|
Jose CORONADO (Arenas/Gardel) |
Recunosc că înainte de a vedea
filmul Cerrar los ojos/A închide ochii (Spania-Argentina,
2023), nu știam nimic despre Victor Erice. Deși activitatea sa regizorală este
caracterizată de parcimonie (filmul lansat în 2023 este singurul său lungmetraj
realizat în ultimii treizeci de ani), numele merită reținut de istoria
cinematografiei. Este autorul unor filme speciale, narațiunea lentă avantajând
meditațiile asupra trecerii timpului și analiza psihologică. Aparent, în
producția de filme de cinema, Victor Erice a lucrat puțin, dar de fiecare dată
a fost original în metodă, riguros în aplicare, sobru în alegerea temelor, în
general grave, existențialiste. Prin stilul regizoral inovativ, forța dramatică
a scenariilor din care nu lipsesc semnificațiile sensibile, caracterele bine
conturate ale personajelor, filmele lui cuceresc imediat inimile spectatorilor.
Cinefilii nu ar trebui să rateze El
espíritu de la colmena/Spiritul
stupului (1973), El sol del membrillo/Soarele gutuii (1992; documentar despre
artistul Antonio Lopez Garcia) și, desigur, Cerrar
los ojos (2023), al cărui scenariu a fost scris de Erice în colaborare cu
Michel Gaztambide; director de imagine a fost Valentín Álvarez.
|
Manolo SOLO (Miguel Garay) |
Prologul filmului Cerrar los ojos (2023) ne captivează cu
o „falsă” premisă: este toamna anului 1947, undeva în Franța, domnul Levy, un bătrân
evreu sefard, invită la conacul său un pseudodetectiv, pentru a-i încredința o
misiune dificilă: aceea de a o găsi pe fiica sa dispărută cu mulți ani în urmă.
Este de fapt subiectul unui film-în-film, fiind vorba despre un film început în
1990, rămas neterminat, al regizorului Miguel Garay (excelent interpretat de
Manolo Solo), personaj fictiv în Cerrar
los ojos. Producția din 1990 a fost întreruptă deoarece actorul din rolul
principal, Julio Arenas (Jose Coronado), a dispărut fără urmă. Dispariția actorului
și mai ales neîmplinirea pe plan artistic îl aruncă pe Miguel Garay într-o depresie
profundă. El abandonează cinematografia, alegând scrisul în locul regiei, ducându-și
viața incognito, locuind într-o rulotă, pe țărmul Almeriei. Până când, după
două decenii de exil interior, este
căutat de o jurnalistă, care-i propune să apară la emisiunea de televiziune Cazuri nerezolvate, pentru a vorbi
despre Julio Arenas și despre dispariția neelucidată. Garay acceptă propunerea,
în parte pentru că are nevoie de bani, dar nu numai, mai ales sufletește are
nevoie de rememorarea acelor întâmplări din trecut care i-au schimbat radical destinul.
Astfel, sondându-și amintirile și conștiința, pornește în căutarea rudelor lui
Arenas și a persoanelor care au contat fie ca lianți, fie dihotomic, în relația
lor de prietenie: fiica Ana Arenas (Ana Torrent), acum o femeie matură, ghid de
artă la Muzeul Prado; vechiul coleg, în prezent pensionar, dar încă pasionat de
bobinele de film, editorul Max (Mario Pardo); o iubită comună, Marta (Helena
Miquel). Povestea enigmatică aduce rating, atrage atenția spectatorilor și
cineva îl va recunoaște în tânărul actor Arenas (din cadrele turnate în 1990,
păstrate în arhivă) pe bărbatul încărunțit numit Gardel, care trăiește aproape
ca un ascet, într-un azil de bătrâni. Bărbatul respectiv suferă de amnezie,
nu-și amintește cine a fost, nici ce nume a purtat înainte de a i se da numele
Gardel – cineva din sanatoriu l-a numit astfel după celebrul trubadur Carlos
Gardel. |
Víctor Erice (în centru), cu Manolo Solo și Enrique Coronado, în timpul filmărilor pentru Cerrar los ojos |
Nu putem spune cu exactitate
dacă la reîntâlnirea în plan fizic, fostul actor are momente când îl recunoaște
pe fostul regizor, vechiul său prieten. Dar cu siguranță cei doi s-au regăsit
