Sublimul din fotografiile artistei Mia Nazarie

Articol publicat în Revista Accente, anul II, nr. 12

Artista fotograf Mia Nazarie

Mia Nazarie, artist fotograf, abordează diferite genuri de la portret şi nuduri, până la fotojurnalism sau fashion. Dar îmi permit să afirm că Mia Nazarie excelează în fotografiile de compoziţie, se ocupă ea însăşi de recuzită sau machiajul personajelor, îşi concepe singură scenariul, decorul, regia. În „Aviation project unique”, ea a atins măiestria. De la spectacolul vizual până la tehnică totul este desăvârşit. Paginarea este fără greşeală. Şi, ceea ce este foarte important, oricâte ai afla despre ce s-a întâmplat dincolo de imagini, în final, rămâne ceva necunoscut. Poţi afla totul din planul real despre aceste fotografii şi după aceea rămâi în suflet cu enigma. Poate bănuieşti o poveste cu un erou de război, fără un final clar, o iubire ascunsă, o taină... Majoritatea lucrărilor semnate Mia Nazarie seduc privitorul prin mister şi magie. Puţine artiste fotograf reuşesc să evidenţieze frumuseţea interioară feminină aşa cum o face Mia Nazarie, subliniind gingăşia, tandreţea, senzualitatea. Ea însăşi, frumoasă şi fascinantă, fotografiind „frumuseţea” caută sublimul şi accentuează până la un paroxism de tip oniric puterea de seducţie feminină. Înzestrată cu talent şi pentru pictură sau desen, nu este de mirare că multe din fotografiile ei s-ar putea confunda cu lucrări de artă plastică.
Mia Nazarie este fotograful oficial al cotidianului „Oneşti Expres”, are 30 de ani iar talentul ei a fost remarcat la expoziţiile de artă fotografică în care a fost prezentă cu propuneri diverse şi interesante. De la Viorel Cojan (artist vizual, coordonatorul proiectului „Salonul foto” în Bacău), ea declară că a învăţat foarte mult despre tehnica fotografică şi nu numai: „Viorel Cojan m-a învăţat să aud muzica din fotografie”. Regula ei de aur este: „Simt când apăs!” Îi place să lucreze „old classic”, imprimând fotografiilor un efect de film. Tatăl ei i-a pus pentru prima oară un aparat foto în mână, un „Zenit”, când avea doar 14 ani. Vorbeşte cu nedisimulată melancolie despre anii copilăriei, despre tragedia pierderii mamei când avea doar 8 ani şi implicit, necesitatea de a-şi găsi un refugiu: „Mi-am creat propriile jucării”. Şi, adaugă de fiecare dată: „Lui tata îi datorez totul”. Este pasionată de lectură, autorul ei preferat este Emil Cioran şi recunoaşte că se regăseşte enorm în cuvintele: „Numai uitând tot ne putem aminti cu adevărat”. Frumuseţea ei fizică şi spirituală l-a inspirat pe artistul plastic Ion Mihalache care a portretizat-o în picturi şi desene. (Violeta Savu)

delayed devotion

Aviation project unique

Aviation project unique

woman aviator

violin project ♫

© / Violin Project '♫ ruine/casa Vasile Alecsandri

Pagina oficiala a artistei : https://www.facebook.com/pages/mi-Nazarie-Photography/127818597335552

Site-ul Revistei Accente : http://www.revistaaccente.com/

Revista Accente, anul II, nr. 12

Şerban Axinte şi o păpădie aparte, electrică!

Titlul recentei cărţi publicată de Şerban Axinte, „Păpădia electrică” (Editura Casa de Pariuri literare, Bucureşti, 2012), imagine alegorică şi recurentă mi-a amintit într-o oarecare măsură de segmentul al şaptelea din filmul „Yume” („Vise”) de Akira Kurosawa. La umbra unor păpădii gigantice, într-o atmosferă sumbră, postnucleară şi apocaliptică, un om (însuşi regizorul) dialoghează cu un demon inofensiv, înfricoşat de ferocitatea şi canibalimsul altor demoni mai puternici. 

În acel episod, păpădiile uriaşe erau avataruri ale naturii distruse iar umbra lor era singurul colţ paşnic unde te puteai adăposti. Între creaţia lui Kurosawa şi cea a lui Şerban Axinte nu există prea multe asemănări dar, hiperbolizând, putem asocia demonii din infern cu cei ai frământărilor interioare. Opera celebrului regizor japonez impresionează prin filonul mesianic, „păpădia electrică” dispune, la rându-i, de un context vizionar. Kurosawa este un declarat îndrăgostit de natură. Dar şi poetul nostru zice într-un vers: „mă minunez de perfecţiunea naturii şi-mi fac singur cu ochiul”.

