Sfârșitul unei prietenii (reflecții pe marginea filmului „The banshees of Inisherin”)

Martin McDonagh, regizor și scenarist britanic-irlandez renumit pentru „umorul său negru și absurd” (In Bruges, 2008; Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, 2017), a revenit în 2022 cu o altă propunere de autor, semnând atât regia cât și scenariul tragicomediei The banshees of Inisherin, avându-i în rolurile principale pe renumiții actori Colin Farrell și Brendan Gleeson. Inisherin este o insulă fictivă, iar filmările s-au făcut preponderent pe insula Inishmore („cea mai mare dintre Insulele Aran din Golful Galway, în largul coastei de vest a Irlandei” – Wikipedia).

Acțiunea filmului se petrece în 1923, când încă erau ecouri ale Războiului Civil Irlandez; dar filmul vizează doar tangențial tema războiului. Insula Inisherin e izolată de viața de pe continent, astfel părând un tărâm idilic, în care niciun conflict nu-și poate găsi rostul. Dar lucrurile nu stau chiar așa: în afară de războaiele mari date pe câmpurile de luptă, mai există și... războiul cel dintre noi. Premisa filmului poate părea monotonă: apariția conflictului între doi localnici, Pádraic (Colin Farrell) și Colm (Brendan Gleeson), care până atunci se întâlneau zilnic la singura cârciumă de pe insulă, beau împreună bere neagră și erau cei mai buni prieteni. Sau așa păreau a fi... Dar Colm pune capăt prieteniei din senin, provocându-i lui Pádraic frământări de gânduri. Insistând să i să spună cu ce l-a deranjat pe tovarășul său, i se răspunde că nu a greșit cu nimic, dar pentru că îl consideră plictisitor, nu mai vrea să petreacă nicio secundă alături de el, mai ales că el (Colm – n.m.) s-a decis să lase ceva în urmă după ce va muri, și cum tocmai și-a descoperit un talent special în muzică, Pádraic nu se mai potrivește deloc cu noile sale aspirații artistice. Mai mult decât atât, lui Colm nu-i mai place de persoana lui! „De fapt, cred că nu te-am plăcut niciodată”, îi aruncă tăios. Pádraic, un om mult mai simplu decât Colm, în parte pentru că nu înțelege nevoia de „distanțare” a prietenului său, dar poate și din orgoliu, nu acceptă ruptura și încearcă uneori timid, alteori violent să se apropie din nou de vechiul său prieten. Conflictul dintre cei doi escaladează – sentimentele și resentimentele dintre cei doi cresc în intensitate. Povestea celor doi devine pe insulă principalul subiect de discuție; implicați într-un mod special în roluri de mediatori, dornici de a găsi soluția împăcării, fiind Siobhán (sora rafinată și cultivată a lui Pádraic; interpretare, Kerry Condon),

Dominic (un tânăr cu dizabilități, abuzat de propriul său tată, antipaticul polițist Peadar Kearney; rolul lui Dominic este interpretat de Barry Keoghan), preotul satului (instabil, uneori oferă sfaturi bune, alteori își pierde cumpătul; interpretare, David Pearse). Deopotrivă simbolic și realist, animalele au și ele importanța lor în poveste (măgarușul lui Pádraic și câinele lui Colm; ambii bărbați sunt extrem de atașați de animăluțele lor).

Dar ce anume ar putea duce la ruperea bruscă a unei prietenii de-o viață? Punându-mi această întrebare, mi-a venit în minte cazul real al unei legendare prietenii dintre doi remarcabili bărbați, care nici aceea nu avea de-a face cu vreo mărturisită sau secretă atracție sexuală, cum nici în cazul celor doi irlandezi căpoși substratul nu e de natură homosexuală, iar această precizare o facem pentru a fi clar că în relația lor e vorba de prietenie, nu de iubire. Însă Michel de Montaigne și Étienne de la Boétie, căci despre ei doi mi-am amintit, au construit o prietenie solidă. Moartea lui Étienne i-a provocat lui Montaigne o reală suferință.  Montaigne îi dedică prietenului său emoționante pagini, de unde spicuim câteva idei, gânduri, mărturisiri. „În prietenie, avem o căldură atotstăpânitoare, altminteri cumpănită și egală, statornică și domoală, toată numai dulceață, fără niciun frecuș, fără nimic aprig sau sfâșietor.”; „Sufletele se amestecă și se topesc unul într-altul atât de deplin, încât împletirea care le-a unit se șterge și dispare. Dacă aș fi silit să spun de ce-l iubeam, simt că n-aș putea-o face decât răspunzând: Fiindcă era el, fiindcă eram eu.” Montaigne întărește ideea identității: „Taina pe care am jurat să n-o dezvălui nimănui pot să i-o împărtășesc, fără a-mi călca jurământul, celui care nu e altul, ci eu însumi”. Revenind la povestea propusă de cineastul Martin McDonagh, ne punem întrebarea cum s-ar explica psihologic ruperea prieteniei dintre cele două personaje? Lipsa de căldură atotstăpânitoare, altminiteri cumpănită și egală, statornică și egală? Faptul că nu se identificau unul cu celălalt? De fapt, pe măsură ce se derulează povestea pe ecran, constatăm că tot ce-i unește sau îi desparte pe cei doi este aprig și sfâșietor. Dar titlul filmului ne îndeamnă să căutăm și explicații din afara psihologiei. Căci în mitologia celtică, Banshee este un spirit feminin care anunță moartea unui membru al familiei.

Cert este că The banshees of Inisherin este un film despre condiția umană, despre singurătate, despre inacceptare, despre neîmplinire, despre depresie etc., etc. Este un film de excepție și probabil va câștiga minimum un premiu Oscar. Personal mă aștept să fie cel puțin nominalizat, în cadrul Premiilor Oscar 2023, la următoarele categorii: Cel mai bun actor în rol principal (Colin Farrell), Cel mai bun actor în rol secundar (Barry Keoghan și Brendan Gleeson), Cel mai bun scenariu original (Martin McDonagh), Cea mai bună imagine (Ben Davis). 

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 641 al Revistei „Ateneu”, ianuarie, 2023;

P. S.: La momentul predării articolului pentru publicare, încă nu erau anunțate nominalizările la Premiile „Oscar”, filmul nu a primit nominalizare pentru imagine, dar în plus, față de predicțiile din acest articol, filmul a mai primit următoarele nominalizări: Kerry Condon, pentru cea mai bună interpretare feminină în rol secundar; Martin McDonagh, pentru regie; și întreaga echipă de producție, pentru cel mai bun film din 2022). Update la update: Din păcate, The banshees of Inisherin nu a fost câștigător la Oscar la niciuna dintre categorii, deși, în opinia noastră, ar fi meritat cel puțin pentru scenariul original.

 

Luminița Radu: „Albul şi negrul sunt suficiente pentru a spune tot.”

 Violeta Savu în dialog cu Luminița Radu 

Violeta Savu: – Ești pasionată de grafică și gravură, specialități exigente ale artei și care sunt tot mai rar practicate. Care au fost primii tăi pași în artă și ce anume te-a determinat să studiezi cu predilecție grafica?

