Constantin Țînteanu: „Frumosul stă împreună cu urâtul în orice.”

Interviu. Violeta Savu în dialog cu Constantin Țînteanu

Maxonia, 2019

– Ne aflăm la Galeria „Karo”, pe simezele căreia putem admira lucrări din expoziția de grup „Cu ochii întredeschiși”, printre care se află și câteva sculpturi realizate recent de tine. De unde vine această pasiune? Când ai început să faci sculptură? 

Constantin Țînteanu: – Am început de fapt cu pictură. Aveam zece ani şi îmi doream cu ardoare să cumpăr un tablou foarte frumos: nişte vecini emigrau în America şi vindeau tot. Pânza respectivă costa două salarii, ai mei nu şi-o permiteau. Am fost trist. Şi acum câteodată mă gândesc: era un cap de arab care te urmărea cu privirea. M-am străduit atunci să fac eu o lucrare, pentru a umple golul apărut. Am pictat-o pe mama după o fotografie, dar nu mi-a plăcut rezultatul. Sculptura? Cam în aceeaşi perioadă: tatăl meu dăltuia în lemn draperii şi rame de oglinzi, iar eu ciopleam capete de oameni. Și îl criticam cu toţii pe Brâncuşi, pentru faptul că se lepădase de talentul său ieşit din comun – omul fără piele ne fascina –, pentru a face în schimb prostii pe care nimeni dintre cunoscuţi nu dădea doi bani. Figurativul atunci era singurul care conta, nu vedeam dincolo de aparenţă. Sculptura, poetic vorbind, este ca oglindirea clipei într-o imagine în mişcare, foarte greu de ajuns la esenţa ei. Nicidecum doar cu privirea, ci cu ochiul minţii, mai ales. Cugetare, înainte de orice; pentru mine, mijlocul prin care cercetez lumea din care fac parte. Emoţiile, chiar dacă importante, sunt mereu duse în plan secund, încerc să le ţin sub control cât pot de mult.

– Arta ta conţine metafizică, filozofie, conservarea memoriei. Ce urmăreşti prin sculptura ta?

Memoria, 2019

Constantin Țînteanu: – N-aş putea spune că urmăresc programatic un anumit parcurs. Mă feresc cât pot de repetiţii, de subiecte la modă sau de potriviri care „se caută”. Nu vreau să decorez apartamente ori spaţii publice, lucrările mele nu sunt accesorii la mobilă şi perdele. În ceea ce mă priveşte, sculptura se autocreează; sunt doar un martor care urmăreşte cu mult interes tot ce-i apare în faţa ochilor. O mână neştiută aşază cum trebuie fiecare părticică; important e să te laşi în voia ei. Mai complicată decât orice se dovedeşte aproape întotdeauna încheierea, capătul drumului. Dacă recunoşti varianta cea mai bună dintre cele posibile, rămâi acolo. Fiecare pas în plus strică echilibrul, te duce în jos. Dar pentru a pătrunde aici trebuie atinsă mai întâi acea stare de graţie, cu promisiuni şi mister, greu de transpus în cuvinte. Sunt adeseori perioade, nu scurte, în care nu iese nimic. Cel mai bine atunci e să uiţi totul, să te apuci de altceva. Negreşit la un moment dat flacăra se va reaprinde, o forţă de neoprit pune iarăşi stăpânire, preluând iniţiativa. Ce a mocnit înăuntru izbucneşte afară cu toată puterea, ca o frumoasă eliberare. Iar întrebarea nerostită primeşte răspunsul cuvenit.

– Ai un ritual al tău când lucrezi? Unde lucrezi? Ai un atelier personal? 

Conacul Otetelesanu, 2018

Constantin Țînteanu: – Depinde ce lucrez. Sunt unele operaţiuni foarte zgomotoase, cu aşchii şi praf, cu efort, numai cu cerul deasupra. Câteodată prea cald, alteori foarte frig, alergi mereu dintr-o parte în alta să te adăposteşti. Ritual nu este, fiindcă mă plictiseşte tot ce înseamnă reluare, revizitare; nu vreau să calc de două ori în acelaşi loc. Atelierul îl am la Râşca, din primăvară până toamna târziu. Acolo sfredelesc, tai, cioplesc, şlefuiesc, bat mii de cuie, fac mizerie, citesc. Mă sustrag pe cât pot de la treburile gospodăriei, merg la bureţi, reciclez la nesfârşit. Inclusiv lucrările proprii pe care le canibalizez, le dezmembrez şi fac altele noi. Iarna, acasă, în Bacău: colaje, împletituri din sârmă, iar cuie bătute şi tablă decupată. Schiţe în creion, dar nu chiar multe, fiindcă aproape totul este fixat deja în cap. Aici e de fapt adevăratul atelier, unde se conturează fiecare detaliu în parte. Sculptura este gând înainte de orice, cum bine spunea Beuys.

– Una dintre sculpturile tale din expoziția „Cu ochii întredeschiși” mă face să mă gândesc la roci, minerale, șisturi bituminoase etc. Se leagă asta de structura ta de geolog, prima ta calificare cronologic vorbind? Câtă legătură există între geologie şi sculptură?

Constantin Țînteanu: – Voi reda textul care însoţeşte lucrarea pomenită de tine: Mai degrabă justificare a demersului, nevoii de protest faţă de natura umană, cu disponibilitatea ei nelimitată de a distruge tot ce o înconjoară:  lăcomie, drum către moarte. Trup chinuit într-un gratuit act de cruzime, copac viu ce păstrează durerea în trunchiul pietrificat. Suferinţa naşte frumuseţe. Pendulează omul între mult din puţin şi prea puţin din mult. Niciodată sătul. Căci mult e prea puţin pentru el. Vorbim despre „Forest”. Lemn, hârtie şi tablă. 

Forest, 2020

Ca să-ți răspund totuși la întrebare: există o legătură strânsă între geologie şi sculptură; sunt două modalităţi de contemplare a realităţii, cu rezultate asemănătoare; nu le deosebesc.

– Limba latină: o „limbă moartă”, zic unii. Cum de o știi atât de bine?

Vanitas

Constantin Țînteanu: – O limbă aparte, mă fascinează. Ca tot ce ţine de Roma antică. Simpla incantaţie a unor rostiri înţelepte spuse acum două mii de ani rezonează profund. Am observat că litera fixată de un volum obişnuit îl va transforma în ceva care depăşeşte forma imediată. Astfel, scrisul devine mai puternic decât imaginea, negreșit aceasta din urmă va ajunge în poziţie subordonată, chiar simplu pretext pentru a transmite mesajul. Am o lucrare în expoziţia „Cahle” care-şi datorează existenţa unui citat din „Satirae” ale lui Horaţiu: „Est modus in rebus, sunt certi denique fines, quos ultra citraque nequit consistere rectum”. (Este o măsură în toate, drumul drept să-l ţii, nu trece hotarul dintre bine şi rău.)

– Cum vezi arta contemporană internaţională în comparație cu cea din România? Care sunt diferenţele şi asemănările între expoziţii, galerii, artişti?