Morfologia păpădiei este uşor stranie şi presupun că dinamica plantei a determinat departajarea volumului în trei secţiuni: „decoct”, „bulb”, „acele electrice”. La prima lectură a cărţii ne-ar putea intriga diferenţa dintre euforia vizuală a unei „păpădii electrice” şi dramatismul conţinutului; aici cred că s-a mizat pe contrast şi surprindere. Totodată, ritmul interior, când accelerat, când sincopat, s-ar potrivi cu muzicalitatea unei „păpădii electrice”. Forţa poeziei din acest volum constă şi în minunata ei acustică. Deşi multe poeme au ca temă trauma, corpul uman afectat de boală sau spaima psihedelică de moarte, există şi intruziuni ale exuberanţei. Graniţa dintre oniric şi hipnotic este foarte subţire, adesea cele două stări confundându-se.

Poemul din deschidere, care foloseşte şi o formulă intertextualistă, redându-se un email primit de la O. Nimigean, ar putea fi considerat de convenţie biografistă dar ar putea fi şi o parafrază a poeziei douămiiste. Textul imediat următor „sublim, sublim”, cu influenţe suprarealiste, construit din imagini suprapuse, pare a fi scris sub dicteu automat. Deosebirea categorică faţă de un poem dadaist rezultă din evocarea a nimănui altul decât a celebrului poet dadaist. „ai auzit de tristan tzara, trist în ţară, trist în ţară, ovreiul ală de samuel/ rosentock; o să mă întorc inginer consultant, patru ore pe zi sau nici/ una, o să le trimit informaţiile prin telepatie”. Este remarcabil cum la Şerban Axinte, ironia este însoţită aproape în permanenţă de un acut simţ al autoironiei.

O altă trăsătură particulară este tentaţia permanentă a autorului de a vorbi cu sine însuşi la persoana I sau, ingenios, la persoana a II-a, vizând implicit tema dublului şi a dedublării. Anumite întâmplări din cotidian sunt relatate într-o ramă de autoportret. Când nu sunt travestite în epic, monologurile interioare au un pronunţat caracter introspectiv. Autorul utilizează frecvent conjunctivul ce poate converge şi la imperativ, versurile sunt câteodată aforistice, posibil sentenţioase sau axiomatice: „tot ce e de trecut va trece/ şi vom înţelege până la urmă/ de ce tocmai veriga asta rămâne mereu lipsă; exact aşa,/ o lume în spin,/ două oglinzi aşezate faţă în faţă.” Exemplificăm şi printr-un poem minimalist, de dimensiunea unui haiku: „revelaţia deplină/ va scăpăra/ numai din vârful/ chibritului meu ud.”

Într-un permanent conflict cu el însuşi, poetul, un antagonist prin excelenţă, devoalează exteriorizări şi interiorizări de mari intensităţi. Pentru a evita sufocarea se recurge la pauze şi întreruperi. Ele sunt obţinute prin schimbarea ritmului interior, devierea la alt subiect sau prin inserarea semnelor grafice (vezi versul - rând întreg cu puncte de suspensie sau cel cu asteriscuri): „îmi ţin respiraţia până la sfârşitul anului, poate înţelegi acum de ce eu încă/ nu îmi pot flexa genunchii.// uşor, uşor, rănile mele se acoperă cu o viţă sălbatică, mult mai uşor de/ imitat e zgomotul trupului care se rupe, mă legeni în părul tău, firele tale/ sunt rănile mele.// da, da, da, eu ştiu ce urmează, dar prefer să uit până se întâmplă:/ [............] / totul în contur, totul în bulb./ *** / chiar şi boala mi se ridică prin creştet ca o scamă de păpădie electrică.”

