în care se intersectează uneori până la confuzie lumi și perioade: vizibilul cu invizibilul, realul cu imaginarul, prezentul cu trecutul. Iscusit magician al acestor misterioase translații este doamna M; ea „pășește timid în afara oglinzii, privește dedublarea,/ observă în tăcere lumile din interiorul iluziei, zâmbește,// imaginează culori forme gusturi exotice pentru fiecare gând/ care se desprinde de conștiență. în lumile tandre timpul nu există”. Motivul oglinzii apare foarte des și îi sunt atribuite mai multe semnificații, una amintind de metafora lui Lewis Carroll, căci este obiectul care o transpune pe doamna M din trecut în viitor sau invers. Deseori se specifică despre rama oglinzii că este din mesteacăn alb. Simplu element de decor?! Da și nu. Mesteacănul este simbolul vieții; albul se asociază cu puritatea.

Dacă în prezent castelul se înalță semeț, iar oaspeții săi sunt oameni buni, cu gust pentru frumos, nu același lucru se poate spune despre vremurile sale mai îndepărtate: „vandalizat timp de secole, castelul rămâne singur și trist. oglinda/ purtată pe brațele multor pirați îndrăgostiți nu mai cântă decât/ în noaptea eclipsei de lună când, în urma unei furtuni pe mare,/ ajunge în adâncurile vecine abației”. Lumina farului simbolizează deopotrivă lumina spirituală, încrederea în umanitate, speranța în dragoste: „dacă ai întrebări despre umanitate, despre existența umană în/ general, despre freamătul din interiorul poveștilor de iubire, de/ fapt, dacă ai întrebări// de orice culoare, le poți așeza în brațele farului, în tăcerea lui,/ răspunsurile sunt forme azurii în scoici de lumină”. Fiind de factură onirică, poezia din acest volum se remarcă și printr-o puternică imagistică: „cu o mie de lacăte închid vânturile de miazănoapte la pagina/ 394, umbrele din turnul de veghe așază zăpezile în cercuri./ coridoarele secrete din interiorul oglinzii știu exact ora la care/ se întorc unicornii. Nelcy îi numără, pregătește apoi pietrele/ roșii, pietrele verzi, pietrele negre”; „[...] sufletul iahtului recunoaște că a/ preschimbat materia neagră în materie albă, a legat butoaie,/ scânduri, sticle de plastic și toată iubirea din pubelele orașului”; „domnul H are o perioadă depresivă. se ascunde în atelierul de/ sculptură și răsfoiește în secret cărți cu desene persane și/ ilustrații din manuscrise chinezești” sau versul acesta care prin repetiție imprimă un efect scenic: „mănușile albe aplaudă”. Suprarealistele poeme cu domnul H sondează lumea subconștientului. Stările sufletești ale sculptorului alternează de la depresie, la extaz. Îl salvează visul și intimitatea cu jocul doamnei M.

În final, din fragmentul „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din lumea reală” aflăm că toate aceste simboluri au corespondent în realitate. „Château de La Napoule” este situat pe Coasta de Azur, în secolul IX fiind în proprietatea unei abații. De-a lungul vremii, castelul a fost atacat de pirați, martor al unor epidemii de ciumă. A cunoscut transformări în fabrică de săpun, fabrică de sticlă, conac care putea fi închiriat de turiștii bogați. A fost protectorul unor emoționante povești de iubire, „Cea mai aproape de desăvârșire”, ne relatează autoarea, fiind cea dintre Marie și Henry Clews. În 1918, când Marie (doamna M) și Henry Clews (domnul H) îl preiau, castelul era o ruină. Sub îngrijirea lor, este readus la viață și ajunge la forma pe care o are și în prezent. Henry Clews a fost sculptor; el moare în 1937, la vârsta de 61 de ani. Marie Clews îi supraviețuiește și întemeiază în 1951 Fundația Culturală „La Napoule Art Foundation” (LNAF), punând în valoare operele soțului său, artistul Henry Clews. În prezent, la „Château de La Napoule” se organizează expoziții, concerte, spectacole, rezidențe artistice. De o astfel de rezidență a beneficiat și Carmen-Veronica Steiciuc în primăvara anului 2014, unde începe și scrie cele mai multe texte din volumul „iahtul cu prieteni imaginari”, pe care-l va finaliza în Bucovina, la Pensiunea „Mugur de fluier”.

Cartea este girată de o notorietate a criticii literare, profesorul emerit Mircea Martin, care scrie pe coperta IV: „Dincolo de evocări și descrieri, ceea ce se întâmplă mai semnificativ în cuprinsul acestui volum este o dramă a solitudinii și o nostalgie a intimității. Poemele cele mai reușite aici trebuie căutate în curajul și iscusința de a da sentimentelor o expresie directă și simplă”. 

Printre textele onirice și narative, autoarea intercalează și câteva poeme minimaliste, reflexive, creând astfel spații bine aerisite. De aici rezultă, în ciuda poveștilor cu iz arhaic, nota generală de prospețime a volumului. Încântătoare sunt și scurtele biografeme ale autoarei, superbele scrisori-poezii de dragoste.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 605, ianuarie 2020)

Maxim Dumitraș și Umbra absenței

Copiii, mai ales ei, își imaginează diferite forme când privesc norii. Și iarăși, copiii, mai ales ei, seara, la lumina discretă a lămpii, folosindu-și mâinile fac din umbre desene pe pereți. Sunt jocuri fără jucării, dar pline de imaginație. Maxim Dumitraș face trimiteri în arta sa la astfel de jocuri, înnobilându-le cu o dimensiune metafizică. El a imaginat o „Instalație de uscat norii”; după un timp a făcut un performance „Dansând cu norii”, după alt timp ideile s-au materializat și în sculpturi – nori albaștri. De la conceptual la concret calea nu-i ușoară. Probabil că, la un moment dat, artistul va trece experimentul său și-ntr-o altă zonă, studiind umbra.

