Marea întâlnire...

- impresiile mele după spectacolul "Călin (povestea modernă)", cu Eliza Noemi Judeu şi participarea extraordinară a lui Călin Theodor Curucli, regia: Horia Suru, scenografia Cristina Ciobanu, spectacol mut;

fotografie de Viorel Cojan, din spectacolul "Călin (povestea modernă)"

Într-o cameră modestă, dar decorată cu gust, ticăitul ceasului se aude asurzitor. Sună monstruos amintindu-i unei femei singure, apăsătoarele absenţe din viaţa ei. După o zi de lucru, aceeaşi rutină, aceleaşi schimbări de haine, din haina de oraş cu rol de mască în halatul de casă care-i dă voie să fie tristă, lividă din prea multă aşteptare. De ea însăşi se ascunde în baie unde se spală dar nu poate curăţa deznădejdea. Deschide o plită mică, îşi pregăteşte o cină sărăcăcioasă ca pentru un om foarte singur. Apa de la robinet curge cu sunet ameninţător... curg, curg în şuvoi într-o casă a SINGURĂTĂŢII! Şuvoi de singurătate!
Femeia aranjează atent masa, aprinzând o lumânare albă, simbol al firii sale visătoare. Pe un ecran mic rulează cel mai trist film de dragoste. Tânăra stă cu spatele la televizor, ştie toate replicile, este ea însăşi în povestea ecranizată. Ar fi vrut să apuce să-i spună iubitului "Love means never having to say you're sorry"... Dar nu murmură cuvintele... Un om singur care nu are cu cine să schimbe două vorbe, nici măcar cu ea însăşi, totul e lipsit de viaţă în locuinţa ei. Obiectele din casă parcă au făcut un pact să demonstreze lipsa de ideal şi rost. Lumina candelei nu ajută cu nimic, supa caldă nu are niciun gust. Se adaugă sare, multă sare... e sarea durerii. E sare din belşug pe rana iubirii...
O femeie frumoasă dar nefericită... amărăciunea se răspândeşte din orice colţişor. Deschide radioul şi aude grozav tot ce este în adâncul ei, o muzică melancolică, cu obsesii sfâşietoare, venită din trecutul unei artiste cu sfârşit tragic.
Există un moment de evadare din abisul sufletesc: îl părăseşte ea pe cel mult aşteptat. Aruncă florile din glastră. Aruncă şi pastilele. Şi atunci, noi, spectatorii care ne uităm aproape cu indecenţă la atâta singurătate, aşteptare, părăsire şi tristeţe, sperăm... ne lăsăm păcăliţi cu ştiinţă. Poate odihna îi va linişti sufletul... Dar e chinuită de insomnie. Ce ar putea face să se golească de gândurile apăsătoare? Ceva simplu, cotidian... Se apucă de spălat vasele, le şterge cu atâta sârg până ce strălucesc în lumina rece. Din crisparea feţei, a mâinilor, a întregului corp , înţelegi că tensiunea a devenit insuportabilă. Tânăra femeie, în care clocoteşte iubirea neîmpărtăşită, trânteşte o farfurie de podea.
Până la urmă se hotărăşte: se va pregăti pentru MAREA ÎNTÂLNIRE. Îşi îmbracă rochia neagră, simţi atingerea senzuală de piele catifelată. Îşi încalţă pantofii nou-nouţi, etichetele au rămas nedezlipite... Simţi dorinţa erotică, în tocurile sobre şi înalte, tangoul visat... Şi apoi, două pahare pline cu vin roşu ca sângele. Unul se va goli, celălalt nu.... Abandonarea.... Renunţarea.... Sfârşirea.... Urcarea pe un piedestal cu un zîmbet trist, sub strălucirea unei lumini ucigătoare. Plânge în hohote şi pleacă....
Pe uşa prin care ea dispare, va intra el, îngerul... Călin, învăluit în fum tămăduitor de tămâie. Copilul, simbolul pur al dorinţei neîmplinite. Călin cântă o muzică divină dar simte nelămurit cum în apropierea lui se zbuciumă, fără linişte, un suflet... şi în cele de urmă descoperă ce ochii lui nevinovaţi n-ar trebui să vadă. Priveşte înmărmurit la spectacolul tragic al morţii. Cea dintâi şi ultima, MAREA ÎNTÂLNIRE...
(v. savu)

Nativă

nesătulă de zile mă voi odihni pe pământ 

străin. animale de pradă setea şi-o vor

potoli. vor fi blânde ca oile. uriaşă

va creşte verdeaţa ce va hrăni

cerbii şi lupii.