Conchidem prin a afirma că poezia din „păpădia electrică” este complexă. În ciuda secvenţelor narative, ea este abstractă şi încifrată. Caracterul criptic dar şi anumite aluzii din sfera spiritualităţii conferă acestui volum o aură de mister, o subsidiară energie mistică. Poemele ample adună într-un singur întreg un amalgam de ipostaze şi stări sufleteşti. Împrumutând termeni din arta plastică, le-aş numi colaje lirice. Deşi ambigue, ele au putere de seducţie şi le-aş compara cu filmele lui David Lynch care te cuceresc şi prin aceea că sunt special concepute să nu le înţelegi pe deplin. 

articol publicat in Revista Ateneu, iunie 2013, p. 6

Întâlnirea cu Inefabilul. Interviu cu actriţa Eliza Noemi Judeu

Eliza Noemi Judeu a fost „10 pentru Film” la TIFF

Violeta Savu:  Într-un articol despre spectacolul tău recent „5 şi cu 1, şase pentru un Amor” (după scrisorile Marianei Alcoforado), criticul de teatru Carmen Mihalache afirmă că întotdeauna te-ai îndreptat spre texte „cu o structură mai clasică”. Este adevărat că te atrag mai mult piesele clasice? Cum explici această înclinaţie a ta spre clasic, cu atât mai mult cu cât personalitatea ta are şi o latură excentrică?

Eliza Noemi Judeu : Citesc literatură modernă, îmi place dar pentru scenă mă-ntorc la clasici. Nu-mi propun în mod deosebit asta. În primul rând, eu sunt o vânătoare de sentimente. Mă las dusă de val, de valuri, de furtuni, de deşerturi. Eu las viaţa să curgă prin mine şi câteodată apare „ceva” pe care o numeşti inspiraţie, eu am să-i spun de acum Inefabilul... vrei să-l/ s-o dezvolţi, să-l arăţi, să-l simţi, să-l dăruieşti... În acele clipe nu mai aleg clasic sau modern, ci povestea cea mai potrivită „inefabilului” meu. Stau în starea asta divină şi uit de soţ, de copii sau părinţi, râd singură, plâng, nu dorm şi apoi mă pun pe treabă. Adică vreau să-l realizez pe el, pe Inefabil dar când spectacolul e gata, inefabilul iniţial s-a dus. Speri să nu oboseşti, să nu disperi şi să-i pregăteşti calea pentru a reveni. Eu nu citesc cărţi, eu le trăiesc! De citit, le-am citit altădată, în liceu, aveam profil filologic.

V.S. : Care sunt personajele pe care le-ai interpretat până acum în cariera ta şi care au fost cele mai ofertante pentru tine din punct de vedere artistic?

Eliza Noemi Judeu : Personajele mele... mi-au plăcut toate... dar toate! Pentru că eu le-am recreat. Pentru că textul este doar un semn pe care actorul trebuie să-l vieţuiască. Pentru toate am scormonit în fiinţa mea. Pentru toate a curs un pic de sânge, o lacrimă, a ieşit un fir alb. Personajele mele sunt viaţa mea. Desigur, era să cad în capcană... la Blanche, la Miss Julie, Viola, Sonia, la Nora... personalităţi puternice cu care m-am luptat. Tipul acesta de personaje pot pune mâna pe tine! Dacă le laşi şi te laşi... dar nu-i voie! Atunci apelezi la raţiune şi le gândeşti, nu le trăieşti... Nu-i nicio şmecherie dar e o magie, un mister. Ele sunt dublul meu. Aş putea fi şi aşa... ăsta-i misterul!

V.S. :  Ai interpretat roluri complexe, în care feminitatea era exhibată şi uneori exagerbată. Tu eşti o feministă?

Eliza Noemi Judeu : Nu cred în feminism decât dacă personajul meu crede. Pe mine personal ma plictiseşte feminismul... şi în general „ismele” mă plictisesc. De multă vreme m-am descătuşat de „isme”. Nu-mi place catalogarea, înregimentarea. Eu sunt totul şi nimic. Eu sunt ce vreau, când vreau, unde vreau. Eu sunt eu... orice. Ţin cu fiinţa umană! Pledez pentru ca fiinţa umană să-şi regăsească libertatea interioară, să-şi aducă simţurile, toate, în casa sufletului... pledez pentru OM.

V. S. : Eşti o bună prietenă a artiştilor plastici, a muzicienilor, eşti o fină cunoscătoare a artei în general. De când există pasiunea ta pentru artă, climatul familial , educaţia primită de la părinţi a favorizat asta?

Eliza Noemi Judeu : Arta este starea de graţie a fiinţei umane. Suntem făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”... deci, am putea fi creatori! Desigur, părinţii mi-au deschis toate orizonturile. Zările spre care să zbor, le-am ales eu. Mă-ntâlnesc cu tot felul de oameni, nu numai cu artişti... Un artist mă va inţelege mai repede dar bucuria mea este atunci când conving neartistul ca ar putea fi... Întotdeauna am îndemnat oamenii să revină la forma lor iniţială, aceea de recreatori ai acestei lumi, ai altui univers, ai propriilor vieţi.