Luminița Radu: – Am început să studiez grafica din anii de liceu, însă abia în anii de facultate am înţeles că era mai mult decât desluşisem până atunci. În facultate am descoperit gravura, pe care am învățat-o atât de la profesori, cât și împreună cu colegii din diverşi ani de studiu. După ce am terminat facultatea, am cochetat cu pictura, iar câţiva ani mai târziu am lucrat mult în peniță, pe hârtie manuală. Semnalul că menirea mea era alta a fost declanșat de

caietul meu de matematică din clasa I, pe care l-a păstrat învățătoarea mea și ea însăși mi l-a restituit după ani buni. Acel caiet era foarte frumos, subliniat cu roşu şi albastru, avea decupaje din cărţi ce reprezentau mulţimi de cifre încondeiate, dar şi accidente stângace ale mânuirii incorecte a stiloului. După 2010, am redescoperit gravura şi de atunci nu mă mai satur experimentând-o.

– Grafica și gravura pot părea arte mai sobre, față de pictura în ulei de exemplu, unde artistul are posibilitatea să se joace încurajat de diversitatea culorilor. Și totuși, care e partea de ludic în arta grafică? Ce-ți place mai mult: grafica sau gravura?

Luminița Radu: – Bună întrebare! M-am întrebat si eu adesesa. Chiar dacă am învăţat din cărţile de istoria artei că sunt genuri diferite, pentru mine ele se completează. Mai corect ar fi să spun că ele mă completează în a transpune o idee în cea mai bună formă. Recunosc că paleta mea este redusă, aproape inexistentă, pentru că albul şi negrul sunt suficiente pentru a spune tot. Nu simt că trebuie să strig emoţia prin roşu! Ac rece, linogravură, cologravură sunt tehnicile care-mi slujesc şi cu care mă joc. În 2019 am avut o expoziţie la Galeriile „Karo” cu lucrări de gravură, în care am vrut să arăt că știu tehnicile enumerate. Nu era suficient! Atunci am înţeles că trebuie să-mi îngădui să simt fiecare ştergere a plăcii ce urmează să fie imprimată, fapt care m-a eliberat de tensiunea lucrului făcut ca la carte şi mi-a permis jocul. Fiecare imprimare este unică, fiecare imprimat nu poate fi anticipat şi este o surpriză.

– Cum îți alegi subiectele, temele și motivele pe care le ilustrezi în arta ta?

Luminița Radu: – Fiecare preocupare s-a întors ca un bumerang sub forma unei expoziţii, astfel că în 2008 am expus pentru prima dată în Bacău; de altfel a fost expoziţia cu care aspiram pentru postura de membru U.A.P. al Filialei Bacău. Expoziţia s-a numit „X si 0”, la fel

ca jocul cel mai popular din lume, iar tema personifica o sumă de reprezentări existente sau închipuite. Nebunia pentru cifre şi litere ca formă de exprimare a continuat şi a triumfat în „Caietul de matematică”, amintit mai devreme, care a fost practic pasul decisiv spre gravură. Apoi, în 2010 am început o frumoasă corespondenţă cu sora mea. Ea călătorea foarte mult. Din fiecare loc în care ateriza îmi expedia o carte poștală, ce devenea apoi sursa mea de hrană artistică. Tehnicile de gravură şi grafică mi-au fost suport pentru ceea ce a devenit „Aproape de casă”. Subiectele mele se precedă unul pe altul!

– Într-una dintre expozițiile din pandemie ai tema motricității, în acele lucrări ai imprimat mult dinamism. Cum de-ai ales o astfel de temă – despre mișcare – într-o perioadă marcată de izolare?

Luminița Radu: – În perioada pandemiei, am lucrat foarte mult! Timpul oprit pentru alţii a însemnat pentru mine răgaz de reflecţie şi reorganizare mentală a propriului ritm. Etapa „picioarelor”, cum o numesc eu, am început-o mult înaintea pandemiei, însă atunci am scos-o din atelier. Practic, tema s-a suprapus cu înghețarea omenirii pentru câteva luni. Am avut bucuria de-a fi invitată într-o expoziţie colectivă, „Cu ochii întredeschişi”, curatoriată de Constantin Ţînteanu, şi acolo ai văzut primele lucrări din seria respectivă. Am expus alte „picioare” şi în expoziţia colectivă „IzolArt”, de la Galeria „Frunzetti”, împreună cu colegii de la atelierele de pe Mioriţei nr. 21. Suprapunerea temporală a celor două teme complementare, izolarea generală și mișcarea din lucrările mele, a fost doar o coincidenţă!

– Anul trecut, în februarie, ai expus la galeria „Nouă” din Bacău lucrări tulburătoare, capete de copil, în care ai folosit mult negru. De unde a apărut acest, vorba poetului, noian de negru?

Luminița Radu: – În ultimii doi ani am crescut un proiect foarte personal, poate prea personal! Capete de copil cu şi fără chip, reprezentând imaginea stereotip a individului în transformarea şi trecerea din lumesc în nefiinţă. Sunt expresii şi trăiri diferite ale suferinţei, transformării şi cimentării în pietre vii, trovanţi. S-a întâmplat ceva în acea perioadă... cei din familia noastră extinsă au pierdut pe cineva drag, a fost un moment foarte greu pentru toți. Iar eu așa am simțit nevoia să exprim în artă acea suferință...

– Anul trecut ai avut expoziție, împreună cu Bianca Rotaru, la Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi. Cum a fost vernisajul și cu ce impresii te-ai întors de la Sângeorz?

Imagine de la Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi
Constantin Țînteanu, Luminița Radu și Bianca Rotaru

Luminița Radu: – Expoziția „Jurnal” de la Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi a fost curatoriată de Constantin Ţînteanu şi am expus alături de artista şi prietena mea Bianca Rotaru. A fost un proiect care a adunat atât de multe trăiri şi emoţii contrastante, cam cât pentru trei expoziţii. A cuprins doi ani intenşi, cu lucrări multe, ieşite din spaţiul comodităţii în care am săpat în propria fiinţă ca să mă pot scutura de toată încărcătura de care nu eram capabilă să scap altfel. Este vorba despre emoţia naşterii şi a morţii în egală măsură, de stări de fericire şi de dezamăgire, toate ascunse sub masca aparenţei. Chipul încremenit al prototipului, transpus de mine prin chip de copil, reproducere a unui cap de ghips, a stat la baza schimbării. Pot spune că în ultimii doi ani a fost o conlucrare foarte strânsă între noi artiştii. N-a fost numai lapte şi miere, au fost şi trăznete şi ploi, dar a meritat fiecare secundă. La final, am fost fericiţi. Expoziţia „Jurnal” este un vis împlinit, fiind un gând proiectat acum zece ani, când am vizitat prima dată Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi. Fondatorul muzeului, sculptorul Maxim Dumitraş, ne-a primit în spaţiul expoziţional, deja înveşmântat, al muzeului său cu ziduri albastre, într-o zi din luna august 2022. Locul pare rupt din Rai, un Rai al artei! Am savurat fiecare secundă petrecută acolo!