în zi însorită fără undă de vânt, desfătare voi fi peştilor

solzii lor pază necuprinselor taine din sufletul meu,

fir de undiţă întins, scară spre cer.

nu va şti pescarul de ce vibrează

stăpân peste libertate şi timp.

(poezie cuprinsă în vol. Din depărtare el mă vedea frumoasă, 2011, Ed. Tracus Arte)

foto: Henri Cartier-Bresson

Vis cu caise

Cu o lună de zile înainte de Crăciun, într-o zi blândă şi însorită de noiembrie, câţiva copii au jucat fotbal şi au aruncat, din greşeală, mingea pe copertina centralei termice din spatele blocului. Când m-am trezit într-o dimineaţă şi m-am uitat pe fereastră, a fost ca o surpriză cum clădirea aceea, cenuşie şi zăbrelită cu sârme ruginite, ţinea pe acoperişul ei, o minge gălbuie, decorată în mijloc cu romburi mici albastre. Apoi a fost vreme urâtă, cu ploaie rece. Vântul a deplasat puţin mingea care s-a menţinut totuşi pe marginea neagră a copertinei. După câteva zile de ploaie, romburile au dispărut şi s-au transformat în pete cu forme nedefinite. După Crăciunul tulburat de ceaţă, culoarea albăstrie a romburilor s-a făcut roşie şi s-a întins pe toată suprafaţa sferică. Era aceeaşi minge dar parcă ar fi fost revopsită. Şi nu ştiu de ce, asta mă întrista un pic. După ce l-am sărbătorit pe Sfântul Ştefan, seara am visat...
Eram într-o clădire mare dar neluxoasă, ba chiar era un pic lugubră. Mă aflam pe unul din paliere şi eram înconjurată de... lifturi. Unul avea uşa de fier larg deschisă, pe podea un suport de lemn, în mijlocul suportului, mingea. Am simţit că e un semn să nu aleg acel lift. Am intrat în altul, un bec pâlpâind anemic îmi semnala că sunt la etajul trei. Nu întrebaţi de ce am ales liftul dacă era doar etajul trei, spaţiile dintre etaje erau foarte mari şi poate nici nu existau scări în clădire, nu ştiu... Am apăsat pe butonul de parter şi am început să mă rog să nu se blocheze liftul, să nu mi se întâmple ceva rău în cutia neprietenoasă. Din când în când, pe marginea de jos puteam vedea o linie de lumină artificială. Bătăile inimii se mai răreau. Imediat după ce s-a deschis uşa, am păşit într-o casă ţărănească mare, boierească, învăluită de lumină albă, profundă dar odihnitoare. Într-una din odăile rustice, m-au întâmpinat bunica şi mama care m-a întrebat ce am în traistă. I-am răspuns mamei că am mere roşii. A gustat un măr dar nu i-a plăcut, mi-a zis că merele mele au gust de oraş. Să vezi ce a făcut bunică-ta în grădină! îmi zice. Hai du-te, e şi soră-ta acolo. Dau un ocol casei şi ajung în camera care, probabil, ar fi trebuit să aibă rol de salon, era dreptunghiulară, lungă şi amenajată ca o seră. Dintre ramurile copacilor pitici apare şi Nora zâmbind şi muşcând cu o plăcere molipsitoare dintr-o caisă atât de frumoasă cum n-am văzut vreodată în viaţa mea. Fructul e perfect rotund şi culoarea lui portocalie încălzeşte privirea. Încape numai bine în mâna delicată a sorei mele. Ea a ajuns la sâmbure şi lemnul acestuia e umed şi neted. Şi atunci îmi dau seama că arborii aceia pitici sunt caişi. Culeg o caisă, este puţin pufoasă dar tare plăcută la atingere, aşa cum ar fi un ursuleţ de pluş. Nora îmi spune să spăl caisa, atrăgându-mi atenţia că fiecare copac era plantat într-un fel de cadă umplută cu pământ, iar în colţ se afla o cişmea. Am deschis şi eu un robinet mic, a curs un firicel de apă şi caisa strălucea acum în mâna mea. Apoi m-am uitat prin ferestrele mari ale serei. Dincolo, am văzut o terasă de viţă de vie cu frunze de un verde crud tremurând imperceptibil. La orizont, nu era cerul, ci marea cu valuri albastre şi liniştite. Acolo, afară, sub viţa de vie, pe o băncuţă, mama şi bunica stăteau de vorbă, s-au întors un pic spre noi două (sora mea stătea lângă mine) şi ne-au zâmbit foarte discret. În câteva secunde, între noi şi ele a început să cadă o zăpadă cu fulgi mici, liliachii.
Când m-am trezit dimineaţă, ceaţa plecase, soarele strălucea vesel iar de pe copertina centralei, locul mingii fusese luat de un bulgăre alb de zăpadă. La micul dejun, pentru desert, Nora pregătise o fructieră plină de mandarine cu frunzuliţe verzi şi fragede.