Da, mama îmi citea marii poeţi români. Da, tata îmi cumpăra cărţi. Da, ascultam împreună muzică dar mergeam şi la pescuit cu tata, dar mergeam şi la dans cu mama. Noi suntem o familie normală. Nu socială. Societatea nu-i firească. E falsă, socialul înghite fiinţa umană bucată cu bucată. Firescul mi s-a „servit” mereu „la masă”, pe stradă, în relaţiile cu oamenii, la teatru... oriunde şi oricând.

V. S. : Ai susţinut câteva recitaluri excepţionale de poezie, ultimul fiind din opera Sylviei Plath. Cum te pregăteşti pentru un spectacol de poezie, cum diferă această pregătire de cea pentru interpretarea unui personaj?

Eliza Noemi Judeu : Îmi place poezia. Mult! Altă stare de graţie a fiinţei umane! Pregătirea unui recital sau al unui spectacol de poezie nu diferă de realizarea unui personaj dintr-o piesă. Eu am acelaşi lucru de făcut: de asumat un tip de gândire, de visare, de iubire, de ură... Mi-am asumat gândurile Soniei (să zicem) şi în aceeaşi măsură mi-am asumat sentimentele Sylviei Plath sau ...ale tale... (îmi surâde iar eu îi mulţumesc pentru acel moment)

V. S. : Am avut de câteva ori discuţii cu tine despre poezie şi m-ai uimit prin cunoştinţele pe care le ai despre poezia atât clasică dar şi cea modernă. Am observat că te emoţionează enorm poezia gravă, tăioasă, ştiu de exemplu că îţi place mult Angela Marinescu şi ţi-ai fi dorit să faci un spectacol din opera ei. De unde, de când, cum există această mare afinitate a ta cu poezia?

Eliza Noemi Judeu : Dintotdeauna. Eu m-am născut din poezie! Mama şi-a pus busuioc sub pernă şi a visat un marinar... şi l-a intâlnit pe tata, un tânăr marinar care tocmai işi terminase academiile (tata a fost comandor în marină, acum este pensionar). Apoi şi-a mai pus nişte dorinţe şi a visat albăstrele... aşa m-am născut eu. Din poezia mamei...

Pe Angela Marinescu am recitat-o prima oară la atelierul de poezie de la Ipoteşti (în 2004, vara, am fost unul dintre fericiţii actori participanţi la atelierul de rostire al poeziei de la Ipoteşti condus de Ion Caramitru, poetul Ilie Constantin şi criticul literar Alex Ştefănescu.

Angela Marinescu este spectaculoasă! Merită să faci un spectacol pe poezia dânsei... Nu ştiu cât e de necesar şi cui dar ar fi sublim! Mi-ar plăcea să-l fac cu Radu Afrim. Cu Radu Afrim mi-ar plăcea şi un spectacol după Bacovia.

V.S. : „Joacă, plânge, se izbeşte, strigă, râde hohotind şi tace vorbind” te descrie Irina Băcăoanu într-un frumos portret. Tot din articolul ei am aflat că vomiţi de emoţie înainte de a intra în scenă. Ţi se întâmplă să intri în rezonanţă cu trările personajelor până la paroxism? Nu poate fi periculos asta pentru sănătatea ta? Cum te redresezi după un rol care te solicită peste măsură?

Eliza Noemi Judeu : Intru în rezonanţă dar nu până la paroxism... La ce personaje am făcut până acum, dacă ar fi fost aşa, trebuia să fiu la Socola... N-am devenit alcoolică după Blanche, nu mi-a trecut prin cap să mă sinucid ca Miss Julie, nu mi-am părăsit copiii şi soţul ca Nora... (râde) Un rol mă solicită în momentul în care-l prezint publicului. După spectacol dau jos costumul, beau o bere şi plec acasă. În timpul ăsta, de fapt, îmi recuperez propria viaţă... e simplu... Nu vin la teatru Sonia. Devin Sonia în faţa spectatorilor. Asta-i arta actorului. Să devii... Cum? Nu ştiu... Intru în scenă şi pas cu pas, replică de replică, încerc să rezolv „problemele” care apar. Odată terminată povestea, mă-ntorc la povestea mea, de-acasă... unde nu mai am chef să joc nici un rol... uite...mă gândesc de cât de puţine ori mi-am asumat rolul de mamă sau de soţie... poate de aceea copiii îmi spun Eliza şi nu mama... Poate ei inţeleg mai bine că teatrul este viaţa mea şi că acasă vreau doar să fiu eu... fără costume, fără replici... să fiu, pur şi simplu... să respir şi să mă bucur de respiraţia copiilor mei....Ştii că stau şi mă uit la ei cum respiră? Şi când dorm şi când se joacă sau manâncă, când fac teme sau prostii....e viaţă....

