Theaterstock, a treia zi. Pentru mine, Zic Infidelitate, Zac Fidelitate

Dintr-un mimetism (asta e, teatrul induce și așa ceva, dar fără să dăuneze) m-am jucat un pic cu vorbele din două titluri, din programul vast, eu am ales să văd, în ziua a treia a festivalului Theaterstock două spectacole, „Zic Zac” și „Fidelitate”.

„Zic zac”. Teatru-dans, un spectacol de Andreea Gavriliu, rezemată de Ștefan Lupu. Cu: Andreea Gavriliu, Ștefan Lupu, Gabriel Costin. Producție UNATC

sursa foto: Revista Teatrala Radio

Am visat cu dansatorii (Andreea Gavriliu, Ștefan Lupu), am iubit și m-am temut împreună cu ei, mi-am amintit de propriile stângăcii atunci când mi-am dorit ceva, dar nu am știut calea pentru a atinge luna de pe cer. Mi-a fost teamă de DJ-ul (Gabriel Costin), un intrus dar și regizor meschin din umbră, care sub masca grobianismului avea ceva mefistofelic și sabota iubirea cuplului. Am și râs în sinea mea de grotescul lui. Au fost și cuvinte rostite pe scenă, în zigzag. Dar cel mai mult am simțit în inima mea dansul, muzica, mișcarea, emoția, ludicul.
Am înțeles odată cu acest spectacol ce înseamnă a combina dansul cu actoria și nu mă refer la secvențele când s-au rostit cuvinte, ci la acelea în care mișcarea, unduirile trupului, asociate cu mimica dansatorului/dansatoarei au reușit să transmită percutant atitudini, idei și mesaje. Din acest punct de vedere, aș spune că Andreea Gavriliu a atins perfecțiunea.
S-a scris mult și foarte bine despre acest spectacol, articole semnate de profesioniști. De aceea nu am să spun prea multe. Dar, citeam undeva că „din punct de vedere dramaturgic tema spaimelor a fost insuficient pregătită (laitmotiv al finalului, cvasi-absentă din prima jumătate a piesei)” (altfel, cronica semnată de Mihai Brezeanu, fiind una pozitivă, Zic Zan, afrimian - Zic Zac la UNATC)
Pentru mine personal, tocmai această cvasi-absență a spaimelor, din prima jumătate a piesei, a contat pentru un impact mai puternic în final. Într-un fel, Zic Zac ne vorbește despre speranțele și iluziile tinereții care după puțin timp ajung să fie spulberate de tot felul de frici, venite din exterior, din agresiunea vieții contemporane, câteodată de la persoanele din jur, dar și din propriul nostru interior. La un moment dat cei doi balerini par două păpuși cu automatisme. E cinic, real și dureros. Uneori devenim anxioși din cauza rutinei. Uneori simțim că acțiunile noastre sunt total lipsite de originalitate, nu avem unicitate dar tânjim după aceasta. Toți spunem aceleași cuvinte când ne îndrăgostim, ne salutăm din reflex cu gesturi identice. Odată cu maturizarea, înțelegem mai multe sau prea multe și ne năpădesc spaimele. Supremația o deține „frica de frică”.
Un spectacol teatru-dans fascinant, rafinat, elegant, plin de sensuri și mesaj! Balerinii, amândoi superbi!
Am vizionat „Zic zac”, la Festivalul Theaterstock, în Sala Mare a Teatrului Bacovia.

„Fidelitate”, de Chazz Palminteri, Regia: Dragoș Campan, Cu: Adelaida Zamfira, Gheorghe Ifrim, Florin Busuioc. O producție Teatrul ACT și Fundația Carta

„Fidelitate” se potrivește cu replica din „American Buffalo” - „Pe unii nu-i poți schimba decât dacă-i omori”. La figurat, vorbind.