Două recenzii de film

publicate în nr. 6/2013 al revistei "Poem caffe", revistă de poezie ce apare la Brăila prin susţinerea financiară a Cofetăriei POEM CAFFE

Broadchurch (2013, Marea Britanie)

La piel que habito (201, Spania, regie Pedro  Almodóvar)

A torinoi lo

...un film regizat de Bela Tarr (Ungaria). Filmul incepe cu relatarea momentului care a declansat nebunia lui Nietzsche, acesta asistand la biciuirea nemiloasa a unui cal decatre un birjar. Agonia calului l-a impresionat pe filozof peste masura: "In Torino, pe data de 3 ianuarie 1889, F. Nietzsche iese de la nr. sase, de pe strada Carlo Alberto, poate pentru a face cativa pasi, sau pentru a merge la oficiul postal pentru a-si ridica posta. Nu foarte departe de el sau intr-adevar foarte departe de el, un birjar avea necazuri cu calul sau incapatanat. In ciuda indemnurilor sale calul nu voia sa se miste, cat despre birjar... isi pierde rabdarea si pune biciul pe el. Nietzsche ajunge in multime si pune capat brutalei scene a birjarului, care in acel moment spumega de furie. Robustul si mustaciosul Nietzsche sare pe neasteptate in trasura. Apuca gatul calului cu bratele si plange in hohote.Vecinul lui il ia acasa, unde zace in pat, nemiscat si in tacere, vreme de doua zile. Dupa care pronunta celebrele sale cuvinte: 'Mama, sunt nebun!' Mai traieste10 ani intr-o nebunie blanda, sub ingrijirea mamei si a surorii sale. Despre cal, nu mai stim insa nimic." Si de aici incepe... povestea ... calului, singurul animal al unei familii formata din doua persoane, un barbat si fiica lui. Barbatul pare destul de in varsta dar asta probabil din cauza bolii de care sufera, are semipareza pe partea dreapta a corpului. Fata, in varsta de vreo 30 ani (mai mult sau mai putin), este uratica dar degetele ei sunt de o finete rara, n-ai cum sa nu le remarci atunci cand cei doi iau masa, constand mereu in cate un cartof fiert pentru fiecare. Locuinta este un bordei izolat de lume (interiorul seamana oarecum cu Chilia lui Daniil Sihastru de la Putna), afara este o furtuna de vant fara sfarsit. Atmosfera este dezolanta, spatiul de desfasurare claustrofob. Tatal si fiica iau doar de doua ori contact cu "lumea", o data cand o satra de tigani trece "intamplator" pe acolo si, prin vizita unui barbat bizar, un musteriu pentru palinca, un fel de profet paranoic, ce va tine un discurs delirant si nihilist. Cand barbatul acesta pleaca, ultima imagine a lui este incadrata in urmatoarea fotografie, impartita de canatul din mijloc al ferestrei: de o parte - silueta barbatului, aflata pe aceeasi linie cu copacul din departare (un simbolal evadarii in alta lume - care se va dovedi a fi imposibila), iar de cealalta parte - nimicul, singuratatea. Intrarea intempestiva a tiganilor se leaga de simbolul fantanii (mai sunt si alte simboluri in film: fereastra, furtuna, camasile albe, lampa, cartofii, lemnul, focul din vatra, ...)