V.S. : Într-un interviu pe care i l-ai acordat jurnalistului Nelu Broşteanu la Impulsv TV Bacău spui că „menirea primordială a actorului este cea de creator”. În ce mod este actorul, creator? Teatrul poate modela suflete?

Eliza Noemi Judeu : Vii într-o seara la teatru... plouă afară, n-ai chef sa mergi acasă şi decizi să intri la teatru. Se trage cortina şi începi să fii martorul unei poveşti... şi nu-ţi place începutul... ghiceşti finalul, dar actriţa aia sau actorul ăla iţi spune ceva... îl / o placi... Sau : nu-ţi plac actorii dar ce frumoasă e povestea... Nu-ti plac actorii, nu-ţi place povestea dar iţi place regia... şi n-ai cum să pleci de la teatru fără ceva în suflet... Îti plac actorii, iţi place povestea, iţi place regia, iţi place sala! Când se-ntâmplă asta, ţi se schimbă şi viaţa! Toată! Da, teatrul nu numai ca modelează suflete, teatrul poate da sensuri noi vieţii tale, teatrul poate genera revoluţii! Teatrul este vocea cetăţii! Nu uitaţi asta! Împreună putem schimba lumea! Prin teatru, omul a ridicat cele mai importante întrebări Divinităţii, apoi societăţii, apoi lui însuşi.Teatrul este, după părerea mea, singura formă prin care Omul poate să ramână întreg, total.

 V. S. : Ai fost asistent de regie pentru Alexander Hausvater, pentru spectacolul „Recviemul”. Cum a fost să lucrezi cu un regizor de reputaţie internaţională? Ai învăţat lucruri noi de la el? Pentru că ai fost asistent de regie, tu nu ai jucat în spectacolul „Recviemul”. Dar ce personaj ţi-ar plăcea să interpretezi sub bagheta acestui maestru? Aţi vorbit despre o posibilă colaborare în acest sens?

Eliza Noemi Judeu : Alexander Hausvater este un om întreg! Iubeşte viaţa, iubeşte oamenii. Vrea să-i facă mai buni. Are încredere în ei, în forţele lor, în spiritul lor. El nu lucrează cu actorii, el stabileşte punţi de legătură între oameni, între bărbaţi şi femei, între colegi. Nu-şi propune să facă un spectacol de teatru ci işi propune sa recreeze viaţa! Şi da, vrea să scoată ce-i mai bun din om. Schimbă mentalităţi! Înalţă oamenii, le dă aripi! Este fascinant! Mi-a spus: „ai fost îngerul meu păzitor”... desigur, a fost tocmai invers! Îi mulţumesc! Mi-a mai spus că i-ar plăcea să fac rolul unei balerine care nu mai ştie sau nu mai vrea să danseze... sau nu-şi mai aduce aminte cum se face... Şi toţi cei din jurul ei, familia, încep să nu mai meargă normal prin casă, pe afară, ci în paşi de dans. Gesturile lor nu mai sunt fireşti, sunt graţioase, mlădioase, lente... totul pentru a o face pe mamă, soţie, să-şi aminteasca cine este, să danseze iar... frumoasă poveste! Desigur e un rol mut... da, mi-ar plăcea....cât mi-ar plăcea un rol mut!

 V.S. : Ţi-ar plăcea să faci regie de teatru? Dacă da, care ar fi prima piesă care ai pune-o în scenă?

Eliza Noemi Judeu : Nu, nu mi-ar plăcea sa fac regie de teatru. N-am antene pentru asta...

V. S. :  Spune-mi câţiva actori preferaţi, români şi străini. Ai modele printre mari maeştrii ai teatrului sau filmului în jocul tău actoricesc? Cu cine ţi-ar face plăcere să fii comparată?

Eliza Noemi Judeu : Mă măguleşte când Gheroghe Balint mă strigă „Gina!”... De la Gina Patrichi. Este una dintre actriţele mele preferate. Cred că o iubesc cel mai mult. Şi pe Meryl Streep. Dar şi pe mulţi alţii. Sunt mulţi oameni frumoşi în lumea asta.