– Am observat că ești foarte dedicată și activității tale didactice, ești foarte activă și pui multă pasiune. Care-s secretele prin care îi atragi spre artele vizuale pe elevii tăi? Ce satisfacții ai ca profesor la un colegiu de artă?

Luminița Radu: – Îmi place să fiu în mijlocul elevilor, îmi placc energia lor, studiul în atelier cu ei, liniştea palatului de cleştar, cum îmi place să-mi numesc atelierul de la Colegiul Naţional de Artă „George Apostu”! Lucrez mult la școală, învăț multe lucruri cu şi de la elevii mei, iar relaţia o găsesc echitabilă şi egală. Cred că evoluţia mea depinde de interacţiunea cu adolescenţii aceștia. Secretul fericirii acestei relaţii este acela că ne ascultăm şi ne respectăm nevoile reciproc. Sunt profesor de 20 de ani, am multe generații de elevi care între timp s-au făcut mari şi mă bucur ascultându-le poveștile, mă bucur să-i întâlnesc pe simeze sau să ne salutăm pe holurile şcolii, iar toate acestea îmi aduc un sentiment indescriptibil de împlinire.

– Ce proiecte ai?

Luminița Radu: – Acum „clocesc” o nouă etapă, însă sunt într-o fază incipientă, de căutări, de descoperiri. Măștile capetelor fără chip nu mai reprezintă nicio provocare. Până la urmă au fost suficienţi doi ani cât am stors acest subiect! Aşa că voi exploata ce a mai rămas din corpul uman. Probabil peste un an voi putea să-ţi spun mai multe despre acest nou început, însă deocamdată, fără nicio intenţie de-a fi misterioasă, nu prea am ce să-ţi povestesc. Îmi doresc o expoziție personală, însă nu am o direcţie. Anul acesta l-am început fără planuri deja făcute, dar sunt sigură că se vor organiza astrele la un moment dat.

Luminiţa Radu este artist plastic, licenţiată a Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din  Iaşi, secţia grafică, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Bacău. Artista are participări la numeroase expoziţii de grup, atât în ţară, cât şi în străinătate. Totodată a realizat multe expoziţii personale, dintre acestea amintim: „X şi 0” (Galeria „Nouă”, Bacău); „Trei” (Galeria de Artă Contemporană, Bacău); „Caietul de matematică” (Muzeul de Artă Contemporană „George Apostu”, Bacău), „128 Aproape de casă” (Galeria de Artă „N. Tonitza”, Iași); „256 Aproape de casă” (Centrul Expozițional Constantin Brâncuși, Chișinău). Din 2018 până în 2022, a realizat în parteneriat cu artista Bianca Rotaru trei expoziţii: „360⁰” (Galeriile „Karo”, Bacău); „Între timpi” (Galeria „Nouă”, Bacău) şi „Jurnal” (Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi). Printre premiile cele mai importante cu care a fost onorată se numără Premiul pentru pictură – Atelier 35 al U.A.P., filiala Iași (2010); Premiul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei („Saloanele Moldovei”, ediția XX, 2010); Premiul III la Bienala de Gravură (Chişinău), Premiul Anualei Bacău şi menţiune la Bienala Națională de Gravură „Gabriel Popescu” (Târgovişte).

Cine se va apleca asupra creațiilor Luminiței Radu va observa două caracteritici importante, aparent contradictorii, ale artei sale: rigoarea și sensibilitatea. Ea e un colecționar de emoții, fapt remarcat de Valentin Ciucă, încă din 2010, reputatul critic de artă apreciind-o în egală măsură pentru tehnica impecabilă: „Mizând pe o bună capacitate evocator-simbolică, Luminiţa Radu ne împărtăşeşte emoţii trecute destinate neuitării. Arta ei ţine de un fel de arheologie sentimentală, însă nu ignoră luciditatea măsurii prin care expresia să nu poată aluneca în sentimental”. Prodigioasa ei activitate din ultimii 4 ani a atras alte valoroase aprecieri, în acest sens, Constantin Țînteanu (sculptor, curator, critic de artă) constata într-un eseu publicat în revista noastră: „Tehnica Luminiței Radu e complexă, cu experimente complicate, ca de laborator, cu încercări repetate şi calcule matematice. [...] Suprafeţele rezultate sunt microreliefuri tactile citite cu vârful degetelor şi ochii închişi. O stare aproape metafizică răzbate din lucrările ce se dezvăluie, reprezentarea umană ajungând adesea un simplu pretext pentru explorarea eului interior; artista porneşte într-o călătorie de autocunoaştere cu fiecare pânză începută”. 

Dialog realizat de Violeta Savu (interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2023, p. 7)

Un whodunit încântător

 See how they run (2022)

See how they run (2022; regie, Tom George) este o comedie polițistă agreabilă, cu note de mister. Scenariul, semnat de britanicul Mark Chapell (autor de sitcomuri), deși e animat de o intrigă polițistă à la Agatha Christie, nu oferă prea mult suspans. Din fericire, compensează prin fantezie și personaje pitorești (interpretate convingător de o pleiadă de staruri), dialogurile sunt excelente, adesea suculente, presărate cu umor, este cultivat comicul de situație și de limbaj. Decorurile (designer de producție, Amanda McArthur), cu accente de roșu și de violet, seamănă mai mult cu cele de teatru, creând spectatorului senzația de familiaritate.

Acțiunea se petrece la Londra, în anul 1953. Teatrul londonez se pregătește de o nouă reprezentație a piesei The mousetrap, de Agatha Christie. Un regizor de film american, Leo Kopernick (Adrien Brody), sosește la Londra cu scopul de-a adapta piesa pentru marele ecran, lăudându-se peste tot că doar el poate realiza un film bun dintr-o „piesă polițistă de mâna a doua”, afirmație făcută înainte de-a vedea montarea scenică: „Nu că aș fi văzut piesa... Dar este o poveste whodunit. Ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Un prolog interminabil în care sunt prezentate toate personajele. Îți faci o idee despre lumea fiecăruia, apoi cel mai nesuferit personaj este eliminat”. Kopernick se poartă cu aroganță față de oamenii de teatru și de cinema londonezi, devenind tuturor... nesuferit. Conform cutumei enunțate, va fi asasinat. Crima e comisă la opulenta petrecere dată în cinstea succesului celei de-a 100 reprezentații a piesei, unde sunt prezenți toți cei cu care Kopernick reușise să intre în conflict: patroana teatrului Petula Spencer (Ruth Wilson); actorul Richard Attenborough (Harris Dickinson); soția actorului, Sheila Sim (Pearl Shanda); producătorul John Woolf (Reece Shearsmith); scenaristul Mervyn Cocker-Norris; un chelner obscur (Charlie Cooper). După ce Kopernick este ucis chiar în culise, își fac apariția doi polițiști, care vor investiga cazul, fiind la prima lor colaborare. Inspectorul Stoppard (Sam Rockwell), veteran, cu un defect la picior căpătat în Al Doilea Război Mondial, este ursuz, dipsoman, suferă pentru că a fost părăsit de soție. Este sexistă atitudinea lui față de subalterna Constable Stalker (Saoirse Ronan), o polițistă novice, ambițioasă, pe care el o subestimează, desconsiderându-i metodele și raționamentele. Îl irită entuziasmul tinerei. În final, toate barierele dintre cei doi polițiști se vor ridica, fiecare va învăța de la celălalt câte o lecție: ea de la el, lecția despre beneficiile răbdării; el de la ea, lecția despre frumusețea pasiunii. Relația dintre cei doi evoluează, devenind armonioasă, succesul este scontat. Sam Rockwell și Saoirse Ronan sunt sarea și piperul filmului, susținându-și nemaipomenit partiturile.