În „Fidelitate” nu găsim strop de misoginism, dimpotrivă, admirăm complexitatea gândirii și abilitatea unei femei, care deși este o depresivă cu tendințe suicidale (oare?!), are capacitatea nu doar de a se salva dintr-o situație critică, ci de a întoarce lucrurile total în favoarea ei. Tony, interpretat de Gheorghe Ifrim, este un asasin plătit, dar care merge regulat la... psiholog. Cu toate că, dintr-un motiv sentimental, refuză ca victimele sale să fie femei, dintr-o acută criză financiară, acceptă comanda care ar trebui să ducă la moartea lui Maggie. Acceptul lui are și o justificare, femeia este... infidelă soțului. În prima parte a piesei asistăm la dialogul dintre Maggie și Tony, între victimă și călău se iscă un joc de-a șoarecele și pisica, dar rolurile lor se inversează cam așa cum se întâmplă în filmul „Sleuth” (1972). Mai intervine, din când în când telefonic, psihologul, un ratat care are mai multă nevoie de consiliere decât cei doi.

A doua jumătate a piesei începe cu întoarcerea acasă a soțului (Florin Busuioc)... Între surpriza întâlnirii și tensiunea de a ști că și-au dorit sau își doresc unul celuilalt răul, cei doi soți se iscodesc unul pe celălalt. Fiecare vrea să scoată la iveală infidelitatea celuilalt. În cele din urmă, problemele de cuplu trec pe planul doi și odată adus în miezul problemei Tony, importantă devine supraviețuirea. Soțului i se va potrivi zicala „cine sapă groapa altuia cade singur în ea”.
O piesă coerentă, foarte bine legată, interpretările celor trei actori, Adelaida Zamfira, Gheorghe Ifrim și Florin Busuioc, impecabile. În impresiile mele la „American buffalo” spuneam că mi-a plăcut la Gheorghe Ifrim interpretarea sa, stilul său minimalist, notele flegmatice. Am regăsit același stil și aici (cele două roluri nu sunt cu mult diferite). Şi, mai mult decât atât, toți cei trei actori din „Fidelitate” au avut o asemenea abordare interpretativă. Poate fi o rețetă riscantă dar spectacolul „Fidelitate” nu are niciun cusur, este rotund, lipsit de stridențe, are o logică impecabilă, se joacă cu mintea spectatorului și, în definitiv, îl cucerește. Așa cum s-a și văzut din aplauzele furtunoase ale publicului.
M-a emoționat bucuria pe care au manifestat-o cei trei actori la primirea aplauzelor furtunoase. Și mai e ceva. Eu până mai ieri nu știam nimic despre Gheorghe Ifrim, nu prea vizionez filme românești contemporane, dar am aflat acum că acest actor este o adevărată vedetă în lumea teatrului și a filmului românesc. Pe Florin Busuioc nu cred că este cineva care să nu-l cunoască. Amândoi au fost naturali pe scenă și în atitudinea față de public.
La momentul primirii ovațiilor, am simțit la cei trei actori o bucurie nespusă, care cred că le-a fost dată de încrederea că teatrul nu va pieri niciodată. Chiar dacă în timpurile moderne e sufocat de industria cinematografică.
La acest spectacol, pentru mine surpriza a fost Adelaida Zamfira, o actriță cu aplomb, foarte talentată!
Nota 10 cu plus pentru „Fidelitate”!

Am urmărit „Fidelitate”, la Festivalul Theaterstock, în sala de expoziții a Centrului Internațional de Cultură „George Apostu”, Bacău.

American Buffalo la Theaterstock Bacău

După ce revolverul este introdus în scenă, aştepţi ceva fatidic să se producă...