V.S. : Ai fost în mai multe turnee atât în ţară, cât şi în străinătate. Iată că chiar în curînd, între 11 şi 14 iulie, vei juca la Roma, în cadrul Festivalului „TeatROmania”, „Femei singure” de Dario Fo, în regia lui Gheorghe Balint. Există diferenţe între publicul străin şi cel românesc?

Eliza Noemi Judeu : Nu sunt diferenţe. Oamenii sunt la fel peste tot. Aceleaşi poveşti le aşteaptă şi aici şi aiurea...

 V. S. : Eşti soţie şi mamă. Cum reuşeşti să împaci viaţa de pe scenă cu cea din familie? Cine te susţine cel mai mult?

Eliza Noemi Judeu : Cine să mă susţină? Iubirea vieţii mele! Marius! Curucli Marius! Este omul care din clipa în care m-a cunoscut şi-a dedicat viaţa mie... mi-a dedicat viaţa lui, mie... Îi curg prin vene... Şi mama ... şi tata... ei mi-au crescut copiii pâna la 3 ani... Şi pe Călin, şi pe Călina.

 V.S. : Printre personalităţile feminine ale oraşului Bacău faci notă aparte şi prin ţinuta vestimentară adesea excentrică, fără a fi însă ostentativă. Prin felul cum te îmbraci poţi oferi adevărate lecţii de stil. Eşti pasionată de modă?

Eliza Noemi Judeu : Sunt pasionată de modă. Dar nu-mi permit să mă îmbrac aşa cum visez... ceea ce vezi tu la mine din când în când e doar imaginaţie, nu e... vestimentaţie (râde)

V. S. : Întotdeauna când te întâlnesc îmi transmiţi o stare de bine. Mai mereu eşti exuberantă. Îmi laşi impresia unui copil fericit şi bănuiesc că ai avut o copilărie fericită. Totuşi s-a întâmplat o dată să te întâlnesc şi mi-ai zis: „Sunt tristă, Violeta”. Ai pus atâta durere şi regret în cuvânt, încât tu nu ai văzut, dar mi-ai stârnit o lacrimă. Tristeţea ta era de ordin metafizic. De ce erai tristă, Eliza?

Eliza Noemi Judeu : Sunt tristă mai tot timpul. Nu ştiu de ce... aşa am fost dintotdeauna... dacă mă vezi râzând să ştii că râd din suflet, dar tot tristă sunt...

V. S. : Te-ai născut la Cluj, ai terminat liceul la Constanţa şi după absolvirea facultăţii la ... Bucureşti, ai ajuns în Bacău, oraş care te-a „adoptat”. Ţi-ai dori să te muţi în alt oraş? Dar în altă ţară?

Eliza Noemi Judeu : Nu, nu vreau să plec din ţară, nici din Bacău. Doar în călătorii. Bacăul a devenit o parte importantă a sufletului meu...

 V.S. Ne apropiem de finalul dialogului nostru. Vorbeşte-ne te rog despre TIFF, despre prezenţa ta acolo în acest an, ce reprezintă pentru tine faptul că ai fost selectată la „10 pentru FILM”? Cu ce te-ai întors de la Cluj, ce-a însemnat experienţa TIFF pentru tine personal? Am văzut fotografii de acolo, aveai o rochie minunată, arătai ca o divă de la Hollywood, străluceai, iradiai!

Eliza Noemi Judeu : Tiff - Festivalul Internaţional de film Transilvania... este primul festival de film de lung-metraj. Una din secţiunile sale, aflată anul acesta la a doua ediţie, se numeşte „10 pentru Tiff”, adică 10 actori selectaţi de către criticii de teatru, 10 actori care nu au făcut film şi care ar merita să apară pe micile sau marile ecrane... Eu am fost unul din cei 10...

Ce a insemnat efectiv prezenţa mea la Tiff? Agonie şi extaz... Tu ştii că eu mă bazez 90% pe simţuri, pe sentimente, pe senzaţii... Nu pot să explic efectiv ce am făcut în patru zile... pot să spun ce am simţit... am simţit că aş putea fi, deveni, am simţit că nu sunt nimic şi că sunt totul, că lumea nu începe cu mine dar ar putea să-nceapă... m-am simţit un nimic şi m-am simţit Totul... Cea mai revelatoare întâlnire a fost cea cu regizorul Cristi Puiu... Ce discurs! Câtă pasiune! Mi-a spulberat toate visele şi mi le-a redat iar sub altă formă şi mai intens...