În See how they run, acțiunea ia adesea înfățișarea unei farse suprarealiste. Filmul are și un caracter parodic, dar nu știu cât de mult poate fi descifrat de spectatorii care nu sunt fani ai genului whodunit și nici nu cunosc, din istoria teatrului, formidabila poveste a piesei The mousetrap. Scrisă de Agatha Christie, a avut premiera în Nottingham, la Theatre Royal, pe 6 octombrie 1952. Dar autoarea vinde drepturile de ecranizare, punând o clauză: turnarea filmului să înceapă după cel puțin șase luni de la ultima reprezentație teatrală. Astfel, în prezent, The mousetrap este piesa cu cele mai multe reprezentări pe scenă (peste 26000), dar cu nicio adaptare cinematografică... 

See how they run îmbină fericit ficțiunea cu câteva elemente biografice. Richard Attenborough (1923-2014) a fost un remarcabil actor și regizor, câștigător în 1983 al Premiului Oscar pentru regia filmului biografic Gandhi. Personalitate complexă, Richard Attenborough a fost actor de teatru și de film. El într-adevăr a interpretat pentru prima oară rolul detectivului din The mousetrap. Nu avem acces la acea performanță, dar celor pasionați de ecranizările după Agatha Christie, le recomand filmul produs în 1974, And then there were none (cunoscut și cu titlul Ten little indians; regie, Peter Collinson), în care joacă și Richard Attenborough. Filmul este o bijuterie cinematografică, în special datorită directorului de imagine Fernando Arribas (1940-2021), care a creat splendori vizuale, ajutat și de exotismul locurilor de filmare: interiorul luxosului hotel Abassi din Iran și Templul lui Debod din Spania. Templul lui Debod este egiptean, amplasat inițial pe malul Nilului, datează aproximativ din secolul II î.H., dar în 1972, într-o campanie internațională de salvare a 22 de monumente din Nubia, a fost demontat, mutat și reconstruit în Spania, în centrul Madridului, unde se află și-n prezent.

Dar să ne întoarcem la filmul recent lansat la cinema și să mai punctăm câteva lucruri. See how they run este alcătuit din flashbackuri, iar conceptul artistic pare inspirat de creațiile marelui regizor Wes Anderson. Deconectant, ar putea satisface și gusturile spectatorilor pretențioși, prin bogatele referințe la mari filme și la mari actori. Cei care prețuiesc un film mai mult pentru cinematografie și mai puțin pentru scenariu, probabil vor fi dezamăgiți, cinematografia nu se ridică, de exemplu, la nivelul spectaculosului Knives out (2019), în fond, tot un whodunit. Scenaristul filmului See how they run, Mark Chapell are abilitatea de-a introduce subtil citate din The mousetrap. Astfel, punctul culminant se desfășoară la... conacul Monkswell. Mă abțin să vă dezvălui identitatea criminalului. „Neașteptatul se produce când spectatorii buni tac.” (Agatha Christie). În minunata galerie de personaje este și... Agatha Christie (interpretată, cu șarm, de Shirley Henderson).

Elogiu adus deopotrivă teatrului și cinematografiei, See how they run este un whodunit rafinat și seducător.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 639-640 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2022)

Geanina Ivu: „Tradițiile românești nu ar trebui să dispară”

 

Geanina Ivu - Maramureș

Interviu 

Violeta Savu în dialog cu Geanina Ivu

– Ne aflăm în satul Bogdana, la Simpozionul „Zone strategice de creație” și vreau să profităm de această oportunitate și să stăm un pic de vorbă despre tine și despre arta ta. Am văzut ce ai lucrat aici în aceste zile – la fel ca în cazul altor picturi făcute de tine și acum m-a impresionat curajul tău de a pune culori tari pe pânză, siguranța cu care o faci. 

Indiferent în ce etapă a carierei tale au fost făcute, creațiile tale cuceresc privitorii prin spectacolul de culoare și se diferențiază prin temele recurente din tradițiile românești. Chiar dacă evoci adesea lumea satului, o lume așadar arhaică, un ochi profesionist va remarca îndată că maniera ta de lucru este modernă. Totuși, aș vrea să te întreb de ce ai ales să evoci obiceiuri și tradiții românești, acum, când lumea traversează un progres tehnologic fără precedent?

Geanina Ivu: – Într-adevăr, tradiția face parte din lucrările mele, în toate etapele pe care le-am traversat: urșii de Crăciun, peisajele cu imagini din cimitire, picturi cu vase de lut, iar acum evoc portul popular. Fără tradiții nu cred că putem exista ca nație. Actualmente, traversăm o perioadă în care tradițiile par a se pierde în negura vremurilor... nu mai ținem cont de ele, ni se pare că nu ne mai reprezintă...

Geanina Ivu - Chimir bărbătesc 

– Cred că asta se întâmplă și pentru că majoritatea trăim în medii citadine. Puțini dintre noi mai avem rude la țară. Ție, cumva, dragostea pentru frumusețea lumii rurale ți-a fost cultivată în copilărie?

Geanina IVU: – M-am născut la oraș și am crescut la bloc. Dar tare îmi plăcea când mergeam la bunicii de pe tată, la țară, la Cucuieți, lângă Moinești, sau la Buhuși, la bunica de pe mamă, care locuia la casă. Viața la oraș mi se părea atunci o normalitate, dar, crescând, viața la țară mi s-a părut o binefacere, pe care ar fi minunat să o putem simți în fiecare moment.

– Crezi că există posibilitatea ca în viitor să dispară tradițiile?

Geanina IVU: – Totul este într-o majoră schimbare. Arta este și ea în schimbare, dar tradițiile românești nu ar trebui să dispară, fără tradiții s-ar dezintegra iremediabil identitatea noastră națională. Din păcate, mi se pare destul de apropiat momentul nimicirii chiar și a memoriei tradițiilor și mă tem că într-un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat, nici măcar prin muzee nu le vom mai găsi... Evoluția vieții alunecă într-o altă direcție și există acest risc ca tradițiile să dispară cu desăvârșire. Dar sper ca eu să nu apuc acel moment.

– Și-atunci, cum crezi că își găsesc locul în ziua de azi, în expozițiile de grup, lucrările tale care evocă satul – unde timpul parcă se oprește, să ne amintim și de zicerea lui Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat” –, lângă alte lucrări, foarte moderne, care ilustrează evoluția tehnologică?