Constantin Țînteanu: – E o întrebare la care mi-e greu să dau un răspuns, dintr-un motiv foarte simplu: plaja expresiei artistice fiind aproape nemărginită, arta se manifestă printr-o multitudine de faţete, ipostaze, trăiri. E imposibil să urmăreşti tot ce se întâmplă; eu nici măcar nu vreau să încerc, nu aş avea timp de nimic altceva, multe nu mă interesează. Dacă ne referim la direcţiile dominante în „arta oficială” internaţională (SUA şi Europa, cu precădere), numind-o aici pe cea susţinută de sistem (marile muzee, critică, publicaţii, galerii), am observat în ultimii ani o tot mai largă răspândire a unei retorici militante, un activism de o anumită factură, destul de radical pe alocuri. Arta trebuie pusă în slujba „(r)evoluţiei”: cine se abate de la direcţia justă nu face bine, e de partea greşită a istoriei. Teama de a fi incorect politic bântuie subconştientul, ia naştere un limbaj dublu, apar şabloane în gândire. Inevitabil se întronează (auto)cenzura. E previzibilă calea deschisă de noua-veche ideologie, la capăt nu poate fi decât o lume în care toţi vor fi la fel. În cazul României, e mai puţin complicat. Sunt unii care trăiesc încă în secolul 19, de unde se uită cu dispreţ în jur, bombănind că ceilalţi n-au habar a picta un ochi; alţii, simţind de unde bate vântul, sar în barca progresistă vâslind cu putere spre un viitor luminos. Majoritatea: după putinţă şi noroc. În ţara tuturor posibilităţilor, cum e a noastră, supravieţuiesc doar cei puternici. E un subiect trist despre care nu vreau să vorbesc mai mult, fiindcă am obosit să îl tot pomenesc. Oricum, e în zadar.

– Ai afirmat că te consideri român, dar şi englez. De ce şi englez?

Constantin Țînteanu: – „British Museum”, „Victoria and Albert Museum”, „Tate Modern”, „National History Museum”, „Tate Britain”, „Science Museum” le ştiu pe de rost, zgomotele se aud altfel, mirosul specific, vibraţia diferită, recunosc legat la ochi fiecare loc în parte, doar după câţiva paşi. Eu am şi cetăţenie britanică. Lucrul acesta nu mă face mai englez sau mai puţin român. Un act nu stabileşte ce simţi, renunţarea la ceva nu te va transforma dintr-odată în alt om. Dar şcoala în afara şcolii am făcut-o la momentul potrivit; o importantă etapă a vieţii am petrecut-o în Londra, acolo am găsit ce căutam, chiar mai mult decât îmi imaginam. M-am comportat ca un burete uscat, absorbind cu aviditate, de-a valma, tot ce mi-a ieşit în cale, apucând fiecare firimitură cu teama de a nu scăpa ceva printre degete.

Obişnuiam în drum spre casă, pentru câteva minute, în fiecare zi să intru la „National Gallery” pentru a vedea „Cina de la Emmaus” a lui Caravaggio sau pe Vermeer, Pontormo, Piero della Francesca. Când zăboveam puţin mai mult, îi căutam pe Chardin, Hogarth, Michelangelo, Gossaert, Bruegel, Hals, Stubbs, Gainsborough. Apoi, locurile şi oamenii, Portobello sâmbăta, cu bunii mei prieteni Justin, Tobi, Nicholas, negustori de antichităţi, mari specialişti în artă tribală, gravură, ceramică medievală, artă sacră. Camden Town, cu aerul său funky; haine vintage; măşti din Papua Noua Guinee sau Bali; mâncare indiană şi ceai Typhoo sau PG, cu două degete de lapte. „Churchill Arms”, cu green curry la Thai. Târgurile de vechituri din: Ascot, Kilburn, Vauxhall, Denham. Licitaţiile de la Chiswick. Cafeaua etiopiană făcută pe cărbuni în Liverpool street; cappuccino la Nero sau Costa, niciodată Starbucks. Bacon sandwich with egg, în Leytonstone. Plimbările prin Highgate, lecturile de la Waterstones. Ronnie Scott’s, celălalt nume al jazzului. Church street, cu magazinele sale de antichităţi; autobuzul 49 spre Clapham Junction; A40, în maşină duminică dimineaţa. Billiard şi Guinness ori Fosters, la The Crown. Ploaia măruntă. Alexandra Palace. MPB, Byrne Bros. Walking on Wood. Și toate celelalte. Alright mate! Mind the gap.

C-tin Țînteanu, Violeta Savu
și Oana Gheorghe
(foto: Broșu C-tin)

– Fascinant, ne stârnești dorința de a deveni și noi englezi! Să revenim în România. Povesteşte-mi un pic despre cele mai recente expoziţii personale;  cea de la Sângeorz și cea de la Palatul Mogoșoaia, la vernisajul căreia am avut și eu șansa să fiu prezentă, îmi amintesc atmosfera plină de strălucire.

Constantin Țînteanu: – Expoziția de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi” s-a numit „Vita statera”, curatoriată de Maxim Dumitraş, prieten apropiat, unul dintre sculptorii români contemporani cei mai importanţi. 

Forest. Land art, 2019

M-a onorat invitaţia de a expune acolo, m-am bucurat la fel de mult să particip apoi la simpozionul „ArtForest” din Maxonia, organizat tot de el. M-am referit la „echilibrul vieţii”, calea de mijloc, armonia dintre om şi natură. Dar şi la efigii, efemera, fobii, naturalia, memento mori. La Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti” Mogoşoaia a fost diferit. Cu un an înainte am propus conceptul expoziţional unei comisii de la muzeu; m-au acceptat. Expoziţia s-a numit „Autoportretul memoriei”, curatoare fiind Ana Petrovici-Popescu. La vernisaj mi-am dat seama ce înseamnă locul bine ales, dar şi cât de important e să araţi exact atât cât este nevoie: nici mult, nici puţin. A ieşit perfect din punctul meu de vedere. Mulţumesc tuturor celor care mi-au stat alături, mă înclin fiecăruia în parte cu recunoştinţă.

– Sculptor, curator, galerist, critic de artă. Care postură îţi este mai apropiată?

Constantin Țînteanu: – Toate sunt la fel de apropiate, cumva se ajută între ele şi se completează armonios. E un mare privilegiu să lucrezi cu artiştii. Scormoneşti dedesubturile, explorezi căi pe care alţii poate nu le-au văzut, eşti expus mereu altor tipare, găseşti uneori înţelesuri surprinzătoare. Înveţi din greşeli; ele apar întotdeauna, sunt parte din joc. Ajungi să aranjezi totul în minte în cele din urmă; când a venit momentul, doar te desfăşori, simplu şi firesc. Am înţeles că mai importantă decât orice e comunicarea, felul în care te adresezi atât exteriorului, cât şi interiorului tău; contează enorm cum realizezi asta. Sculptura, curatoriatul, galeria, critica, deşi în moduri diferite, fac acelaşi lucru: se pun în slujba cuvântului.

– Cum de ţi-ai dorit să ai o galerie de artă proprie? De unde denumirea de „Karo”?

Constantin Țînteanu: – De ce nu mi-aş fi dorit?! Cineva la începuturi (pe 30 ianuarie 2021, galeria împlineşte şapte ani de activitate) se mira spunându-mi că înot împotriva curentului. Când alte galerii se închideau, noi deschideam. Nu realizezi mare lucru dacă mergi pe linia de minimă rezistenţă, oportunităţile nu le găseşti pe drumul bătătorit, ci acolo unde nici nu îndrăzneşti să gândeşti. „Karo” este ceea ce este; foloseşte-ţi imaginaţia, eu nu te voi lămuri.