Să explic un pic: mie, întotdeauna, mi-a fost frică de film. De tehnica de care depinzi, de atenţia pe care trebuie să o acorzi unor detalii, cum ar fi... miile de fire ce te înconjoară, microfoanele de deasupra capetelor actorilor, reflectoarele, cei care vin tam-nesam să-ţi retuşeze machiajul sau freza sau hainele etc... pentru că, în final, să ţi se spună „Motor-actiune” şi tu să devii, să fii, să exişti ceva, cineva... cu şarm, cu naturaleţe... şi asta, probabil, după ce ai stat şi ai aşteptat ore până sa fii chemat la cadru... Îţi dai seama cât de mare este Luminiţa Gheorghiu? Desigur, ne putem gândi la toţi marii actori de film, dar Luminiţa Gheorghiu a fost imaginea TIFF anul acesta şi trebuie să se ştie asta...

Ei, de toate aceste temeri şi multe altele, m-a ajutat să scap regizorul Cristi Puiu... Nu îţi imagina că a stat de vorbă cu mine personal... discursul său era pentru noi, toţi cei 10... Ne explica de ce e filmul, cum e filmul, ce vrea filmul... sau căuta împreună cu noi răspunsuri la aceste întrebări. Pentru că, spunea: „nimic nu e sigur”, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla. Poate nu se va întiâpla nimic, dar poate se va întâmpla ceva şi nu trebuie neaparat să fie extraordinar, şi dacă e extraordinar şi n-ai filmat, n-ai prins şi vrei să refaci şi nu mai iese... pentru că INEFABILUL NU ESTE REPETABIL....!!!

Atunci am simţit că n-are de ce să-mi fie frică de film pentru că toată tehnica aia, toată lumea aceea de pe platou aşteaptă... INEFABILUL... inefabilul fiinţei umane sau al unei stări... sau al unei frunze...

Ăsta-i TIFF-ul... A fost o şansă de-a mea... o lecţie de-a mea, o speranţă de-a mea... Un vis...

V. S. : O întrebare finală : Eliza Noemi Judeu, de ce iubeşti cu atâta ardoare teatrul?
Eliza Noemi Judeu : Teatrul este viaţă! Dragostea este viaţă. Teatrul este dragoste... Cum să nu-l iubeşti? Există o reciprocitate: tu-i dai viaţă, el îţi prelungeşte viaţa... dragostea... te conduce spre Veşnicie... nu, nu te omoară, te eternizează!

interviu publicat in Revista Ateneu, iunie 2013, pag. 10-11
http://www.teatrulbacovia.ro/informatii-actori/judeu-eliza-noemi.php

Pagina de facebook a actriţei Eliza Noemi Judeu

http://liviu-terinte.blogspot.ro/2012/04/day-1-eliza-noemi-judeu-femei-singure.html

Răspunsul meu la "Scrisorile portugheze" din spectacolul "5 şi cu 1, şase pentru un Amor", Confesiune la confesiune: Convulsiile Marianei-Eliza

Expoziţie Tristan Tzara la Moineşti

(s-a întâmplat la la Moineşti, la vernisajul expoziţiei de pictură şi colaje "Trsitan Tzara", la Galeria "MansARTA", 26 aprilie 2013... Dragele mele prietene artiste m-au rugat la vernisaj să spun şi eu acolo două vorbe... Am fost luată pe nepregătite şi am încropit pe loc un discurs ... dadaist, că tot ne aflam la "Simpozion Tristan Tzara Moineşti DADA").

Deci, notă plastică. Improvizaţie... 

Plimbare prin expoziţie (oarecum dadaistă) 

Am văzut chipul unui om ciudat, cu semi-transparenţe... Am mers mai departe, în mintea mea s-a ivit imaginea unei maşini răsturnate, la parterul unui bloc. Cotidian, prea mult cotidian, prea multe locuinţe suprapuse. 

(de la stânga la dreapta, două lucrări de Teodora Nicodim, a treia de Dorel Făcăuaru)

Îmi aduc aminte un vers din Sylvia Plath "incomensurabila răutate a cotidianului"... Am ieşit din blocul acela şi am intrat într-o lume a fanteziei, cu personaje din vis, poartă haine de arlechin şi dansează. Dar în dansul lor e multă nelinişte. 

(Elena Lupaşcu)

M-am gândit să le trimit scrisori dar n-am găsit foi albe de hârtie. Am răscolit prin casă şi-am dat de scrisori vechi, cu timbre ştanţate, primite de la rude şi prieteni. 

(Luminiţa Radu)

Am scris pe marginile rămase albe şi scriind atât de mărunt am simţit nevoia să îmbin geometria cu graţia.