Geanina IVU: – Chiar dacă par rupte de realitatea de zi cu zi, lucrările mele se integrează în cadrul expozițiilor de grup. Pot părea o antiteză în contextul modern, dar chiar și așa, fiecare om cred că are o frântură de amintire din copilărie, poate de la bunici sau de la alte rude, astfel încât se pot regăsi în picturile mele. Încă există artiști culți, pe plan național dar și internațional, care includ în arta lor referiri directe sau subtile la tradiții, iar asta nu-i face să fie depășiți, dimpotrivă, părerea mea este că arhaicul, tocmai prin raritatea sa, poate îmbogăți o creație cu note de fantezie.

Geanina Ivu - Viața satului

– Ai fost invitată în multe tabere de creație, mai mult decât atât, tu însăți ai organizat câteva. Cum vezi tu lucrurile, ce rol au taberele de creație?

Geanina IVU: – În calitate de coordonator de proiect, până în prezent, am organizat trei tabere de creație artistică. Este un lucru destul de complicat de gestionat. Am fost invitată în mai multe tabere de creație – atât naționale, cât și internaționale – toate au fost importante pentru dezvoltarea mea artistică și, în plus, au pus „cărămizi” la formarea mea de coordonator de proiect. Rolul unei tabere? Cel mai important lucru este conexiunea care se creează între artiștii invitați: schimbul de idei, experimentele plastice la care luăm parte. Sunt emoționante legăturile care se formează între oameni, chiar și-atunci când se-ntâmplă adesea să fim din țări diferite sau mai ales atunci. Arta este limbajul universal care ne leagă. Fiecare tabără își are povestea ei, care rămâne în minte și în suflet. O experiență deosebită a fost tabăra de pictură și ceramică Cucuteni, din 2016, în care au participat pictori și ceramiști. Pe mine m-a fascinat „arta focului”, mi s-a părut aparte cum focul își spunea și își ardea povestea în același timp.

– În arta ta, în unele pânze e bucuria vieții, în altele e prezent sentimentul morții. Viața și moartea sunt teme care te inspiră, sunt teme profund filozofice, iar tu le relevezi fără să abstractizezi, într-un mod natural. Cum reușești?

Geanina Ivu - Viața satului

Geanina IVU: – Viața și moartea fac parte din noi. Îmi aduc aminte de-o vorbă de duh a lui Petre Țuțea: „Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare”. Nu a zis că se teme de singurătate, ci de însingurare... În ce mă privește, eu nu văd moartea ca pe un sfârșit etern, ci ca pe o ușă către o altă viață, spre o altă lume. Îmi place să redau și viața și moartea în pictură, așa cum le înțeleg eu, fără să le cosmetizez.

– Ai o serie de picturi cu urși. Memorabile, dar și frisonante sunt picturile tale cu cimitire. Cum au apărut aceste picturi, ce anume te-a inspirat?

Geanina IVU: – Picturile cu urși au fost inspirate de Festivalul de datini și obiceiuri de Crăciun, când artiști populari din satele județului Bacău vin să-și prezinte tradițiile pe care încearcă să le țină vii și să le transmită mai departe copiilor lor. Seria picturilor cu cimitire pot spune că a început cu o lucrare, cu evocarea unei imagini din „cimitirul vesel” de la Săpânța. Întâi a fost acea lucrare, au urmat altele. Am vizitat cimitirul de la Săpânța, am citit poveștile de pe cruci, am privit atent picturile care au la bază o idee genială, excelent pusă în practică. Dincolo de denumirea de „cimitir vesel”, eu am observat că acolo e mai degrabă o zonă în care au murit foarte mulți oameni tineri. Probabil de aici a venit și ideea de a picta și a scrie acele povești pe cruci, pentru a atenua tragismul destinelor și a îndulci suferința rudelor rămase în viață.

– Acum ești o artistă ajunsă la maturitate, cunoscută și apreciată. Dar cred că oricine la început are nevoie să fie încurajat. Cum au fost primii tăi pași în artă? Ce artiști sau profesori au avut un rol decisiv în formarea ta ca artist? A contat, în evoluția ta, admirația specială față de un anumit artist?

Geanina Ivu - Autoportret

Geanina IVU: – Domnul Ilie Boca a fost pentru mine omul care mi-a insuflat încredere și care m-a susținut să pășesc pe drumul artei. Îi mulțumesc din toată inima mea domnului Ilie Boca! De admirat, admir mulți artiști și mi-ar fi greu să numesc pe unul sau pe altul. De la fiecare am luat, în timp, ceea ce mi-a plăcut, apoi am trecut prin prisma mea personală. Dacă ar fi să mă plasez într-un anumit curent, cel mai bine cred că mă regăsesc în fovism. Și dacă tot am pomenit de fovism, aș vrea să spun că îmi plac foarte mult aceste cuvinte ale lui Henri Matisse: „Culoarea ajută la exprimarea luminii, nu la fenomenul fizic, ci la singura lumină care există cu adevărat, cea din creierul artistului”.

Geanina Ivu - Casa de la Buha. Pridvor

Geanina Ivu - Maramureș. Păpuși

– Așadar, dintre curentele plastice, aderi la fovism. Dar ce părere ai despre unitatea în diversitate versus păstrarea unui singur stil? Îți pun această întrebare, pentru că am asistat nu chiar de mult la o polemică interesantă la un vernisaj, iar tu ți-ai susținut cu pasiune punctul de vedere.

Geanina IVU: – Au fost mai multe discuții pe această temă. În primii mei ani de studenție, unul dintre profesori ne-a spus că un artist trebuie să-și păstreze stilul de-a lungul carierei, pentru a putea fi ușor identificat. Și sunt de acord. Doar că nu apare deodată un apogeu al carierei artistice. Trebuie să parcurgem niște pași obligatorii (școală, facultate, primele expoziții etc.), să urcăm o scară imaginară treaptă cu treaptă, să acumulăm informații, cunoștințe, experiențe... Toate aceste etape se regăsesc în formarea noastră, indiferent de domeniu: ne maturizăm, ne transformăm, iar când ajungem sus pe un platou, putem spune că am atins apogeul carierei noastre, un vârf de formă. Doar că acolo nu putem sta la infinit, după o vreme începem să coborâm. Personal, am trecut prin etapele enumerate, m-am schimbat de multe ori, m-am reinventat, dar cred că un artist este recognoscibil indiferent de schimbările prin care trece. Schimbările sunt benefice, sunt ca un nou început, ca o întoarcere la prima tinerețe.

– În ultima vreme tu ai repurtat succese importante nu doar în artă, ci și în sport, la competițiile de tir cu arcul. Nu te simți uneori lezată că sportul iți ia din timpul pentru creația artistică?

Geanina IVU: – Am fost întrebată de multe ori care este relația dintre sport și artă, cum reușesc să le îmbin pe amândouă. Un concept ZEN spune că „dacă ai reușit să tragi măcar o dată cu arcul așa cum trebuie, se poate spune că ai trăit o viață”. Trasul cu arcul ne-ajută să facem pași prin noi înșine, întărindu-ne astfel puterea interioară; ne insuflă încredere în forțele proprii; ne călăuzește pașii spre credință și chiar ne poate purta pașii spre... infinit! Îmi place să spun că atât în fața pânzei albe, cât și în fața țintei, eu stau singură, doar cu mine însămi. Inevitabil, arta „mănâncă” din timpul sportului și viceversa. Dar, vreau să cred, că am reușit să le fac să coexiste. E ca și cum o mamă are doi copii. Sigur găsește timp pentru amândoi.

