Un pelerinaj plin de poezie
Volumul
Atunci nimeni nu s-a tocmit (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024) nu
este primul experiment poetic religios al scriitoarei Tincuța Horonceanu
Bernevic. Scriitoare prolifică, având la activ peste 15 cărți publicate, de diferite
genuri (poezie, proză scurtă, roman, literatură pentru copii), avea să publice
în 2021, la aceeași editură Limes, volumul
Imnuri-acatiste
pentru copii, o carte cu povestiri duhovnicești scrise în versuri, despre
viețile și minunile unor sfinți din calendarul ortodox.
Chiar dacă e tot cu filon religios, volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit e foarte
diferit de Imnuri-acatiste pentru copii.
Nu doar prin faptul că de data aceasta ne întâlnim cu poezie reflexivă, redată
în vers alb, adresată în special cititorilor adulți. Individualitatea acestui
volum constă în chiar sursa de inspirație: un pelerinaj în Țara Sfântă. Astfel,
au rezultat peste 80 de pagini de poezie profundă (menționăm că volumul este
bilingv, Alexandra Avram semnând traducerea în engleză), de foarte bună
calitate literară și duhovnicească. De multe ori m-am gândit că există
asemănări între poezia religioasă și poezia pentru copii: par ușor de scris,
dar de fapt sunt genuri dificile, care nu pot fi abordate decât de cei mai
aleși scriitori. Pe lângă sensibilitate, cultură generală solidă, stăpânirea
tehnicii poetice, vocabularul bogat, diversitatea ideilor, mai e nevoie de
sinceritate și de ceva indicibil, preaplin
de inimă ar putea întrucâtva sugera acea inefabilă și rară calitate. Iar
Tincuța Horonceanu Bernevic a demonstrat deja că dispune de aceste date, așadar
Atunci nimeni nu s-a tocmit nu este o
surpriză, ci o confirmare.
Toate poemele din acest volum au
ca principal filtru Cuvântul din Evanghelii. Desigur că autoarea relatează preponderent
experiențe duhovnicești personale, dar se raportează permanent la Învățăturile
Mântuitorului Iisus Hristos. Ea reconstituie, într-un mod frisonant, odată cu
etapele pelerinajului, cele mai importante evenimente din istoria
creștinismului, aducând în actualitate povestea
ancestrală, fie prin referințe
autobiografice, fie prin referințe generale la istoria umanității.
Copleșitor este amplul poem Via Dolorosa, alcătuit din paisprezece
fragmente, ilustrând, după cum anticipează titlul, drumul plin de suferințe
urmat de Domnul Iisus Hristos, cu Crucea pe umeri, de la pretoriu (unde a fost
emisă sentința de condamnare la moarte), până la Golgota, locul unde a fost
răstignit. Cităm parțial fragmentul XII: „se apropie furtuna / temătorii fug de
întunericul de afară / întunericul dinăuntru era dens ca o smoală lichidă / dar
nu i-a speriat / Maria privește cum / Își dă duhul în brațele Tatălui”.
Ghenizaret, Arderi, Zidul Plângerii ș.a. surprind tainice
momente de reculegere, în alternanță cu lupte duhovnicești care, atunci când
sunt câștigate, fac posibilă capacitatea de transfigurare: „Păstrăm liniștea și
ne strecurăm în piața largă / la gât purtăm cruciulițe din lemn de măslin /
daruri de preț atârnând de un șnur negru / la Zidul Plângerii e Ziua de Șabat /
ni se cere să ne ascundem crucile / umbrele își caută drumul / nu știm cine
este Iisus / obosim când nu vrem să-I știm Răstignirea / liniștea e o
decorațiune purtată la vedere / vântul se strecoară printre oameni / și-i împacă
unii cu alții”. Titlul volumului este dat de ultimul vers al poemului Învierea lui Lazăr, un poem minimalist,
în care pe lângă o doză sănătoasă de (auto)ironie, se strecoară o lecție despre
cum sufletul nu poate fi redus la materie: „Lazăre scoală / se aude o voce
clară / și pelerinii coboară în mormântul vechi / să vadă istoria vie / să-i
simtă pulsul // eu nu cobor / mă tocmesc pentru suveniruri / fără tact / nu-mi
place tocmeala [...] // Lazăre scoală / se aude o voce clară / atunci nimeni nu
s-a tocmit”.