sursa foto: teatrulact.ro

American Buffalo, de David Mamet. Regia: Cristi Juncu.
Cu: Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante. Producător: Teatrul ACT Bucureşti
Am văzut în acest spectacol trei magnifici. Nu-mi plac vorbele mari şi adeseori ele sunt nepotrivite, dar chiar am văzut trei interpretări de excepţie în această piesă de teatru, o comedie absurdă ce a descris o pagină din viaţa unor personaje marginale, trei mărunţi interlopi, trei caractere diferite, care se pregătesc să dea o mare spargere, fiind însă nepregătiţi. Şi asta pentru că, deşi pare greu de crezut, deşi nu-s nici pe departe nişte filozofi (unul dintre ei fiind chiar uşor retardat), au probleme... existenţiale. Au vise, dorinţe, emoţii. Şi le pasă enorm de raporturile de prietenie care se leagă între ei. Au şi principii, spre exemplu, respectă... loialitatea.
Pata de culoare este Bob, cel cu IQ-ul vai de mama lui... dar e pur, ezitant, are gingăşia unuia micuţ dar tare prostuţ, e omul bun la toate (e trimis, de către şef, de colo-colo la cumpărături, dar din care se pricepe, totuşi, să mai şi ciupească... o cafeluţă). Bob este interpretat de Marius Florea Vizante. Personajul său atrage simpatia şi compasiunea publicului. E bleguţ şi şleampăt ca Mutulică din Alba ca Zăpadă, e ridicol, simplu şi... totodată, o figură tragică.
Gheorghe Ifrim este Don, şeful, un fel de prinţ al vagabonzilor dar şi cu reminiscenţe de "naş" al mafioţilor. Suferă grav de astm bronşic. Impresionantă mi s-a părut vocea actorului, foarte guturală, excepţional lucrată. Iar blocajele sale când nu mai poate vorbi şi recurge la inhalator ai putea jura că sunt reale! Un stil minimalist (eu ador acest tip de abordare!) de interpretare a actorului Gheorghe Ifrim, care a creat un personaj flegmatic, dar cu priviri largi în care spectatorul se poate adânci şi poate bănui şi o altă lume decât cea sordidă a poveştii...
Teach, interpretat de Vlad Zamfirescu, este un tip vulcanic, uşor isteric, puţin mai arogant, un frământat care-i capabil să aducă tensiune în mica lor lume. Asta pentru că i se pare lui că nu-i sunt recunoscute meritele... Îl invidiază şi chiar îl persecută pe Don, în definitiv, nici el nu-i băiat rău. Atât Teach dar mai ales bietul Bob vor să câştige admiraţia lui Don. Există o anumită gelozie între personaje. Dar, şi afecţiune.
Replicile sunt savuroase, umor de cea mai bună calitate, uneori frizând absurdul, realizat din jocuri de cuvinte, limbajul colorat, în care se îmbină argoul şi jargonul, dar şi din mimică şi gesturi. 
"- Cu ce era îmbrăcat? - Cu haine!", "- Vrei o cafea? - Nu mi-e foame!", "Bine că n-ai luat cola zero că aduceai sticla goală!", "Unde-i cafeaua instant? Adică, trebuie să sug bonul?", Don, agită sticla de cola, împrăştie jumătate din conţinut pe jos, dar găseşte explicaţie: "Bagă gaz! Jumate-i gaaaz!", mai târziu (recunoscând că a minţit, într-o problemă importantă): "Am mâncat căcaaaaat!" (citatele le-am reprodus din memorie, sunt o infimă parte din replicile pline de umor)
La trăirea unui sentiment al absurdului contribuie şi un "bănuţ" magic, găsit într-o cutiuţă, în magazinul de vechituri patronat de Don. Cineva cumpăra această monedă, plătind un preţ incredibil pentru cei trei vagabonzi. Apoi, bănuţul cu pricina are un circuit straniu... de el încep a se lega multe speranţe, de el parcă ar atârna întreg viitorul...
Absurd este şi revolverul, care nu poate fi adus decât de... veţi vedea de cine... , şi care rămâne un inofensiv simbol al morţii. Sau al fatalităţii...

American Buffalo s-a jucat, în Bacău, la Festivalul Theaterstock, în cea de-a doua zi a festivalului, pe 2 august 2015, în Sala Mare a Teatrului Bacovia. Prestaţiile excepţionale ale actorilor au fost răsplătite cu ropote de aplauze! 

Şi, să nu uităm decorul minimalist... foarte bine realizat. Scenografia a completat ideal mesajul piesei. FELICITĂRI! 

(Datorită complexităţii şi parţial al lungimii sale, la care se adaugă faptul că eu nu stau foarte bine la capitolul concentrare, mi-aş dori să revăd această piesă. Simt că sunt nuanţe care mi-au scăpat.)