la nivel mult mai sensibil. Medicul psihiatru curant al lui Arenas îi spune lui
Miguel: „Nu suntem numai memorie. Suntem și simțire”. În esență, este și ceea
ce spune neurologul Oliver Sacks, în termeni de specialitate: „Amintirile vii
produc o vastă activare în creier, care implică arii senzoriale, emoționale
(sistemul limbic) și executive (lobul frontal)”. Vreme de două decenii, Miguel
Garay și Arenas/Gardel și-au șters mai mult sau mai puțin voit trecutul,
experimentând însingurarea, pe care au trăit-o în mod diferit. Menționam mai
sus exilul interior al lui Garay, sintagma
mi-a rămas întipărită în minte dintr-un dialog al lui Marius Manta cu Ion
Fercu, inclus în cartea Cuvântul și carele de foc. O
aventură subiectivă în poetica ființării (București, Editura Eikon, 2023). În
introducerea răspunsului său eseistic despre exilul extern și intern, Ion Fercu
spune: „Exilul este vraiștea cea mare a sufletului nostru. Vraiște generată
cinic de destrămarea relațiilor interumane, pedeapsă prin care o persoană este
obligată să-și părăsească vatra existențială, somată imperativ cu interdicția
de a reveni, exilul vizează uneori grupuri mari de persoane, comunități. Exilul
te văduvește de fundamentele ființării, te obligă să-ți regândești reperele,
să-ți încropești un alt univers al supraviețuirii, să găsești în tine noi
resurse de oxigenare a idealurilor, să te adaptezi la infernul migrator în care
ai fost aruncat”. Sigur, în cazul lui Garay e vorba de autoexil. Amintim că și Victor
Erice s-a autoexclus ca regizor de lungmetraje, vreme de 30 de ani. El a fost cumplit
descurajat atunci când i s-a atribuit de către producător altcuiva regia
filmului El embrujo de Shangai, deși
el dezvoltase aproape complet conceptul filmului (ecranizarea unui roman de
Juan Marsé, filmul avea să fie lansat în 2002, în regia lui Fernando Trueba). Maestrul
Ion Fercu definește exilul care poate „viza grupuri de oameni”, dar reluând
definiția sa, fiecare element corespunde decepțiilor suferite de Victor Erice
și, deopotrivă, de personajul său fictiv, Miguel Garay, evident un alter ego.
Pe de altă parte, singurătatea personajului Julio Arenas/Gardel are mai mult
legătură cu „a simți singurătatea lumii”, analizând sintagma, în aceeași carte
menționată, Ion Fercu îl citează pe Emil Cioran: „Sentimentul singurătății
cosmice, deși se petrece tot într-un individ, derivă nu atât din frământarea
lui pur subiectivă, cât din senzația părăsirii acestei lumi, a neantului
exterior”.
|
Ana Torrent |
Filmul Cerrar
los ojos, bogat autoreferințial, are și un caracter testamentar. Nu
întâmplător, Victor Erice reia colaborarea cu Ana Torrent, una dintre cele mai
titrate actrițe ale cinematografiei spaniole contemporane. În Spiritul stupului, așadar în urmă cu
cincizeci de ani, ea este o fetiță cu ochii mari, rotunzi și mirați, ochi pe
care îi închide pentru că nu mai poate suporta vederea răului de proporții
„cosmice”, făptuit de oamenii mari; închide ochii încercând să se refugieze în propriile
fantezii, căci numai acolo a rămas inocența. Și Garay închide ochii (uluitoare
performanța actorului Jose Coronado!): el nu vrea să-și recunoască vechiul eu, cel trufaș și plin de patimi. Refuză
orice ingerință a trecutului, căci în sanatoriul situat la marginea mării, pe
care atât de mult a iubit-o încă din tinerețe, el și-a găsit pacea interioară.
Sigur că nostalgia domină ultimul
lungmetraj al lui Victor Erice. El a afirmat că la sfârșitul filmărilor pentru Cerrar los ojos a văzut îngerul
melancoliei.
(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 653 al Revistei „Ateneu”, ianuarie 2024, număr care este disponibil integral, în format pdf pe ateneu.info)