– Ești un apropiat al Grupului „Prolog”. Care este povestea întâlnirii tale cu aceşti artiști?

Constantin Țînteanu: – Aş putea spune că l-am cunoscut pe Mihai Sârbulescu înainte de a-l cunoaşte; poate de aceea când l-am întâlnit prima oară, părea că-l ştiu dintotdeauna. Acum înţeleg şi de ce Horia Bernea spunea că a fost Prolog înainte de „Prolog”. I-am întâlnit apoi pe toţi ceilalţi: pe Paul Gherasim, apoi pe Horea Paştina, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv. O adevărată instituţie, maeştri ai picturii, dar mai ales ai vieţii trăite cuviincios, cu dragoste şi minunare în faţa Creaţiei lui Dumnezeu. Am făcut multe expoziţii împreună, mi-au îngăduit lucrul acesta: „Theatrum mundi”, „Memoria”, „Crucea”, „Mănăstirea Râşca”, „Podul lui Ion Grigorescu”, „Cabinetul de curiozităţi”, „Prolog”. Sunt etape foarte importante, înspre care privesc înapoi cu nostalgie, gândind totodată la ce va urma să fie.

– Ai spus la un moment dat „publicul nu contează”. Apoi ai zis: ba da, contează. De ce te-ai contrazis?

Constantin Țînteanu:

Bonjour Monsieur Courbet

– Dar nu m-am contrazis! Ambele afirmaţii sunt la fel de adevărate. Știu artişti experimentaţi, cu o activitate bogată în spate, pe care întâlnirea cu publicul îi stresează. Va veni lume, nu va veni? Ce vor zice unii, alţii, cum va fi înţeles? Din această cauză, probabil și din altele, unii expun foarte rar sau deloc. Eu declarând că publicul nu contează, am scos un factor inhibitor din ecuaţie, reuşind astfel să mă concentrez cu totul asupra expoziţiei, singura de fapt care mă interesează cu adevărat. Ce se întâmplă după aceea e o altă poveste: publicul va hotărî dacă devine important sau nu, după cum va prefera să participe sau să lipsească. Cred că privitorul interacţionând cu lucrarea creează ceva nou, mereu altceva; aici intră în joc nenumărate variabile, factori aleatorii pe care nici măcar nu-i bănuim. Revenind, întotdeauna vom descoperi aspecte inedite, neobservate anterior. Punându-l într-o astfel de postură, putem spune că obiectul se adaptează la condiţiile date: nu e niciodată acelaşi, la fel ca o fiinţă. Fără oameni el devine o formă lipsită de sens, indiferentă, inertă.

– Cum a respirat, cum a trăit, cum a funcţionat Galeria „Karo” în pandemie?

Constantin Țînteanu: – A respirat prin mască, a trăit de azi pe mâine, a funcţionat în regim de avarie. Dar am reuşit chiar şi în aceste condiţii să facem trei expoziţii foarte bune: „Forest”, „Marcel Lupşe – Descânt”,  „Cu ochii întredeschişi”, ultima cu lucrări a nouă artişti, realizate chiar în pandemie. Plus expoziţia „Cahle”, de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi”. Plus tabăra de la Mănăstirea Râşca, ediţia a șaptea.

– În sculptură, cu ce materiale preferi să lucrezi? În ce curent s-ar putea încadra arta sculpturală pe care o faci tu?

Constantin Țînteanu: – Nu vreau să fiu încadrat în vreun „curent”, din simplul motiv că „ce e val, ca valul trece”, iar curenţii de obicei te trag la fundul apei şi acolo dispari. Lăsând gluma la o parte, evit genul de manifestări cu dată de expirare certă; eu cred că fiecare ar trebui să tindă spre ceva atemporal, valabil oricând. Știu că e utopic, nerealist, dar măcar mori pe mâna ta şi nu a altora, nu dai socoteală nimănui.

Pontus Euxinus
(De  la Mangalia la Tuzla) 

Ca materiale folosesc gunoaie, bucăţi de lemn şi tablă din case demolate, fragmente de obiecte cărora le dau şansa la o nouă viaţă. În esenţă, strânsuri umile şi fără importanţă. Îmi dă o satisfacţie imensă atunci când reuşesc să aduc în faţă, la locul de cinste, sub privirea tuturor, cuie ruginite, piei roase de molii, suprafeţe cu găuri de cari, jalnice resturi nedemne şi păcătoase. Dacă sunt şi apreciate, cu atât mai bine. Eu le tratez pe toate cu multă consideraţie, cu dragoste chiar, atent şi la cel mai mic detaliu, amănuntul acela din care poate începe un parcurs cu final neaşteptat, dacă îl laşi să se destăinuie. Frumosul stă împreună cu urâtul în orice, trebuie numai să vezi şi să alegi. E atât de simplu…

– Dacă ar fi să ai şansa de a expune împreună cu un mare artist din lume, într-o galerie internaţională, cu cine ţi-ar plăcea să expui şi unde?

Constantin Țînteanu: – La „Tate Modern”, cu Ion Grigorescu.

– Excelentă alegere! În încheiere – pentru că iată, vorbim la începutul lui 2021 –, aș vrea să te întreb ce planuri are artistul Constantin Ţînteanu pentru acest an. Care va fi următoarea expoziţie la Galeriile „Karo”?

Constantin Țînteanu: – Înspre vară-toamnă am programată o expoziţie personală pregătită de ceva timp, de data aceasta la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud. Mă gândesc deja la expoziţiile de grup. În primăvară, vor fi „Dada”, desigur în Moineşti; și „Mănăstirea Râşca”, la Bucureşti. Expoziția „Cahle”, la Bistriţa, posibil Cluj, Bucureşti, Iaşi. La Galeriile „Karo”, vom prezenta spre sfârşitul lunii ianuarie lucrări ale graficianului ucrainean Oleg Denysenko, curator Ovidiu Petca. În curând, o amplă expoziţie de grafică, diverse tehnici, cu artişti din Hong-Kong şi Coreea de Sud. Vor urma multe altele; acum sunt încă în fază incipientă; toate foarte interesante; discutăm şi despre acestea când va fi vremea lor. 