Theaterstock, evenimentul anului în Bacău

Chiar în orașul meu, în Bacău, primele două săptămâni din august, cred, sper, visez... vor fi miraculoase. Vara aceasta nu plec în vacanță, dar nici nu-mi voi dori alte călătorii, căci voi avea parte de unele imaginare, la festivalul Theaterstock.
N-am avut minunata șansă de a descoperi fascinația teatrului de copil. Totuși, bunica era pasionată de teatrul radiofonic și, în vacanțele la țară, așteptam, cred că în zilele de marți, pe la orele șapte, ca din radioul de tip rusesc, casa din caramidă, să fie inundată de sunetele unor drame tulburătoare...
Profesorul meu de română din liceu, care mi-a fost și diriginte timp de trei ani, ne spunea că de fapt, teatrul nu se citește, ci se... vizionează. Și ne îndemna să ne ducem la teatru ori de câte ori avem ocazia. Îmi amintesc că eram prin clasa a zecea și mama a luat într-o zi bilete la teatru și am mers toate trei, ea, eu și sora mea la Teatru. În prima clipă m-a fascinat sala Teatrului îmbrăcată în brocardul ei roșu, iar faptul că aveam locurile la lojă intensifica uimirea și bucuria mea. Am văzut "Profesorul de franceză" atunci. Scena era neverosimil de aproape de ochii mei, încât am trăit senzația, pe care o simt palpabilă și în clipa de acum, că și eu aș face parte din poveste.
Apoi, din păcate, multă vreme n-am frecventat Teatrul, încercam doar să nu ratez vreo piesă care, din când în când, se difuza la televizor. Iar adevărul este că am redescoperit fascinația teatrului, am început să-mi încarc bateriile cu energiile lui, datorită unei foarte talentate actrițe a Teatrului Bacovia, Eliza Noemi Judeu. Reușind să mă apropii de Eliza, ea mi-a vorbit adesea cu vie pasiune despre teatru și arta actorului. Cu Eliza Noemi Judeu am făcut și un interviu, l-am publicat în Revista Ateneu și se poate citi și pe blogul meu, aici.
Au fost spectacole pe care le-am văzut la Teatrul Bacovia și care mi-au plăcut foarte mult, unele mi-au rămas întipărite adânc în minte și, poate mă voi gândi la ele și voi zâmbi cu nostalgie când anii vor trece...
Iar anul acesta între 1-16 august cred că voi avea șansa de a mă întâlni din nou cu personaje memorabile, cu destine impresionante, cu povești, cu stări, cu emoții... dar și cu mine însămi. Teatrul îți oferă adesea ocazia să te cunoști și să te descoperi așa cum te știi sau, puțin mai altfel.

Programul complet al Festivalului Theaterstock
„16 zile de eveniment (1 – 16 august), peste 300 de ore de spectacol, 94 de companii invitate, peste 1600 de artişti din Franţa, Spania, Germania, Italia, Marea Britanie, Canada, Ungaria, Serbia, Israel, Portugalia, Belgia, Olanda, Republica Moldova şi Romania, 137 de producţii, 23 de spaţii de manifestare artistică sunt doar câteva dintre coordonatele evenimentului Theaterstock – International Arts Festival Bacău 2015” (http://www.desteptarea.ro/theaterstock-festivalul-de-teatru-din-bacau/)

Amintindu-mi de Alexandru Mușina

    De Alexandru Muşina, omul, mă leagă o întâmplare cu zâmbet. Cu doar doi ani înainte de dispariţia sa, eram la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie, în 2011, eu aveam în pregătire la Editura Tracus Arte o carte şi nu ştiu cum de-am îndrăznit să mă apropii de Alexandru Muşina şi să îi adresez o rugăminte. Eu am debutat mai târziu şi în lumea literară de la Bucureşti eram atunci o figură nouă, cvasi necunoscută, de aceea spun că mare a fost îndrăzneala mea de a-l ruga pe Alexandru Muşina să citească manuscrisul cărţii mele. M-a refuzat cu eleganţă, dar nu pot spune că în acel moment nu mi-a părut rău. Peste câteva săptămâni, l-am reîntâlnit la Bookfest, la lansarea volumului „Cinci” şi dintr-un impuls absolut copilăresc, imediat după ce ne-am salutat reciproc, i-am spus: „Mi-a apărut cartea!”. Muşina mi-a răspuns, zâmbindu-mi cald: „Ştiu, am văzut!” A rămas în amintirea mea cu acel zâmbet discret şi luminos. Nu întâmplător am încercat atunci să vorbesc cu el, citisem din scrierile lui, îl admiram foarte mult, nu ştiam prea multe despre biografia lui şi iniţial am crezut că a studiat şi ceva matematici, mi se părea algoritmică poezia lui şi foarte cerebrală, impecabilă logic, chiar şi atunci când era de expresie suprarealistă.