Promisiunea Luminii se
împlinește, iar minunea Învierii este cântată într-un imn în care credința are
drept vecinătăți grația și imponderabilul: „Smoc de Lumină venită din cer /
pătrunde în Sfântul Mormânt / Dumnezeu se face Lumină și ne atinge pe fiecare /
Se împrăștie în jurul Lumii / și Se împarte în flăcărui mici mici / pe pământ
și pe ape / prin cer și peste munți”.
Cartea Atunci
nimeni nu s-a tocmit/Back then nobody
haggled, cu o fotografie pe coperta I realizată de autoare în Cetatea Ierusalimului, beneficiază pe
coperta a IV-a de girul redutabilului scriitor Adrian Alui Gheorghe, din care
decupăm: „Prin atingere de acele simboluri întemeietoare poezia se face
rugăciune, o pace adâncă stinge toate războaiele știute și neștiute, inclusiv
cele din sufletul fiecăruia. Tincuța Horonceanu-Bernevic reușește să transmită
această emoție cu harul care se amplifică acolo unde «setea sufletului»
primește picătura binefăcătoare a vieții fără pată și fără sfârșit”.
(articol publicat de Violeta Savu în Revista de cultură „Ateneu”, aprilie, 2025)
Frumuseți fără seamăn în Femei de mătase
„Când vezi o fată ori o femeie frumoasă,
ori un tânăr frumos, cugetă de îndată la frumusețea desăvârșită a desăvârșitei
sfințenii, Căreia i se datorează toate frumusețile cele cerești și pământești –
adică la Dumnezeu. Lui să-I aduci slavă, Celui ce din pământ face asemenea
frumuseți fără seamăn”, spunea cândva Sfântul Ioan din Kronstadt (vezi vol. Omul își află pacea numai în Dumnezeu,
Ed. Sophia, 2023, p. 120). Este ceea ce face, într-o măsură considerabilă,
Tincuța Horonceanu Bernevic în volumul Femei
de mătase (București, Ed. Bifrost, 2025): portretizează semeni,
dezvăluindu-le nu atât frumusețea exterioară, cât cea interioară, punând accent
pe latura sensibilă, spirituală („Și atunci nimeni nu a văzut ce am văzut eu /
Urâta era tare frumoasă”). Fiindcă sunt expuse diferite tipologii umane,
caracterizările pornind de la persoane reale (figuri celebre din istorie sau
din lumea literară, rude apropiate, prietene, colege, femei pe care le-a întâlnit
în copilărie în satul natal, femei cu rol important în procesul educației sale,
dar și femei modeste, de la marginea societății etc.), s-ar putea găsi aproprieri
între cartea Tincuței Horonceanu Bernevic și Antologia orășelului Spoon River a lui Edgar Lee Masters, cu
amendamentul că poeta băcăuană are propriul ei construct, personajele, după cum
indică și titlul, sunt majoritar feminine, iar în fiecare poezie găsim – direct
sau indirect – reflecții despre a fi,
a trăi, a face. Trecem în revistă câteva
portrete, notând că multe altele ar fi meritat evidențiate, dar spațiul nu ne
permite.
Nina reprezintă maturizarea
femeii, iar în poemul eponim, apare motivul oglinzii, se evocă un ritual de
nuntă și sunt sugerate intersecțiile/suprapunerile erosului cu thanatosul.