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021, pp. 12-13)

Galeriile „Karo”, pagina de fb: https://www.facebook.com/galeriile.karo ; 
Site-ul Galeriilor „Karo”: https://www.galeriile-karo.ro/

Site-ul Revistei „Ateneu”: http://www.ateneu.info/ 

 

În vecinătatea poeziei religioase

 

De curând mi-au atras atenția două cărți pe care le-aș situa în vecinătatea bună a poeziei religioase. Doar că una e traversată de un sentiment de pustietate și tristețe, iar cealaltă e mai luminoasă, scrisă cu mai multă speranță. Paradoxal, chiar cartea aparent pesimistă se revendică în proporție considerabilă de la scrierile biblice și ale Sfinților Părinți ai creștinătății. Este vorba despre continuarea primei părți intitulate „Iudacainul. Cartea întâi a pocăinței”, poetul creștin Ioan Enache propunându-ne acum „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” (Bacău, Ed. „Studion”, 2020). Cartea în care avea ca personaj central Iudacainul („Năluca Iudacainului este aceea care se ivește pentru o clipă ca fulger al răului, ca tenebră a penumbrei, e ceva ce nu are concretețe fizică, dar îi este îngăduită puterea de a se tăia legăturile cu divinul.” – Marius Manta) încă de la lansarea ei în 2018 a fost caracterizată ca fiind „zguduitoare”. Poate că lectorii ei se așteptau ca în preanunțata „a doua carte a pocăinței” să găsească razele luminoase... Iată că nu se întâmplă chiar așa, această a doua parte înfățișându-ne un fel de purgatoriu al sinelui cu sine. Indubitabil, poetul suferă acut pentru pierderea sentimentelor frumoase, pure, trăite autentic doar în copilărie: „Atâta întuneric se bucură în unde!/ Scriu cu-ntuneric pe-ntunericul din sufletul apei,/ picături din beznele inimii,/ vaierul stins al firii căzute/ se-nchide în memoria udă,/ ca un zbor spre orizonturi încuiate/ în pumnul lui Dumnezeu,/ verbe mute pentru îmbrățișările îndepărtărilor// și un geamăt ascuns în plutirea frântă/ a cocorului rănit în copilărie”. Sentimentele de vinovăție și remușcare sunt mărturisite în versuri care impresionează prin limbajul bogat și expresiv: „Vocala scăldată în șiroaiele tulburi/ nu smulge urâciunea din zănoaga inimii mele,/ Atunci care cuvânt e marele spălător al pânganiei?”

Nu e o poezie confortabilă, căci recurgând la autocaracterizare autorul așază o oglindă în fața cititorului care devine conștient de defectele sale („trufie nesăbuită”, desfrâu, răutate, lașitate, golire de sens etc.), într-un singur cuvânt, de „nimicnicia” sa. Relevând lumea contemporană aflată în profundă degradare fizică și morală, în dialogul său cu Râul (deopotrivă metaforă a vieții cât și a morții; a curățeniei sufletești, dar și a pericolului întinării în cazul revărsărilor survenite după o furtună), poetul este cuprins de nostalgia unor timpuri mai luminoase: „Cântec pe-o singură strună deșiri/ din mosorul de ape,/ însă nici depărtările,/ nici peștii răpitori nu-l ascultă/ iar geamătul meu îl fereci/ în zarea lichidă scufundată-n adânc”. În contrast cu fondul tenebros (format din teme ca: deznădejdea, deșertăciunea spirituală, eșafodate de capcanele viclene a diavolului) poezia din acest volum are un „ceva” diafan al ei, găsim versuri de mare sensibilitate, ca o scriere pe ape... Sigur că încercând să scrii cu vârful degetului pe undele unui râu, scrisul acela este efemer, dar sedimentează în suflet experimentarea sentimentului inefabil al bucuriei spirituale. Iar dincolo de toate, salvarea se găsește în pocăință, mântuirea este posibilă prin jertfa lui Iisus. 

A doua carte pe care o propun spre lectură este semnată de Rodica Dascălu, care ne face o invitație frumoasă încă din titlu: „Imaginează-ți o grădină” (Bacău, Ed. „Art Book”, 2020). Titlul poate induce cititorilor promisiunea unor poezii onirice. Și totuși, autoarea scrie o poezie mai degrabă cerebrală, realistă, descriptivă și discursivă, cu numeroase observații filozofice. Îi reușesc atât notațiile reflexive, cât și cele în care observă cu finețe fotografică lumea înconjurătoare. La fel ca Ioan Enache, și ea a trecut prin experiențe-limită, e înspăimântată de agresiunile asupra sufletului. Dar poezia ei este mai luminoasă, autoarea pare mai optimistă, punându-și nădejdea în supremația Iubirii. Chiar dacă pendulează între „viață și moarte”, luptând împotriva irosirii, străduindu-se nu atât să scape de sentimentele morbide, cât mai ales să găsească stimulative vieții: „pe țărmul mării mă întâmpină/ stabilopozii înveșmântați în mantii/ de gheață, oglinzi pentru viul din mine”. Răbdarea omenească este răsfrângere microcosmică din infinita răbdare a lui Dumnezeu: „mă gândesc la îndelunga răbdare/ a lui Dumnezeu, la felul unic/ în care-mi vorbește”. Sunt numeroase poemele în care autoarea deschide un dialog cu divinitatea, unele sunt scrise în proză și par file de jurnal. Redăm ultimele două strofe din „fiorul începutului”, unde se face o paralelă între nașterea Mântuitorului și șansa omului de a-și salva sufletul: „oare peștera inimii, unde Tu,/ Doamne, din prea multă Iubire,/ ai ales să te naști în trup, e pregătită/ pentru a primi lumina Ta cum fulgerul?// fiorul Creației preschimbă,/ restaurează, dă sens, acum știu:/ fără a-l ține de mână pe celălalt nu/ pot fi ieslea din Betleem pentru Tine,/ Cel Care ești bucurie în toți și în toate”.

Prin permanenta aspirație la bine, iubire și frumusețe, Rodica Dascălu ne oferă o poezie cu potențial cathartic. O poezie care ni se strecoară sub piele reușind să ne vindece de oarece tristeți.

Cele două volume sunt remarcabile și prin aspectul grafic, la „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” contribuind plasticianul Cristian Bandi (ilustrația copertei) și Emanuel Andronic (tehnoredactare); iar la „Imaginează-ți o grădină”, Mioara Băluță (ea însăși poetă, dar și redactor de carte) fiind realizatoarea coperții.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021)

Marius Crăiță-Mândră: „Pot fi relative răul, binele, frumosul, urâtul, dar adevărul este unic.”

 

Interviu 

Violeta Savu în dialog cu Marius Crăiță-Mândră

– Să începem discuția noastră cu cel mai recent succes al tău: ai primit un premiu important la „Saloanele Moldovei”, și anume Premiul de Excelență al U.A.P. Moldova, pentru lucrarea „1/4”. De ce „1/4”? Te referi strict la proporție?

Marius Crăiță-Mândră: – În compoziția abstractă întâlnim ansambluri de forme ce au legătură cu irealul, dar controlate de logică. Interesant sau nu, arta abstractă, apărută ca reacție împotriva academismului și naturalismului, pe la începuturile ei a fost numită „artă foarte concretă”; Theo van Doesburg a introdus termenul. Primii abstracționiști manifestau în operele lor emoțiile, sentimentele și în mare parte încărcătura lor senzitivă, comparativ cu predecesorii, care calculau matematic compoziția, locul unde se află centrul de atenție sau centrul de interes. Așa s-a modificat compoziția de aur, și echilibrul compozițional a luat alte forme, cu alte metode, iar soluțiile nu erau cele clasice.

În ceea ce privește lucrarea mea „1/4”, care face parte dintr-o serie întreagă, am dat importanță mai mult golului decât plinului. Suprafața umplută ar fi sfertul, și golul ar fi trei sferturi. Să echilibrezi golul mi se pare mult mai dificil. Îmi place să folosesc contraste: plin/ gol; închis/ deschis; materie/ laviu; transparențe/ materie solidă etc. Îmi place să echilibrez cu cât mai puțin; să echilibrez cu un singur punct este suficient. Aceasta este gândirea mea. Un alt artist ar putea gândi că lucrarea mai are nevoie aici de o pată, aici de o formă, aici de un volum etc. Nu îmi place ca o lucrare să fie foarte aglomerată, aleg să elimin din încărcătură și să abordez o singură idee, dar percutantă. Consider că nu e necesar să demonstrezi că știi multe. Chiar și cromatic am ajuns sa fiu mai „econom”.