    Nu am idee dacă şi câtă influenţă a avut şi are poezia lui Alexandru Muşina asupra tinerilor scriitori dar ştiu că mulţi dintre ei îl iubesc şi îl consideră un model. Iar că Alexandru Muşina are locul lui în poezia şi literatura română contemporană, asta este sigur. Am sentimentul că locul lui va fi şi mai bine evaluat în viitor, este posibil ca destinul poetic al lui Muşina să se asemene cumva cu cel al lui George Bacovia. Cred că şi Muşina a depăşit cu modernitatea scrierilor sale timpul în care a trăit. Poetica lui Alexandru Muşina este destul de diversă, volumele lui de versuri nu prea seamănă unul cu celălalt, încât ar fi putut semna heteronimic, precum Pessoa.

      Dacă e să vorbim despre urmarea unui model de scriere, ideal pentru aceasta mi se pare volumul de prose poetry, apărut în mod straniu, la şase luni după moartea autorului, la Editura Tracus  Arte, „dactăr nicu & his skyzoid band”. Aş recomanda-o ca lectură oricărui scriitor care se plânge că trece printr-o criză de creaţie. E o lecţie de construcţie şi deconstrucţie a limbajului poetic, iar ludicul şi umorul sunt tării energizante. Totodată găseşti exemple că te pot inspira întâmplări obişnuite, cotidiene, însă trebuie să le acorzi atenţie, să îţi dezvolţi un anumit simţ al observaţiei. La tot pasul, găseşti aproape oriunde pe stradă personaje asemănătoare, idei, te recunoşti în mici experienţe mai mult sau mai puţin fericite.

     Nu de mult, am intrat într-un magazin de haine, am vrut să probez o rochie, un unicat expus în vitrină. Vânzătoarea m-a măsurat din ochi şi mi-a zis: „Sigur vă vine bine, manechinul nostru poartă mărimea 38!” Mi-am amintit atunci de cuvintele lui Alexandru Muşina din prozopoemul „Filosofii”: „manechinele au fost cândva oameni. Nu chiar ca noi, ci din plastic şi cauciuc. Se plimbau pe stradă, se duceau la coafor, salutau vecinii, îşi duceau nepoţii la grădiniţă, aplaudau pe la mitinguri... ca omul! Pînă cînd Dactăr Nicu le-a spus: «Ce vă tot pierdeţi vremea?! Nu vedeţi că oamenii-oameni vă exploatează? De ce să nu staţi liniştiţi, fiecare în colţul lui de magazin, şi să vă uitaţi în zare? Voi aveţi trupuri de filosof, contemplaţia-i vocaţia voastră. Unii oameni vă maimuţăresc. Degeaba, că nu le iese, v-o spun eu, dactăr Nicu.»” 

     Alexandru Muşina, deopotrivă excelent teoretician, afirmă: „Poetul nu actualizează un text, ci provoacă un text. (...) Nu reiterează valori comunitare, «eterne» şi «stabile», ci propune valori individuale, perisabile şi schimbătoare. În felul acesta, se adresează nu tuturor odată, ci fiecăruia în parte.” Sunt fraze desprinse din cartea „Paradigma poeziei moderne” pe care am citit-o în anul când l-am întâlnit prima oară fizic pe poetul Muşina, şi din acel an încoace, 2011, adeseori mă reîntorc la această carte, de fiecare dată când simt nevoia să înţeleg mai bine poezia. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc mai bine şi mai îndeaproape pe Alexandru Muşina dar am totuşi şansa să o fac citindu-i sau recitindu-i opera.

Notă: Text publicat în Revista Ateneu, nr. 550, iunie 2015

Pictură modernă, un cal și o apă

Nu poți alungi în desen caii și marea pe

hârtie nu o poți întinde. Dar o impresie

de libertate o evocă un cal alergând, cu

coama în vânt, pe malul unei mări volbu

rânde. Dar renunță la această imagine 
banală. Ţi se vor strecura vorbe ironice 
despre carpeta din odaia de seară a 
mătușii.Totuși ai o comandă de un tablou 
iar clientul își dorește un cal și o apă.

În stil modern ai putea nuanța strălucirea

durerii. Cu valurile lucind în ochii unui cal

prăbuşit pe nisip. Mâna dreaptă a stăpânului

apasă pe tâmplă. Poți desena trei elemente.