– În viața oricărui artist există proiecte. Tu ce proiecte ai?  

Geanina IVU: – Îmi doresc mult să pot duce mai departe Simpozionul „Zone Strategice de Creație”, care se află deja la a II-a ediție anul acesta. Am în plan o viitoare expoziție personală. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate se vor împlini.

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie, 2022, p. 16, 

pe copertă ilustrația este reproducere după o pictură de-a artistei Geanina Ivu)

Cu brațele întinse spre inima lumii

Două povești s-a intitulat expoziția personală de debut a artistei Anca Mihăilă și a fost deschisă pe 3 noiembrie în cele două săli ale UAP, filiala Bacău, la galeria „Nouă” și la galeria „Frunzetti”. Curatorul expoziției a fost conf. univ. dr. Ovidiu Ionescu.

Mai întâi am fost invitați în sala mică de la parter, unde am putut admira vase de ceramică, lucrate de artistă, cu rafinament, din dragoste pentru Cultura Cucuteni.

Interesant ni s-a părut modul cum au fost puse în scenă vasele de ceramică: pe mulțimi, unele cu multe elemente simbolizând aglomerația, cu o demonstrație despre cum se poate folosi economicos spațiul; iar altele, cu puține elemente, simbolizând retragerea din marea masă, individualizarea. Vasele aparțin teluricului și în mod obișnuit le vedem așezate pe pământ, deci la orizontală, dar artista le-a ridicat pe verticală într-o instalație, vrând parcă să sugereze desprinderea omului de cele materiale, aspirația lui către cele înalte, dorința de a transcende. De altfel, o inversiune ortogonală funcționează și când ajungem la a doua poveste, expusă la etaj, unde verticala se schimbă cu orizontala. 

În sala mare, vedeta este reprezentarea mâinii, mai mult decât atât, lucrările expuse ilustrau mâini lucrătoare, multiplicarea aceleiași mâini sugerând prețuirea pentru munca manuală. În general, mâna se asociază poziției verticale, chiar și atunci când gestul făcut urmează o traiectorie orizontală. Mâna e legată aproape mereu de verticală, pentru că atunci când lucrăm ceva cu mâinile sau chiar și atunci când doar gesticulăm, mâna e prinsă de corpul nostru care se află pe verticală (sau cel puțin așa ar trebui). Dar Anca Mihăilă a așezat pe orizontală multe mâini și inițial ne-am întrebat dacă acea instalație astfel concepută nu era cumva și o graniță între ea și ceilalți. 

Însă expresivitatea degetelor, cu dinamica lor fantastică obținută prin repetiție, pe mine m-a făcut să mă gândesc la implorare, dar nu în sensul de rugăciune, pentru că altfel e reprezentat în artă gestul pentru rugăciune – e atunci când cele două palmele sunt lipite. În instalația ceramistei, cele două mâini sunt disjuncte. Mâinile ei sunt invitații la prietenie, la comuniune. Și chiar dacă n-a inclus vizibil semnul rugăciunii, expoziția a avut și o dimensiune sacră. Într-o carte publicată pentru prima oară în Franța în 1977, tradusă în 2019 și la editura „Humanitas”, cu titlul „Făurari și alchimiști”, Mircea Eliade vorbește în ultimul capitol despre criza spirituală a omului modern, care din cauza accentului pus pe progresul tehnologic (de altfel, util și important, ceea ce nu contestă nici Eliade), a pierdut dimensiunea liturgică a muncii: „Desacralizarea muncii constituie o rană deschisă în corpul societăților moderne. Nimic nu ne spune însă că o resacralizare nu se va produce în viitor”. Dar resacralizarea se poate face și prin artă, iar expoziția „Două povești” a avut și rostul ei de a resacraliza.

Într-adevăr, a fost de mare impact o expoziție de ceramică despre mâini, drept dovadă de mult nu am mai văzut la expoziție un public atât de numeros, printre ei, mulți tineri, unii dintre ei urmând școli cu profil de artă. Din istoria artei, aflăm că au existat numeroși creatori, mai ales în pictură și grafică, care au dat atenție mâinii, ca formă plastică. În multe picturi celebre, raportul dintre portret și mână este foarte important – îi amintesc aici pe Ștefan Luchian, cu Autoportretul „Un zugrav”; pe El Greco, cu „Deschiderea Celui De-al Cincilea Sigiliu”; pe Boticelli, cu „Primăvara” și „Nașterea Venerei”; pe Leonardo da Vinci, cu pictura „Sfântul Ioan Botezătorul”; pe Rembrandt, cu un autoportret în care el stă într-un fotoliu și e îmbrăcat foarte elegant. Multe alte exemple se pot da. Sunt și lucrări în care mâinile sunt vedetele, cum ar fi studiile lui Leonardo da Vinci sau Dürer sau Escher. În pictură, Diego Rivera are un tablou interesant, „Mâinile doctorului Moore”. Am făcut această incursiune pentru a spune că de fapt nu aș asemăna experimentul Ancăi Mihăilă cu niciunul pomenit. Dacă aș ține cu dinadinsul să fac o comparație cu un artist care a fost preocupat în mod pătimaș de tema mâinii, m-aș gândi la sculptorul american contemporan Jasper Johns (n. 1930), care a folosit amprenta propriei mâini în multe lucrări de grafică și gravură. O tensiune asemănătoare găsim și în frumoasa expoziție Două povești, dar la Anca Mihăilă modul de exprimare – în porțelan și sticlă – presupun că necesită mai multă răbdare și o muncă mai asiduă.

Cred că este o adevărată magie să poți să redai tensiune, exprimări ale celor mai intense stări interioare, în astfel de mulaje, care intrinsec suferă de rigiditate. Dar Anca Mihăilă și-a întins cu suplețe spre noi brațele, multiplicându-le (metaforic, dar și fizic, în lucrări de artă) și a reușit să ne transmită ceea ce oricine dorește să primească odată cu o îmbrățișare: căldură sufletească.

Imagine de la vernisajul Două povești, 
Anca Mihăilă (Două povești) și Violeta Savu

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 639-640 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2022)

Interferențe, în „Miracol”

 

  Cei mai mulți dintre spectatorii filmului Miracol (2021; regie și scenariu de Bogdan George Apetri), ne-am întrebat ușor nedumeriți: care a fost miracolul? Unii au considerat că titlul ar putea fi o capcană. Dar aproape toți am fost de acord că filmul are mister și spune o poveste captivantă. De fapt, thrillerul psihologic Miracol este compus din două povești, care se întrepătrund.