–  Care-i natura mesajelor pe care vrei să le transmiți prin pictura ta?

Marius Crăiță-Mândră: – Sunt foarte atent la actualitate și social. Și atunci caracterul mesajelor mele este în mare măsură social-politic. În lucrarea „Spațiul Schengen”, pe care am pictat-o în 2008,  am scris „Sens interzis la Schengen”. De ce am scris așa? Nu pentru că nu voiam în Schengen; din contră, îmi doream foarte mult, dar știam că România va trage mult de timp, din mai multe motive, cel mai important fiind cel legat de corupția care se întindea ca o caracatiță. Apoi, în 2013 am participat la „Saloanele Moldovei” cu lucrarea „Spre vest”, reprezentând în maniera mea acea mască „Anonymous”, un simbol global al mișcărilor antisistem. Simbolul apare în fimul „V de la Vendetta”. Purtătorii măștii „Anonymous” anunță societățile unde sunt dictaturi și/ sau erori de sistem, transmițând că nu oamenilor trebuie să le fie frică de guvern, ci guvernanților trebuie să le fie frică de oameni. Asta e democrația.

Tot din categoria lucrărilor mele cu mesaj social-politic este cea intitulată „Și rechinii aderă la UE?” (2003), unde ridic această întrebare: dacă și cei care sunt corupți intră în Uniunea Europeană...

– Există în istoria artei lucrări de artă premonitorii. Cum vezi tu lucrurile în acest caz? Un artist plastic poate face preziceri?

Marius Crăiță-Mândră: – Despre acest aspect am discutat cu experți de la „Artmark”, care au vizitat recent atelierele câtorva artiști băcăuani. S-au uitat la lucrările mele, și unul dintre ei a afirmat că mesajele mele plastice conțin premoniții. Am replicat că de fapt premoniția este rezultatul dat de o logică puternică. Dacă punem cap la cap anumite evenimente înrudite între ele, putem anticipa ce se va întâmpla în viitor.

– Sunt importante expozițiile în evoluția ta artistică? Cât de mult ții cont de reacția publicului?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu consider că o personală sau o participare la o expoziție de grup îmi aduce ceva în plus din punct de vedere artistic. Expozițiile sunt realizate pentru a transmite publicului idei, forme noi, mesaje. Chiar dacă nu aș fi avut expoziții și doar aș fi stat în atelier să lucrez, evoluția mea artistică ar fi fost aceeași. Are importanță și activitatea, dar te poți face observat și doar cu câteva lucrări. Este foarte indicat să lucrezi mult, dar contează și ce scoți din atelier pentru a arăta publicului. Artistul poate să lucreze în studioul lui și zece lucrări pe zi, dar pentru ca o expoziție să fie bună, este necesară o selecție severă, la sânge, extrem de riguroasă. Am văzut personale sau expoziții de grup în Cluj cu o singură lucrare, cu două sau cu cel mult trei lucrări.  

– Îmi aduc aminte de o seară din tabăra de artă de la Ghimeș, o seară în care pe cer erau puzderie de stele. Ai povestit atunci colegilor multe despre sistemul solar. Ai cunoștințe solide de astronomie. Te influențează în artă această pasiune?

Marius Crăiță-Mândră: – Da, mai ales că modul meu de expresie este limbajul abstract. În primul rând informațiile acumulate din astronomie mi-au ordonat gândirea.

Este importantă în plastică precizia, să știi exact ce ai de făcut pe pânză, pentru că fiecare pată de culoare are o logică. Pete sau linii sunt pe pânză exact acolo unde vreau eu să fie. Chiar și dacă arunc niște stropi, știu exact ce fac. Izolez lucrarea ca să nu sară niciun strop într-o porțiune unde nu îmi doresc și acolo unde am locul liber îmi desfășor gestualismul așa cum mi-am propus.

– Într-adevăr, ești recunoscut și apreciat ca artist abstract. Dar creația ta cuprinde și lucrări figurative reprezentative. Mie mi se pare că surprinzi foarte bine limbajul corpului, observând gesturile oamenilor, mimica.

Marius Crăiță-Mândră: – Pentru că ai adus vorba despre asta, hai să luăm ca exemplu lucrarea în care cineva face gestul de a-și aprinde țigara. Eram în tabără la Tescani și un coleg era în penumbră. Am surprins acel moment într-o fotografie, pentru că îmi aducea aminte de clarobscurul lui Rembrandt. Lumina concentrată, venită de la țigara aprinsă, se pierde în spatele colegului meu. Dar în afară de partea tehnică, realizarea clarobscurului, este acolo, așa cum ai observat, gestul în sine, nesațul cu care cineva trage din țigară.

– Te știu cinefil; într-o vreme erai un mare consumator de filme. Urma să te întreb dacă te-a influențat vreodată în creația ta vreun film, dar parcă ai anticipat această întrebare și ai oferit deja răspunsul, când ai vorbit despre lucrarea „Spre vest”. Crezi că este obligatoriu pentru un artist plastic să aibă cultură cinematografică?

Marius Crăiță-Mândră: – Un artist plastic trebuie să aibă cunoștințe ca orice alt om de cultură. Nu-mi închipui plastician care să nu știe bine istoria artei, dar pe lângă asta e obligatoriu să știe literatură, istorie, muzică, film, teatru. Nu ai cum să știi în profunzime de toate, dar spre exemplu, dacă vorbim de muzică, și un plastician trebuie să facă diferența clară între muzica bună și cea comercială. Ca fapt divers, să știi că există chiar un post de radio care are reclama: „Noi ascultăm muzică, nu hituri”.

Atât arta contemporană – fie că e pictură, muzică, film sau teatru –, cât și momentul social te fac să fii altfel. Făcând comparații cu producții sau situații din prezent și trecut, automat îți dorești să eviți în propria creație stereotipii, să nu fii anacronic, să nu aluneci în manierism. La ora actuală, există o sinestezie a tuturor artelor.

– În cronica la expoziția „No borders”, Carmen Mihalache spune că ești „conectat la activismul generației tale”. Dar orice generație, oricât ar fi de tânără, trebuie să se uite și în istorie; tu faci lucrul acesta, ai cunoștințe temeinice în acest sens. Istoria trebuie să aibă la bază adevărul. Dar într-o lume a „schimbărilor rapide”, a unei istovitoare presiuni a relativității, mai putem distinge oare ce este adevărul?

Marius Crăiță-Mândră: – Adevărul este unic. Pot fi relative răul, binele, frumosul, urâtul, dar adevărul este unul singur. Hai să exemplific. Citeam acum câteva zile un articol despre schimbarea unei unități de măsură în astronomie. Este vorba despre o unitate astronomică; prescurtat, un U.A. Se traduce lungimea aproximativ egală cu distanța medie de la Pământ la Soare. Dacă înainte această unitate astronomică era de o sută cincizeci de milioane de kilometri, acum a ajuns să se măsoare în metri. Acei metri în plus sau în minus din trecut s-ar supune adevărului absolut. Până la noua descoperire, vechea măsurătoare era adevărul absolut.