Mănușa neagră a bărbatului, coama transpirată

a animalului și, indubitabil, revolverul. Sau

focul. Doar focul. 

De ce scriu

Prozatorul și publicistul Ion Fercu m-a rugat să răspund unei anchete pe care o coordonează în cotidianul „Deșteptarea”. La întrebarea domniei sale, „De ce mai scrieti, într-o vreme în care nici macar scriitorii nu se (prea) citesc unii pe altii?”, eu am răspuns astfel:

    Întrebarea pe care mi-o puneţi şi anume „De ce scriu?” mi se pare şi simplă, şi dificilă. A scrie pentru mine este o formă de existenţă. Atunci când nu scriu, mă simt goală sufleteşte, am senzaţia că mă sufoc. Simt o apăsare în coşul pieptului atunci când nu reuşesc să scriu. Îmi place să creez ceva, iar dacă aş fi avut alte abilităţi, mi-ar fi plăcut poate şi mai mult să fiu pictoriţă. Mi-ar fi plăcut să fiu pianistă sau balerină şi să revărs spre oameni frumosul. Cel puţin deocamdată, nu mi-am pus problema că mi-aş irosi timpul scriind. Pe mine scrisul, şi mai ales poezia, m-a ajutat să mă regăsesc şi să mă modelez. M-a ajutat să înţeleg mai bine viaţa, să trăiesc cu mai multă intensitate bucuria şi să mă împac cu tristeţea. Ideal este să ai şi un ţel nobil atunci când scrii. Îmi doresc mult să ating cândva acest ideal.

    Nu ştiu dacă scriitorii adevăraţi nu se mai citesc între ei... oare aşa să fie?! Am întâlnit câţiva tineri poeţi care spuneau că ei nu citesc cărţile colegilor pentru că le este teamă să nu fie influenţaţi... Pe cei mai mulţi dintre ei, nu i-am crezut, sunt convinsă că bravau. Nu-i înţeleg pe cei care chiar au această temere absurdă. Când compui un text literar, atunci cuvintele se imprimă cu energia personalităţii tale. Îţi mărturiseşti în parte gândurile intime, dezvălui din sentimentele pe care tu le-ai trăit. Fiecare om are un univers interior unic. Poţi să te regăseşti într-o carte, asta nu înseamnă că tu eşti în acea carte, întotdeauna vei fi altfel şi mai mult decât personajul, oricât de complex ar fi el. Poţi să rămâi înmărmurit în faţa frumuseţii unei cărţi, a unei opere de artă. Da, asta se poate întâmpla, este ceva rar şi minunat! Iar unul dintre farmecele capodoperelor este că ele generează sentimente copleşitoare dar nu pot fi nicicum imitate.

   Nu prea m-am gândit la faptul că astăzi oamenii citesc din ce în ce mai puţin. Poate că asta nici nu este o problemă atât de mare, aşa cum ne-nchipuim noi, pentru evoluţia literaturii. Iar unii sunt îngrijoraţi, din această pricină, chiar de evoluţia omenirii... Totuşi, nu putem spune că oamenii chiar nu mai au deloc interes pentru frumos, pentru artă. Unii sunt iubitori ai artelor plastice. Alţii iubesc teatrul, muzica, dansul, foarte mulţi sunt captivaţi de cinematografie. Dar orice film artistic se bizuie şi pe un scenariu, un text care relatează o poveste. Recent, s-a încheiat la Teatrul Municipal Bacovia a zecea ediţie a Galei Star. A venit lumea la teatru, a fost public şi era mult tineret. Oamenii caută în continuare să îşi încarce sufletul cu poveste, cu sentimente şi emoţii. Iar această căutare nu se va sfârşi vreodată. Eu am toată convingerea că adevăratul om de litere, cel cu spirit viu şi originalitate, va fi căutat în viitor pentru arta lui. Chiar ceva mai mult decât în prezent.