     Prima parte relatează povestea tragică a Cristinei Tofan (Ioana Bugarin), o tânără de 19 ani care s-a adăpostit, din cauza unui secret teribil, în spațiul auster al unei mănăstiri de maici. Deși este îmbrăcată în haine călugărești, ea încă nu a fost „tunsă în monahie”, este novice. Despre Cristina Tofan nu aflăm prea multe, dar deducem că ori nu mai are părinți în viață, ori provine dintr-o familie modestă, căci spre deosebire de alte maici, ea nu deține un telefon mobil, iar pentru drumul de la mănăstire până la spitalul din oraș, este ajutată de o altă tânără, monahia Mina, cu numele civil de Mihaela Albu (Nora Covali). Aceasta apelează la fratele ei, Albu (Valeriu Andriuță), un taximetrist de cursă lungă, care o va transporta gratuit pe Cristina. Pe drum, domnul Albu îl va lua în mașină și pe doctorul Ivan, personaj cu rol simbolic psihopomp. Cu puțin timp înainte de intrarea în oraș, fata îi solicită șoferului să oprească lângă un câmp, pentru a se schimba de haine. În mediul citadin, Cristina renunță la aspectul monahal, refuzând să-și etaleze caracterul religios. Fire profund interiorizată, își cumpănește bine răspunsurile, evitând polemicile. După vizita la spital, tânăra îl caută prin oraș pe iubitul ei, dar nu-l găsește nici la locul de muncă, nici la domiciliul unde descoperă despre el adevăruri care o descumpănesc. Decepționată, ia decizia să se întoarcă la mănăstire, dar în loc să-l aștepte pe taximetristul Albu, așa cum fusese convenția, ea va lua la întâmplare un taxi; alegere ce se va dovedi nefastă. Șoferul Batin (Cezar Antal) pare la început un bărbat serios, amabil, chiar alarmant de prietenos. În realitate, este un obsedat sexual, care o va agresa într-un mod odios. Natura devine ea însăși ostilă: este excelent filmată o furtună declanșată parcă din senin. Regizorul reflectă violența cu economie de mijloace vizuale, în schimb sunetele sunt infernale, înfiorătoare. Țipetele redate m-au făcut să-mi amintesc de un mai vechi film american, Blow out (1981; regie Brian de Palma), care redă povestea unui inginer de sunet, interpretat de John Travolta, ce înregistrează accidental vibrațiile sonore ale unei crime.

     A doua parte a filmului prezintă povestea inspectorului de poliție Marius Preda (Emanuel Pârvu), care anchetează agresiunea gravă comisă asupra Cristinei Tofan. Mergând pe urmele tinerei, el ajunge să facă cercetări și la mănăstire, unde se izbește de închistarea măicuțelor, cărora le adresează indiscret, dintr-un motiv personal, întrebări și din afara sferei de interes a anchetei. El se arată intolerant față de evlavia și obiceiurile călugărițelor, intransigent față de greșelile lor, deși el însuși nu este imaculat nici în viața personală, nici la serviciul unde este capabil să încalce legea. 

     Bogdan George Apetri ne invită nu doar să privim derularea unor imagini, ci să reflectăm la drama expusă, să observăm misterioasele conexiuni dintre personaje, să ne punem întrebări despre motivațiile lor și despre procesele de conștiință. Dar invitația este și de a reflecta la semnificația titlului Miracol. Romancierul și gânditorul creștin C.S. Lewis a scris o carte întreagă despre miracole. El considera că folosim cuvântul minune sau miracol pentru „a denumi o interferență a puterii supranaturale cu Natura. Dacă pe lângă Natură nu există și altceva care ar putea fi numit Supranaturalul, nu ar putea exista miracole”. În același studiu apologetic, am găsit un fragment care m-a încurajat să identific în film însemne ale miracolului. „Prin definiție, miracolele trebuie să întrerupă mersul obișnuit al Naturii, dar, dacă sunt reale, ele trebuie, în însuși actul acesta, să afirme cu atât mai mult unitatea și autoconsecvența realității totale la un nivel mai profund. Ele nu vor fi ca niște calupuri aprozodice de proză care sfărâmă unitatea unui poem; vor fi asemenea acelei îndrăzneli metrice culminante care, chiar dacă nu-și găsește echivalentul nicăieri în poem, totuși, ivindu-se exact unde se ivește și săvârșind exact ce săvârșește, este (pentru cei ce înțeleg) suprema revelație a unității concepției poetului.” (C.S. Lewis, în volumul Despre miracole; Cele patru iubiri; Problema durerii, București, Ed. „Humanitas”, traducere de Sorin Mărculescu și Vlad Russo, 2017). Dacă ne vom întoarce la film, vom observa acea îndrăzneală de care vorbea C.S. Lewis și vom fi seduși de poezia a două imagini supranaturale: una e legată de viață și de apă; cealaltă, de moarte și de pământ.

   Unitatea stilistică, interpretările actoricești excelente (Ioana Bugarin impresionează prin mimică și tăceri expresive, Emanuel Pârvu prin efervescență și aplomb; rolurile secundare au fost interpretate fără cusur), imaginile în care e folosită foarte bine lumina (director de imagine, Oleg Mutu), transmiterea emoțiilor prin sunete, alternarea planurilor (rural/ citadin, natural/ supranatural, laic/ monahal, real/ imaginar), suspansul și tensiunea psihologică fac din „Miracol” un film remarcabil.

   Miracol a cucerit inimile spectatorilor, dar a convins și critica de specialitate, fiind câștigătorul Premiului Zilelelor Filmului Românesc, la secțiunea lungmetraj, TIFF 2022. Filmul a avut un succes deosebit și peste hotare: a primit Premiul criticii la CineEast 2022, a beneficiat de numeroase cronici elogioase, semnate de reputați critici, în publicații precum The New York Times, Variety, RogerEbert.com, C’est quoi le cinema?, Movie Nation ș.a.

 

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 638 al Revistei „Ateneu”, octombrie, 2022)

Viața, cu frumusețea și dezamăgirile ei

 

E foartă inspirată comparația de la începutul minicronicii Luciei Țurcanu de pe coperta a IV-a a volumului de poezii  „În rest, viața e frumoasă” (Bistrița, Casa de Editură „Max Blecher”, 2021): „Noua carte a Dianei Iepure este ca un diascop”. Într-adevăr, cele patru capitole ale cărții, „Patria borcanelor”, „Odecolon”, „Recital de plâns”, „În rest, viața e frumoasă”, au ceva cinematic. Din fragmentele cărții s-ar putea realiza scurtmetraje, pentru că sunt bogate imagistic, sunt populate de personaje pitorești, vorbesc cald, atașant despre familie, despre viață. Poezia Dianei Iepure este densă, o particularitate a ei fiind diminuarea lirismului prin intermediul ironiei (cu precădere, e cultivată autoironia). Paradoxurile acestei poezii sunt atributele ei antitetice: cordialitate și sarcasm, duioșie și luciditate, resemnare și revoltă, inadaptare și integrare, angoasă și vitalitate.