Legat de religie, Iisus a zis că El este Adevărul. Cred că Iisus se referea la cunoașterea absolută. El știa foarte bine ce este Viața, ce se întâmplă cu Spiritul și Universul. Dacă luăm și citim Biblia, acolo sunt exemplele cele mai clare de-a ști cum să-ți faci viața fericită. E o discuție amplă și grea...

– Atunci să ne destindem cu o întrebare mai ușoară. Asculți muzică atunci când pictezi?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu există lucrare fără muzică. Da, ascult, în surdină, muzică atunci când lucrez. Pentru mine muzica e un decor și un factor stimulativ. Mi-ar plăcea să existe un program digital care să transforme imaginea policromă în muzică. Olivia Jack este o artistă în domeniul programării computerizate; ea lucrează cu open source software, coduri, interfețe experimentale. Într-unul dintre experimentele ei a creat „pyxelsynth”, un sintetizator care citește imagini și le transformă în sunet. Rezultatul e însă unul foarte sintetic, sunetele produse nu sunt armonioase, nu s-a atins echivalarea imaginii cu muzica. Eu aș fi curios cum ar suna melodia compusă de picturile mele.

– Puține grupări artistice rezistă cu trecerea timpului. Ești unul dintre fondatorii grupării „Colonia 21”. Cum explici longevitatea ei?

Marius Crăiță-Mândră: – Dacă nu mă înșel, prima ediție s-a desfășurat prin anul 2003, la Bistrița-Năsăud, sub ,,bagheta” marelui artist și totodată profesorul nostru, Theodor Moraru. Erau 10-12 artiști, dar cu timpul grupul s-a restrâns, din diferite motive. Acum suntem 6-7 membri care an de an participăm în această formulă. Ne întâlnim la Tescani, un loc cu tradiție în domeniul artei. În această rezidență participă membrii grupului, dar și artiști invitați. Domnul Gavril Țărmure ne-a ,,adoptat” de la început, iar grupul „Colonia 21” rămâne sub aripa fundației „Societatea de concerte”, din Bistrița-Năsăud.

– Din când în când, atunci când ești solicitat, rezolvi panotări în expoziții, ești activ și în munca de curatoriat. Maniera de panotare are vreo legătură cu stilul tău de a picta?

Marius Crăiță-Mândră: – De fapt, pentru mine panotarea e ca o lucrare: pe albul unui perete pun niște forme și fac o compoziție. Uneori, lipind două lucrări de la doi artiști cu stiluri diferite, poți compune o altă lucrare. Îmi plac aceste provocări. Alăturând o lucrare mai încărcată uneia minimaliste, realizez un echilibru. Iar răspunsul la întrebarea ta este că da, când panotez, gândesc la fel ca atunci când pictez.

– Unde te uiți atunci când vrei să treci granița pentru artă, ce artiști internaționali admiri? Ce expoziție internațională de anvergură ai fi vrut să vezi și îți pare rău că nu ai putut să o vizitezi fizic?

Marius Crăiță-Mândră: – Regret că nu am fost anul trecut la Bienala de la Veneția. Aceasta și „Documenta de la Kassel” se numără printre preferatele mele. Mă bucur că am reușit să văd arta lui Gerhard Richter la „Tate Museum”; m-a impresionat foarte mult. E una când vezi pe internet, și altceva când vezi în realitate, având ocazia să observi și materia, și structura, și pensulația. Gerhard Richter este un artist figurativ și abstract, dar la fel de mult îmi place David Hockney, artist celebru pentru peisajele sale.

– Pentru că ai adus vorba de peisaj, iar tatăl tău, Vasile Crăiță-Mândră, este maestru în această artă, te provoc să descrii în câteva cuvinte arta lui.

Marius Crăiță-Mândră: – Tata este foarte personal. Se vede că a săpat mult în formula lui tehnică. A avut o perioadă cu laviuri, după aceea a intrat în pastă. Referitor la gândirea plastică, în acest moment a ajuns în peisaj la forme stilizate, doar pete de culoare. A eliminat din grafisme și a introdus o singură pată acolo unde trebuie să fie o ramură sau o casă, sau un alt element. La el, figurativul este un pretext. În peisaj, a stilizat mult forma. A făcut și pictură monumentală abstractă, însă m-am referit aici doar la pictura de șevalet.

– Rivalitatea dintre tradiție și modernitate: crezi că nu sunt departe timpurile când arta va fi doar în formă digitală, iar din atelierele pictorilor vor dispărea tuburile cu culori, pânzele, șevaletele?  

Marius Crăiță-Mândră: – Cineva spunea că pictura nu moare niciodată. Pictura este și acum foarte diversificată, cu tehnici diferite de a umple suprafața nu musai cu pensula sau cuțitul de paletă. În viitor, mie-n sută vor apărea tehnologii noi, la care nu ne putem gândi acum. Vor fi și holograme, picturi care se mișcă și alte minuni. Un artist ce se dorește avangardist va fi mereu la curent cu noile tehnologii, de care se va folosi în creația sa.

– Cum a schimbat pandemia lumea artei în anul 2020? Cum s-au schimbat viața ta, programul tău de lucru?

Marius Crăiță-Mândră: – Cantitativ, în artă, la modul general vorbind, s-a lucrat mai puțin, s-a expus mult mai puțin. În ceea ce mă privește, chiar dacă am lucrat ceva mai puțin, totuși atunci când mă duceam la pânză îmi era foarte clar ce aveam de făcut, încât mi-am dat seama că eu am pictat tot timpul în mintea mea. Au fost zile când nu era pandemie și am avut blocaje, creierul meu nu reușea să lucreze. Dar să știi că am înțeles cât de gravă este situația și am respectat regulile de protecție și distanțare fizică. Am evitat aglomerația. Am fost la mare în vară, dar am stat izolat.

– Cum poți să stai izolat la mare?

Marius Crăiță-Mândră: – Așa cum faci și la munte. (Râde) Am stat mai mult pe la stânci. Eu așa am fost obișnuit de mic, de când mă lua tata cu el la mare, la vânătoarea subacvatică. El ne-a obișnuit, atât pe mine cât și pe sora mea, să ne izolăm de oameni în stațiuni, pentru că noi mergeam în locuri neumblate, fără turiști. Mergeam acolo unde erau stânci, zone retrase și mai sălbatice. De aceea, acum cu pandemia la mare nu mi s-a părut un stres.  

– Dar pentru copilul tău care are 8 anișori nu a fost complicat?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu, pentru că Edy este speriat de virus și a înțeles care sunt consecințele. El singur își pune masca, imediat se duce să-și spele mâinile când ajunge acasă, folosește când este cazul dezinfectantul. Aceste reguli au devenit pentru el obișnuințe în această perioadă și la fel s-a comportat și la mare.

– Aș mai avea multe întrebări, iar tu de oferit și mai multe răspunsuri, dar din păcate trebuie să ne limităm la un anumit spațiu de tipar. Pentru final, dacă ai fi vrut să răspunzi la o întrebare pe care eu nu am reușit să o formulez, care ar fi fost aceasta?