Articolul a apărut în cotidianul Deșteptarea, 29.05.2015, aici

O carte veselă, cu subiecte triste

     William Makepeace Thacheray (autorul celebrului roman „Bâlciul deşertăciunilor”) spunea: „Simţul umorului este unul dintre cele mai bune articole de îmbrăcăminte pe care cineva le poate purta în societate”. Există diferite tipuri de umor dar mai ales atunci când se manifestă prin scris, o condiţie necesară (desigur nu suficientă) este inteligenţa. Sunt puţini autori de literatură umoristică de calitate. A fost o reală şi frumoasă surpriză debutul în volum al autoarei Irina Amalia Băcăoanu, ale cărei texte (pamflete) erau de mulţi citite pe blogul ei http://www.bacaoanu.com/ Cartea intitulată „Pe strada de un gri mişto” a apărut de curând, la Editura „Free Mind Publishing”, din Bucureşti, beneficiind de o grafică elegantă. Coperta reproduce un peisaj al pictorului băcăuan Ştefan Pristavu.

     În cele 88 de texte (destul de scurte, majoritatea depăşesc cu puţin o pagină), autoarea ne provoacă să râdem, dar subiectele, temele abordate de ea sunt nu de puţine ori serioase, sau chiar grave. Doar limbajul plin de culoare, bogat în argouri, regionalisme şi arhaisme, este comic dar mesajele din subsidiar sunt profunde. Câteva dintre prozele ei au rolul de a deconecta. Umor spumos întâlnim, spre exemplu, în „Vacanţă cu bucluc”, „O enoriaşă cu karate” ş.a.

    Sub masca comicului, Irina Băcăoanu satirizează cu destulă asprime elementele negative ale societăţii sau/şi persoanele cu caractere defectuoase. Cu toate acestea nu este severă la modul absolut. Autoarea atrage atenţia asupra unor aspecte pe care şi le-ar dori schimbate în bine. Umorul ei poate fi, şi este pentru unii, inconfortabil. Dar dacă o citeşti cu multă atenţie, vei descoperi exact ceea ce ea încearcă să ascundă despre ea însăşi, şi anume că este un om care plânge pe dinăuntru. Chiar atunci când pare că mai mult râde.

    „Pe strada de un gri mişto” este şi un elogiu adus nonconformismului. Autoarea ironizează orice formă de ipocrizie. Irina Băcăoanu foloseşte uneori cuvinte licenţioase. O face atent şi drămuit, cu sens. Acele cuvinte au rolul lor, atrag atenţia, subliniază o revoltă. Limbajul licenţios s-a mai folosit în literatura feminină recentă (să ne amintim de literatura fracturistă de la începutul anilor 2000, şi de reprezentantele ei, Domnica Drumea, Ioana Băeţica, Elena Vlădureanu, Miruna Vlada). Fiecare dintre aceste autoare între timp a evoluat altfel dar atunci limbajul la care ele recurgeau se remarca printr-o „poetică a violenţei” şi printre obsesiile lor se aflau „exorcizarea obscenităţii” şi „visceralizarea autobiografiei” (cf. Marin Mincu) Ori, Irina Băcăoanu nu are aceste „obsesii”. Ea foloseşte cuvinte considerate vulgare dar nu împinge textul spre obscenitate exagerată şi nici spre visceral.

    Autoarea stăpâneşte de minune construcţia lexicală, scrie fluent şi cu acurateţe, frazele ei se aştern pe hârtie cu multă naturaleţe. Şi nu este deloc lipsită de feminitate. Printre textele de proză, strecoară şi câteva texte lirice. Excelent eseul „Mâini”, în care îmbină elemente de psihologie (limbajul trupului) cu o estetică a iubirii. Poate cel mai frumos text din carte este emoţionantul prozopoem „Cu tine eram când...”

     Foarte mult impresionează în carte portretele făcute unor personaje de la marginea societăţii. Dincolo de ridicolul aparent, retardatul Niculae, puşcăriaşul nebun, femeia a cărei frumuseţe a fost oribil devastată de demonii interiori (şi aici s-ar putea face o paralelă cu Dorian Gray, personajul lui Oscar Wilde), sunt figuri tragice. În proza „Amintiri din camera de (z)gardă”, este tulburător contrastul dintre grobianismul lui „madam doctor cu ghiuluri cu pietre” şi hipersensibilitatea tinerei care încercase să se sinucidă.

Salut din toată inima acest debut editorial. Cu această carte, scrisă într-un stil vesel, şi totuşi vorbind cu destul amar despre lucruri triste, literatura băcăuană a mai câştigat un autor valoros. 

Notă : Articol publicat în  Revista Ateneu, nr. 548 , aprilie 2015