Tacerile (se rostesc extrem de putine cuvinte), muzica psihedelica (Mihály Víg), sunetul frunzelor spulberate de vantul salbatic intregesc un tablou al dezolarii. Tatal si fiul sunt doua chipuri ale nefericirii. Dar cea mai coplesitoare pare a fi tristetea calului. Filmul se incheie magistral, cei doi parca ar fi figuri de ceara si se vor ineca treptat intr-un intuneric incarcat de semnificatii.
Un film despre care cineva afirma ca este o capodopera. Subscriu parerii respective!

AMINAMOR

pânza de păianjen se aşterne peste trupul lui

simt o tristeţe inexprimabilă în niciun sărut

văd cu ochii închişi bolta cerului

pe care pictorul a lăsat

o icoană cu maica îndurerată

faţa rotundă linie curbă continuă legând

buze nări ochi linie neagră linie caldă

absorbind lacrimi

pânza de păianjen îşi încâlceşte iţele

eu nu voi fi niciodată femeia acestui bărbat

vorbele lui cad grele în inima mea

visul meu lângă el este peliculă neagră

„uite ce frumos se poate muri”

îmi şopteşte exersând

erotisme pe pânze abstracte

în camera lui de Barbă Albastră

îmi oferă blând şi de la distanţă

un loc într-un fotoliu piesă de anticariat

doar aşa pentru a privi

din când în când pe fereastră

la o nelămurită tandreţe

din depărtare el mă vedea

frumoasă

(poezie din vol. Din depărtare el mă vedea frumoasă, 2011, Ed. Tracus Arte)

Copilul Furnică, o poveste printre poveşti

Copilul furnică - o carte fabuloasă scrisă de Tincuţa Horonceanu Bernevic

Povestea Copilului Furnică m-a dus la un moment dat cu gândul la povestea „Regina albinelor” (Fraţii Grimm), în care dacă-mi aduc bine aminte, apare la un moment dat, o crăiasă a furnicilor. În plus, acţiunile ambelor poveşti respectă principiul „bine faci, bine găseşti”. Alice din Ţara Minunilor bea dintr-o sticluţă şi se micşorează sau gustă dintr-un cozonac şi dimensiunile ei se măresc. Când se afla în trupul de furnică, băieţelul Alikan dacă tuşeşte devine din ce în ce mai mare, ajungând la dimensiuni impresionabile. Însă întreaga istorie a lui Alikan poate fi citită şi în cheie simbolică, un cititor matur se va lăsa impresionat de dramatismul inclus în conţinut. Întâmplările prin care trece personajul principal pot fi transpunerile din visele avute în stările febrile cât timp a zăcut. Începând cu vizita eroului în cimitir şi înţepăturile furnicilor bătăuşe, totul ar putea fi doar un vis. De aceea consider că ar fi interesantă şi o evaluare a textului din perspectivă suprarealistă. Metamorfoza şi visele zbuciumate m-au dus cu gândul la Kafka. Dar în principal, cartea se adresează copiiilor şi poate fi citită ca un roman de aventuri.

Din punct de vedere al tehnicii literare, Tincuţa Horonceanu Bernevic construieşte foarte bine povestea, existând o interferenţă continuă între planul real şi cel imaginar. Ca modalitate artistică, foloseşte ingenios personificarea şi hiperbola. Un mijloc prin care rezolvă conflictul între bine şi rău este antiteza. Răul este întruchipat de prinţesa Yarinda, regina furnicilor-cameleon. Algun reprezintă binele şi frumosul, având totodată şi un caracter sacru. Intriga poliţistă pigmentată de umorul inteligent şi ironia fină determină desfăşurarea acţiunii într-un ritm alert. Dar registrele sunt schimbate cu măiestrie şi paginile antrenante sunt succedate de fragmente încărcate de lirism. [...]

În esenţă, am sentimentul că povestea „Copilul-furnică” ar fi fost şi pe placul lui G. Călinescu care afirma: „A ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om, acesta este secretul marilor lecturi pentru tineret”. Din punctul meu de vedere, „Copilul-furnică” este o carte fascinantă şi am convingerea că îşi va câştiga mulţi admiratori în rândul cititorilor de toate vârstele.

(fragmente dintr-un comentariu mai amplu, publicat în Revista Ateneu, noiembrie decembrie 2013., p. 6)

http://www.dordecarte.ro/COPILUL%20FURNICA/22887