Marius Crăiță-Mândră: – Mi-ar fi plăcut să spun ceva despre experiment. De fapt în pictură, cu siguranță și în alte arte, experimentul este tradus ca în știință, muncă de cercetare. Aici trebuie doar să cutezi, să ai curaj să te arunci în neant, în necunoscut. De obicei cei care se „aventurau” pe cărări nebătătorite reușeau să împingă lumea mai în față. În timpul Imperiului Roman exista o vorbă: „Audaces fortuna iuvat”, adică „Pe cei curajoși i-ajută norocul”.

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, octombrie 2020, pp. 12-13)

Site-ul artistului: https://mariuscraitamandra.com/ 

Site-ul Revistei „Ateneu”: http://www.ateneu.info/ 

 Din lucrările artistului:

Adăugați o legendă

Adăugați o legendă

 

Zidurile Noricăi Isac

 

„Cuvintele ca o mirare“ se numea cartea de debut a poetei Norica Isac, volum ce avea sã aparã în urmã cu doi ani, la editura clujeanã „Grinta“. Observațiile critice scrise atunci de Gabriel Cojocaru: „Deschizându-ne ușile glisante ale realitãții, Norica Isac ne propune o întâlnire cu poezia sa într-un stil frust, neprovocator și onest. Luciditatea este numitorul comun care guverneazã eul liric al poetei într-un exercițiu de supraviețuire pigmentat cu tonuri de sensibilitate“ sunt valabile și pentru volumul „Ziduri ascunse“ (ClujNapoca, Ed. „Grinta“, 2020), cu care poeta reconfirmã. Deși numele ei nu este strãin în anumite medii literare, fiind prezentã atât în reviste din țarã, cât și din strãinãtate cu poezie, prozã scurtã, teatru, eseuri, între preocupãrile ei aflându-se și traducerea în limba italianã; Norica Isac (pseudonimul literar al Gabrielei Mihãeș), nãscutã în Bacãu, pe data de 27 noiembrie 1970, ar merita o mai bunã vizibilitate. Pentru cã este autoarea unei poezii de substanțã, remarcabilã prin eleganțã, acuitate și filtrele metafizice. Zidurile sunt desigur o metaforã a obstacolelor întâlnite în decursul vieții. Sunt barierele care intervin, din varii motive, în raporturile cu ceilalți. De asemenea, omul încearcã sã ridice un zid între el și curgerea timpului. Zidurile pot fi, cum lesne se poate intui, simboluri ale izolãrii. De ce însã sunt zidurile „ascunse“?! Cred cã epitetul subliniazã interioritatea, instinctele defensive, introvertirea. Lecturând cu atenție douã dintre poeziile cu tema „ziduri“, „frig“ și cea omonimã, aflãm cã pot fi „ascunse“ vederii din exterior traumele personale sau procese precum: desacralizarea, pierderea inocenței. Granița dintre eros și thanathos este firavã; la fel și cea dintre memorie și uitare. Exemplificãm redând integral poemul „Ziduri ascunse“: „într-o iarnã am fugit de acasã./ se prãbușiserã interioarele ardeau/ prima zãpadã se murdãrea în cãdere/ o vedeam și nu mai era nimic de fãcut/ o lãsam sã seaștearnã/ sã mã acopere/ mã înspãimânta încremenirea timpului/ pietrificarea mea./ prima zãpadã cãdea murdarã/ iubeam și rãtãceam strângând în pumn/ o batistã albã și udã ce îngheța./ era iarnã și plecasem sã-l iubesc așa/ cu casa abandonatã, cu interioarele surpate, în plin viscol/ cu haina neagrã pe umeri, desculțã/ cu batista udã în pumn/ carnea pe sub piele, sub focul atavic, arzând./ l-am gãsit în mijlocul unei partide de șah/ i-am surprins femeia cu portjartier/ de pe perete/ regina neagrã, înscãunatã pe pat/ rânjea cu nebunii/ calea de-ntors indica înainte/ existam aparent, respiram prin ochiul rãmas albastru/ aruncam molozuri, grinzi arse afarã/ ridicam interioare noi din nisip/ spãlam prima zãpadã/ împrospãtam albul pereților cu var/ dar zidurile ascunse miroseau în casã“. Sunt recurente: suferința în dragoste, misterul feminin, dorința de libertate, nostalgia copilãriei. Întoarcerea acasã se asociazã cu dulci melancolii, fiind în același timp un motiv pentru a reflecta la diferențele, în plan fizic și metafizic, între noțiunile de „prezențã“ și „absențã“, astfel trimiterea la cinematografia lui Tarkovski este pe deplin justificatã: „mama încãlzește apa îmi spalã pãrul galben în ciubãrul din curte/ e o varã de miere lipitã pe oceanul de sus albastru încãlzesc apa/ îmi îmbãiez copilul e o varã cu eclipsã de soare surprinsã pe o/ peliculã arsã bãrbatul meu a avut o singurã cãmașã doar una albastrã/ se usucã pe frânghia de la fereastrã și bate ca o aripã geamul tu vii/ din trecut din caiete din afișe de cinema timpul s-a nãscut azi“. Din grațioasele poezii dedicate mamei se contureazã portretul unei femei demne, revãrsând valuri de iubire asupra membrilor familiei, fragilã fizic, dar puternicã spiritual. Norica Isac la debut atrãgea atenția prin originalitate și consistența ideilor. În continuare, autoarea incitã printr-o poezie reflexivã, uneori sofisticatã și cerebralã, turbulentã sau acidã, cu toate acestea rãmânând în avantaj emoția!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, septembrie 2020)

Agonia despărțirii

Compus din 32 de capitole pe care autoarea Nicoleta Dabija le numește „cânturi”, trimiterea la poemul biblic „Cântarea cântărilor” fiind evidentă, volumul „A doua viață” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2019) este dificil de încadrat ca gen literar. E multă poezie în această lungă și dureroasă confesiune despre boala și moartea surorii mai mici, iar visele alternează cu secvențele de un realism feroce. Desigur, nu e prima oară când un scriitor vorbește despre pierderea unei persoane apropiate; din literatura română contemporană îmi vin acum rapid în minte trei cărți de poezii cu care „A doua viață” se aseamănă tematic: cea a lui Vasile-George Dâncu, „Universul Mama”, cea a lui Radu Vancu, „Frânghia înflorită”, și îndeosebi cartea Ilenei Mălăncioiu, „Sora mea de dincolo” (cu același subiect: dispariția prematură a surorii). Despre „Sora mea de dincolo” însăși poeta Ileana Mălăncioiu a afirmat că este „un exercițiu de vindecare”. Subliniez însă că „A doua viață” este scrisă în altă manieră, experiența personală fiind diferită de la un caz la altul, chiar dacă, așa cum ne spune titlul unui volum de poezie semnat de Viorica Răduță, „Cam toți murim”. Nicoleta Dabija, eseistă, poetă și traducătoare, a ales de data aceasta să se exprime în proză, iar cele 32 de povestiri (sau schițe autobiografice) sunt piesele de puzzle ale unui roman memorialistic, încărcat de lirism, dar bogat și în relatări epice. Autoarea optează pentru o formulă concentrată, cartea nedepășind 130 de pagini. Rețeta aceasta minimalistă se dovedește o reușită, pentru că autoarea merge la esențe, exprimându-se nu de puține ori aforistic. Tema morții este preponderentă: „O mângăiere întârziată este totuși o neuitare”; „După uitare vine iubirea, dragostea curată de eternitatea celui pierdut”; „Moartea singură are sens. În măruntaiele ei stă rostul lumii”; „Anonimatul poate fi seducător, dar să fii copia palidă a altcuiva este umilitor”; „Moartea nu este dorită, dar este sigură, și atunci de ce să mă revolt, de ce să strig?”; „Moartea nu e atât de îngrozitoare, nu ni-i ia de tot pe cei iubiți, de noi depinde să nu-i părăsim uitându-i”. Poetizarea se realizează și prin frângerea discursului narativ cu propoziții foarte scurte, tăioase. Astfel, rezultatul e un roman dens, de o rară sensibilitate.