Umbra fiind imaterială și efemeră nu are forță, dar are mister și vrajă. Cine nu s-a speriat măcar o dată în viața lui de dansul umbrelor? Trebuie însă spus din capul locului că experimentul sculptorului nu este unul cinematic. Mai întâi s-a construit și fixat o instalație cu piloni și verigi din furnir de stejar, apoi artistul s-a lansat într-o urmărire a umbrelor obiectelor. Și, dacă mi s-ar permite un joc de cuvinte, aș spune că umbra a fost urmărită din umbră. Dar nu știu cât de potrivită e metafora aici, conceptul artistic având ca țintă metabolismul umbrei, ritmul și metamorfoza.

Există artiști contemporani care fac sculpturi din umbre: Diet Wiegman, Kumi Yamashita, Tim Noble, Sue Webster ș.a. Dar aceștia folosesc instrumente optice urmărind alcătuirea unor imagini schițate deja. Maxim Dumitraș nu își propune să dirijeze umbrele pentru a realiza desene (poate pentru că asta deja s-a făcut), el urmărește întotdeauna în studiile sale o anumită filozofie. Spirit liber, respectă și libertatea celuilalt, chiar și individualitatea pe care o poate avea o „simplă” umbră. El a creat un fel de „seră” cu umbre pe care le cultivă pentru a observa și înțelege transformările prin care acestea trec. După ce instalația a fost montată în aer liber, pe mirificul deal din Dosul Gârciului, doar natura mai putea să acționeze. Iarba întunecată din loc în loc de umbrele obiectelor, albastrul de pe suprafața exterioară a verigilor pus în oglindă cu seninul cerului din „Maxonia” – împreună redau liniștea. În proiecțiile lor pe pământ, multe verigi, mai ales cele care au formă de inimă, își pierd liniile curbe. Amprentele lor sunt segmente de linie dreaptă. Dar dacă privim în interiorul verigilor, umbra de pe propriul corp se modulează ca o panglică, sublim și extrem de feminin. Unele contururi chiar semănând cu părți gingașe ale unui trup de femeie.

La momente diferite ale zilei, obiectele au umbre diferite. Evident, contează și punctul din care privești, același obiect putând avea chiar în aceeași secundă o umbră mai mare sau mai mică. Chiar aspectul ei poate fi distinct. Ceea ce mă face să privesc umbra ca un serios vector al relației dintre spațiu, formă și timp.

Una dintre verigi seamănă un pic cu un leagăn. E compusă dintr-un placaj puțin curbat, legat de un semicerc confecționat dintr-o rămurică. Cred că e o referință aici și la un studiu mai vechi, „Absența încercuită”, prin care Maxim Dumitraș a demonstrat, celor care poate se mai îndoiau, că nu există gol, nu există vid. Că nimicul nu există. Am citit undeva că de curând niște fizicieni s-au contrazis pe această temă. Unul dintre ei a devenit faimos prin vehemența cu care-și susține ideea „originală” cum că nimicul nu există. Interesant, din moment ce disputele sunt atât de aprinse, probabil că sunt destui care nu au auzit de abatele medieval Fredegisus care a spus că „nimicul pare să fie ceva”. Sau măcar de Heidegger, dar asta e deja altă discuție și ne îndepărtăm prea mult de la subiectul nostru. Așadar, veriga despre care am pomenit are un gol, care de fapt e plin cu ceva, de vreme ce avem posibilitatea să vedem în acel inel imagini, detalii din land art-ul din Dosul Gârciului. Maxim Dumitraș închide aceste arcuri pentru a încercui, așa cum spune el, o absență. Dar cine sau ce lipsește? Dacă am găsi răspunsul la această întrebare, oare absența nu și-ar pierde integritatea? Ne fascinează ceea ce nu reușim să cunoaștem, să cuprindem cu mintea, să definim sau descifrăm. Nimicul, absența... La fel de stranie este și „urma” a ceva ce nu pare să existe. Deși puse în relație, verigile fiind suspendate de grinzi, se-ntâmplă să se obtureze, câte una dintre ele fragmentând umbrele obiectelor din jur. Sau dimpotrivă, umbrele lor se unesc, se suprapun, obținându-se o umbră/ un desen al unei forme care de fapt nu există. Umbra unei absențe.

Maxim Dumitraș a analizat din perspectivă abstractă toate efectele obținute, rezultând un haiku făcut nu din cuvinte, ci din linii și tușe. În schițele intitulate haiku-ul umbrei, intersecțiile de segmente și linii curbe alcătuiesc un fel de ideograme ale unei scrieri totalmente noi. Haiku-ul umbrei, imaginat de Maxim Dumitraș, fascinează prin simplitatea elegantă și caracterul criptic.

Privesc din nou umbrele ca pe niște decupaje dintr-o viață secretă a obiectelor. Dacă umbra unei ființe vii – om sau animal – are, măcar subliminal, legătură cu moartea; în contrast, umbra pe care o lasă un obiect pare să sugereze că acea materie are un suflu, o taină, un nevăzut care numai atunci când este pus sub o anumită lumină se lasă întrevăzut.

FOTO: Maxim Dumitraș

(articol publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2019 și în albumul Simpozionului International de Land Art  „Artforest 2019. No limit V”, coordonat de Maxim Dumitraș; în album textul este și în limba engleză, în traducerea poetei Mir Bălan)