Însingurata Zenovia incarnează supraviețuirea, nu doar a ei ca persoană, ci a
limbii române. Raveica este simbol al maternității, dar în povestea sa se
strecoară multă suferință, ulterior, răzvrătirea împotriva bolii. Moașa din Femeia fără nume asigură perenitatea. Atât
Mama, cât și Leonora, nașa Zamfira, Dragomira vin dintr-o lume arhaică &
patriarhală, iar forța lor stă irecuzabil în iubire; de asemenea, prin ele se
conservă tradițiile și obiceiurile. O rafinată lecție de virtuozitate oferă
Feodosia (băcăuanii o vor recunoaște pe etnografa Feodosia Rotaru): „Feodosia
toarce norul într-o clipă / și mâinile-i pricepute parcă dansează / făcând
volute în aer / așa vom face și noi / așa vom face / ne strigăm în cor
nepriceperea / în timp ce Feodosia deja e pe alt nor / torcând lumină pentru
tot orașul”. Marcate de hazard, femei de la marginea societății, precum Ioana,
Marița sau Mareșanca, uluiesc cu diada lumină-întuneric: „nu-i știe nimeni
numele / e femeia lui Mereșan și atât
/ o cerșetoare / femeia merge încet prin mijlocul drumului prăfuit / ca un pom
neroditor / ducându-și pe umărul mic și chircit / traista de lână în care
înțeleaptă / și-a îngrămădit o câmpie în plină vară / și un cer sfâșiat de
lumină”.
Figuri luminoase sunt: prescornița Ileana
(simbol al credinței); lipoveanca Liuba, care întruchipează hărnicia și
generozitatea; Victoria, cea care aduce liniștea odihnitoare; blânda Saveta,
care alungă frigul. Cu note suprarealiste, Fetița
este poemul despre copilărie, candoarea și fantezia domină până la punctul
terminus al maturizării.
În poeme precum Întâlnire, Eu nu aveam nimic, Sărbătorita,
autoarea se dezvăluie boemă, calină, chiar ghidușă, dar și cu spirit calofil.
Nimic nu e desuet, căci poeta are abilitatea de-a evita orice edulcorare, aplicând
fără menajamente autoironia.
Tulburătoare sunt însă câteva
texte autobiografice, cuprinzând amărăciuni, dezamăgiri, boli și întâmplări
tragice. Copleșitor este poemul dedicat fiului, pasărea moartă este metafora
suferinței mamei al cărei copil moare la o vârstă foarte fragedă: „Cu brațele
pline de flori / am poposit ca o pasăre neagră / la mormântul copilului meu”.
Este descrisă o zi plină de forfotă, în contrast, sufletul femeii este zbatere,
nu cu sens de viață, ci de neîntrerupt doliu. Epitaful din finalul poemului, în
care auzim țipătul sfâșietor al unui cântec mut,
este răvășitor: „Nu există mormânt mai jefuit ca al lui Tudor / poate că
imediat ce plec / apucă buchetele cu mânuțele mici / le aruncă pe celelalte
morminte și râde / vrea să mă vadă mereu / cu brațele încărcate de flori /
scurmând pământul ca o pasăre neagră / necântătoare”.
Ne întoarcem la alte alese cuvinte de-ale Sfântului Ioan din Kronstadt
(1829 – 1909): „Ziua este închipuirea vieții noastre pământești celei degrab
trecătoare. Mai întâi dimineața, apoi ziua, iar mai pe urmă noaptea și, odată
cu venirea nopții, a trecut ziua toată. Așa se scurge și viața. Mai întâi
copilăria, asemenea zorilor unei dimineți, apoi adolescența și vârsta
deplinătății, când soarele urcă pe cer până la ceasul amiezii, apoi dacă dă
Dumnezeu, bătrânețea, asemenea unui amurg, iar după ea moartea, de care nimeni
nu se izbăvește. [...] Cât de sfâșietoare este pentru părinți moartea copiilor
lor dragi, atunci când îi văd zăcând fără de suflare înaintea lor! [...]
Moartea adevăratului creștin este doar un somn până la ziua învierii sau
nașterea la o nouă viață”. Iată cum Ioan din Kronstadt, prin aceste pasaje, a concentrat
preliminar mesajele și esența cărții poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, insuflând
totodată întărire duhovnicească.
(articol publicat de Violeta Savu în Revista Ateneu, iunie, 2025)