Poate ceea ce frapează la Nicoleta Dabija sunt metoda de autoanaliză, sondarea propriei conștiințe, obiectivitatea scrupuloasă cu care prezintă propriul mod de viață raportat la două perioade: înainte și după moartea surorii. Evaluează cu un ochi sever propria putere de sacrificiu. După pierderea unei persoane iubite, anumite întâmplări care în mod obișnuit ar fi fost ignorate se redimensionează, căpătând o importanță deosebită, în mod implicit sentimentul vinovăției se amplifică adesea nejustificat.

Stările calme alternează cu melancolii profunde, mirajele autoinduse în scop tranchilizant nu vor reuși anihilarea sentimentului de incompletudine: „Când îți moare o soră sau un frate e ca și cum din trunchiul unui copac cu două ramuri pe una ar frânge-o și ar duce-o vântul. Pe cealaltă ramură, rămasă singură, nu o va durea? Nu se va înfiora oare copacul întreg? Își va reveni, va continua să crească, însă ciuntit și abătut. Așa cum a rămas sufletul meu, mutilat, cu privirea coborâtă”. Ideile filozofice despre  nemurire sunt umanizate de iluzia regăsirii sufletelor în tărâmul de dincolo, speranță în care subit infuzează amintirea luminoasă a unei călătorii fizice: „Niciodată n-am s-o mai văd. Un crud și mincinos «niciodată». De parcă eu aș fi nemuritoare. De parcă fiecare supraviețuitor ar fi nemuritor. Mai mult decât conștienți de moarte, suntem animalele acelea care uită că vor muri într-o zi. Ne vom regăsi cândva. Trebuie să existe un drum comun al sufletelor de dincolo. Se zvonește că, în agonie, fiecare om este întâmpinat de un om drag. Pe mine mă va primi Mariana? Aș vrea să fie ea, să mă ia de mână și să fim vesele precum în dimineața aceea, în aeroport, când așteptam avionul spre Paris și râdeam ca două nebune”. Mariana este numele surorii mai mici care se îmbolnăvește de cancer și după o suferință de aproximativ trei ani, va trece la cele veșnice. În evocările pe care le face, cu toate că se manifestă empatic, autoarea are curajul de a compune din detalii un portret obiectiv al Marianei, cu calități și defecte. În arhitectura romanului nu primează caracterele celor două eroine, ci meditațiile despre moarte. Moartea le-a despărțit pe cele două surori, dar deopotrivă a generat apropierea dintre cele două suflete, până la contopirea în spirit. În plus, sora Marianei se trezește subit că trebuie să-și asume un rol pe care nu și l-a dorit și pentru care nu se simte pregătită: cel de mamă. Exigentă cu ea însăși, se luptă cu spaima de a nu reuși să fie la înălțimea acestei misiuni. Ceea ce nu intră în contradicție cu dragostea și compasiunea pentru copilul rămas orfan la o vârstă fragedă: „Ce-o fi înțeles copilul acela, de 7 ani, atunci? Probabil nu destul. Cu timpul, de dor, de multă singurătate, a măsurat golul pe care i-l dăruise moartea la pas, de la un capăt la altul, de sus în jos, de mii de ori, dar niciodată și nimic n-a mai reușit să-l umple”. Cartea îi este dedicată nepotului Alex, căci prin el se continuă viața mamei lui. El reprezintă o nouă viață, iată unul dintre sensurile de profunzime care pot fi asociate titlului „A doua viață”. Un alt sens este cel creștin al mântuirii după moartea trupească, credința în Înviere și viața veșnică, sens întărit și de multiplele referințe religioase. O explicație a titlului pe care ne-o oferă Vianu Mureșan este aceea că Mariana trăiește a doua viață rămânând vie în memorie: „Nicoleta Dabija citește moartea în destinul surorii ei, dar înțelege că ceva încă rămâne, că există ceva în urma acțiunii morții, o altă viață sau o a doua viață care nu are nimic de-a face cu o presupusă lume de dincolo. O a doua viață aici a Marianei, care se produce prin transfer, prin developarea unor momente, situații, evenimente și stări trăite în sensibilitatea și memoria surorii, care le ordonează și le fixează într-o narațiune pentru a le păstra vii”.

Câteva simetrii duale amplifică tensiunea, dezvăluind frământările personajului narator: viață/ moarte; terestru/ celest; eros/ thanatos; păcat/ virtute; intoleranță/ indulgență; sacru/ profan; răzvrătire/ resemnare; maturitate/ copilărie; despărțire/ regăsire; lumină/ întuneric. Iar cânturile, acaparante prin fluctuația vis-realitate, deși au un fond profund melancolic, nu sunt monotone. Pe lângă vocea narativă care este aceeași cu vocea autoarei, în planurile secundare auzim și alte voci: ale părinților, a Marianei pe mai multe registre (reală, din timpul vieții; imaginată, vocea de dincolo), a copilului Alex. Autoarea evidențiază prin aldine fragmentele onirice sau/ și lirice. În general, visele sunt soluții pentru ieșirea din traumă, dar sunt și câteva excepții când intruziuni viscerale le transformă în coșmaruri. Există o anumită senzualitate a morții, care ne seduce prin mister. Eros și Thanatos sunt cele două instincte pe care Freud le considera fundamentale în psihicul uman.

Nicoleta Dabija caută și găsește în tainele funebrului caracteristici de frumusețe, noblețe și purificare. Sigur că aceste cânturi, semnificativ în număr de 32 (vârsta la care Mariana a trecut la cele veșnice, dar și apropierea tangențială de vârsta christică), au rol de catharsis. Faptul că i s-a dăruit harul de a se putea exprima prin literatură o face pe autoare să se considere privilegiată. Trăirea fără echivoc a extazului și agoniei despărțirii aparține însă celor a căror artă rămâne suferința în unicitatea ei: „Unii au norocul să scrie, să picteze, să compună, iar astfel de ieșiri trag văluri catifelate peste amintiri. Dar ce se întâmplă în sufletele celor fără har? Poate trăirea adevărată este a lor. Totuși, confesiunea este o eliberare temporară, nesatisfăcătoare. În schimb, creația te potolește, ca o datorie împlinită. Arta, în orice formă, este o luare de grijă, o punte care te petrece până pasul îți devine din nou ușor și sigur. Altminteri e mult mai greu, trebuie să cari în brațe mortul până-l uiți natural. Și cum să uiți tocmai ceea ce duci în brațe?”

„A doua viață” e o carte tristă, dar încântătoare; un roman atașant despre fragilitatea umană. Remarcabilă este și ținuta grafică, plasticianul Laurențiu Midvichi realizând designul coperții. Pe coperta IV, scriitorul și filosoful Vianu Mureșan recomandă cartea, oferind și câteva chei de lectură.  

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2020, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)