Modernitatea e dată de construcția ingenioasă a volumului. Împărțirea poemelor pe capitole este atent gândită; trecerile se fac de la particular la esențial, iar narativul din prima parte se descompune treptat, în partea a doua cedând locul minimalismului. Dar cea mai mare curiozitate sunt micropoemele, care apar în subsolurile poemelor din capitolele „Patria borcanelor” și „Odecolon”, fracturând discursul, dar întregind mesajul. Temele sunt cele clasice: amintirea, viața, moartea, singurătatea, înstrăinarea, visul. Octavian Soviany remarca aliajul dintre modernitate și tradiție: „În ciuda tăieturii «la zi» a poemelor sale, temele Dianei Iepure sunt însă (așa cum se întâmplă și la alte poete originare din Basarabia, ca, de pildă, Irina Nechit) mai degrabă tradiționaliste: satul natal, copilăria, legăturile dintre generații, ceea ce o individualizează oarecum, în contextul angoaselor urbane care suprapopulează producția poetică românească din ultimii ani”. („Confesiune și experiment”, în „Observator cultural”, nr. 1073, august 2021)

Tot atât de adevărat este că, prin autobiografism și narativitate, poezia Dianei Iepure nu este prea diferită de cea a generației douămiiste, de care aparține cel puțin prin vârstă și momentul debutului editorial, în 2004, cu volumul Liliuța. Diana Iepure face parte dintre acei autori care reușesc să trezească interesul cititorilor, chiar dacă publică rar. În 2011, îi apărea al doilea volum, O sută cincizeci de mii la peluze, foarte bine primit de public și de critică. Cu cel de-al treilea volum, În rest, viața e frumoasă, ni se promite încă din titlu și o lume a visului (nu e întâmplătoare referința la filmul lui Roberto Benigni, „La vitta è bella”). Promisiunea este respectată. Reminiscențe simboliste, senzații de tot felul, motorii, papilare și mai ales olfactive, se asociază cu visul și cu memoria. Majoritatea comentatorilor (Octavian Soviany, Gabriela Feceoru și Cătălina Suditu) a remarcat lumea senzorială din poezia Dianei Iepure. „Având configurația unui mozaic senzorial, în compoziția căruia intră mirosuri, gusturi și culori dintre cele mai variate, toate unite prin pasta intimității în care au ajuns să capete un sens personal, volumul Dianei Iepure aduce în prim-plan imaginea feminității în transformare, plecând de la primii ani petrecuți într-un mic sat din Basarabia și ajungând într-un punct al maturității în care sondarea sinelui se realizează cu o oarecare seninătate și adesea cu o doză considerabilă de autoironie.” (Cătălina Suditu, „O poezie a înstrăinării”, în Revista „Timpul”, iulie 2021) Exemplificăm prin poezia „chignon”: „până nu demult/ primeam de la mama mai ales mâncare/ dulceață, magiun, plăcinte, porci tranșați gata copți în borcane/ alaltăieri însă/ mama a observat/ că e din nou în vogă chignonul/ și atunci a hotărât să crească pentru noi păr/ că al ei e frumos, lucios, scump/ și, la o adică,/ de ce nu?”

În niciun caz nu trebuie ocolite textele din subsol, unele se află în prelungirea altora și, dacă am face efortul de a le lipi, vom descoperi scurte prozopoeme. Discursul acesta: „Mirosul are întotdeauna asupra mea o putere miraculoasă. Probabil că și golită de măruntaie; proaspăt îmbălsămată și întinsă strună în sicriu, voi fi încă bântuită de mirosuri” continuă în subsolul paginii succesive, astfel: „Femeile își vor apleca deasupra mea sânii parfumați, îmi vor săruta iconița de pe piept și mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa și omega, beta și gama, pi pe doi și radical din paișpe”. În genere luminoasă, poezia Dianei Iepure este totuși melancolică prin secvențele din trecutul familial, amintirea nostalgică a copilăriei, apăsarea trecerii timpului. Chiar dacă poeta încearcă să-și țină în frâu angoasele, din când în când ies la suprafață disperarea ontologică, decepția că o lume frumoasă se dizolvă, teama de abandon, spaima de boli și de moarte, așa cum reiese, de exemplu, din frisonantul vers: „Eu adulmec oamenii ca un câine. Mai ales după lungi despărțiri”. Și cum reiese din unul dintre cele mai frumoase poeme ale cărții, „o lume se duce” pe care îl cităm integral: „o lume se duce/ și când spui se duce o lume înțelegi doar dacă/ ai simțit pe pielea ta cum se surpă/ încet sau poate chiar într-un ritm destul de alert/ și pustietatea se instalează ca o moarte subită/ pe străduțele înguste cu ziduri de piatră/ în curțile părăsite/ deasupra copacilor fructiferi necurățați de multă vreme/ moartea se instalează și în cuptoarele în care/ încă s-au mai păstrat lemne puse la uscat pentru următorul copt/ și când ții minte cum altădată mergeai sâmbăta seara/ pe amurgite/ pe cărări șerpuite/ și ba dintr-o curte, ba din alta/ venea câte un miros de plăcinte/ de pâine proaspătă, un miros de viață, căci pâinea/ a însemnat mereu aici viață, și căldură, și continuitate/ acum această lume rurală de care am visat mereu să scap/ se duce, se destramă, ca pulovărele vechi, ca cenușa în vânt./ și nu-i pot învinui pe cei care n-au rămas,/ cum nu am rămas nici eu./ pentru unii plecarea a însemnat chin și durere/ pentru alții progres și civilizație./ dar totuși, lumea asta, așa mi-ar plăcea s-o găsesc la locul ei/ să știu că e acolo”. Odinioară, Mariana Marin sfida „convenția cocoșată a trecerii timpului”. Diana Iepure nu râde de această convenție, ci o tolerează, găsind resorturi în virtualitatea reparabilului și în misterul regenerării: „de când a plecat/ am tendința să-i așez și ei pe farfurie mâncarea/ știu că nu e nimic nou în această pornire/ care-i marchează cu îndărătnicie locul/ mă opresc la jumătatea gestului,/ deși i-ar ajunge și ei cu siguranță// scurgerea timpului, iminența despărțirilor/ și matematica lor nemiloasă”. Dar sunt și despărțiri luminoase, delimitări de generație, desprinderi firești de familie. Despre o astfel de despărțire e vorba în acest poem care are motto un vers din creația fiicei, Cătălina Bălan: „dimineața, în loc de cafea, mama își face părul fuxia”.

În loc de concluzie, transcriem finalul cronicii lui Octavian Soviany, la a cărui opinie subscriem: „Îmbinând preocuparea pentru experiment cu notația lirică frustă, confesiunea cu «tehnica», luciditatea, minimalismul și prozaizarea cu tensiunile lirice, Diana Iepure se dovedește în noul ei volum o poetă ajunsă la maturitate și tot mai stăpână pe mijloacele sale”.

Note: 

Pentru volumul „În rest, viața e frumoasă”, Diana Iepure a primit în septembrie 2022, Premiul pentru Poezie al Revistei „Ateneu”. 

Articolul „Viața, cu frumusețea și dezamăgirile ei” a fost publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, septembrie 2022. 

Coperta cărții este realizată de artista Ana Toma.