Aici am găsit şansa de evadare, prin ceea ce eu văd o fereastră. Îmi doresc să pot privi lumea din acest punct, intuiesc o panoramă frumoasă. 

(Viorica Zaharia)

Floare a soarelui, ... amestec starea de galben cu starea de negru! 

(Geanina Ivu)

Negrul din care şi dadaiştii spuneau că izvodeşte lumina este culoarea de care le este dor unor bieţi orbi. Ne spune Borges în eseurile lui despre orbire. 

Dau peste numele unui alt poet, Tristan Tzara. Da, da! Dada! 

(Bianca Rotaru)

Am obosit... Îmi oferă odihnă un scaun cu trei picioare pictate. Patru e umbra albastră şi... Rubick!

(art-obiect de Elena Samburic, în spate patru lucrări de Viorica Zaharia şi un colaj de Luminiţa Radu)

Mă ridic, privesc în faţa mea... fierul negru-negru şi lemnul mângâiat...

(Ion Văsâi)

(Valentin Vârtosu)

Şi fierul negru-negru şi lemnul mângâiat...

Secundele prelungite ale poeziei

Pe Eliza Macadan am cunoscut-o anul trecut, la Bucureşti, la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie. Atunci am aflat şi că ea este de origine din Bacău. Dar la ea, ca şi alţi poeţi plecaţi din judeţul Bacău, când vorbeşti despre locul de unde ar fi, zici că este din Bucureşti. Mai mult despre Eliza Macadan, spui că e şi din Italia... A locuit o perioadă la Roma, în Italia, timp suficient cât să publice cărţile ei de poezie şi în limba italiană şi să fie apreciată de publicul cititor de acolo. Mai mult decât atât, este o foarte bună traducătoare din limba italiană. 

Este membră a "Ordinului Ziariştilor Profesionişti Italieni". 

Anul acesta a dat la iveală o carte nouă de poezie (cea de-a şasea). "Anotimp suspendat" a apărut la Editura Eikon (Cluj-Napoca). O carte elegantă, coperta fiind creaţia artistului Daniel Divrician. 
Poemele din această carte par a gravita în jurul regretului autoarei de-a nu reuşi să preschimbe lumea modernă, tehnică şi austeră într-o lume mai bună şi mai naturală. Dar eu chiar cred că Eliza Macadan schimbă ceva, cel puţin la nivel metafizic. Pentru că ea este poeta care "strânge copaci în braţe/ flori între dinţi şi cuvinte". Ea spune : "Mai caut florile rare/ de liliac/ o după amiază întreagă/ îmi umplu sânul de dorinţe/ toate de dragoste", "istoria îmi bate în inimă/ s-o fac poezie". "Anotimp suspendat" este o carte a ireversibilităţii timpului, dar accentul se pun eşi pe importanţa de-a face binele fără întârziere. În timpul prezent, inclusiv relaţia cu divinitatea este de multe ori periclitată de amânări maladive. 
Autoarea meditează, filozofează şi priveşte nu neapărat sceptic, dar cu siguranţă fără optimism gratuit, tot ceea ce se întâmplă în jur, observând tarele prezentului. 
Îndepărtarea tristă (fizică sau spirituală) a unor persoane cunoscute accentuează atmosfera apăsătoare ce domină în carte. Da, sunt poezii apăsătoare, grave, dar ele nu sufocă. În ele se află dramul acela (germenele) care te face să împărtăşeşti idei asemănătoare şi să empatizezi cu trăirile poetei.
Ritmul uşor sacadat, concizia, exprimarea aforistică sau uneori abstractă sunt caracteristici ale poeziei Elizei Macadan, o poetă cu un stil propriu. 
Poate şi pentru că mai toţi ne înduioşăm amintindu-ne de copilărie, din această carte mie mi-au plăcut în mod deosebit poemele cu referinţe la membrii familiei (mama, tata sau bunicul pe care-l ghicesc a fi un personaj pitoresc). Una din poeziile cu bunicul se află şi într-un album de artă, rezultat din colaborarea între artistul Daniel Divrician (desene, grafică digitală) şi Eliza Macadan, care a participat cu câteva poezii din volumul "Anotimp suspendat", albumul de artă împrumutându-i titlul.

m-am plictisit să fiu înţeleaptă
mă voi prosti la bătrâneţe
cu picioarele goale
prin iarba târzie de toamnă
mă voi îndrepta
către un anotimp
suspendat

Andra Rotaru - Lemur

recenzie de carte publicata in Revista Ateneu, aprilie 2013

O poezie enigmatică afăm în volumul semnat de Andra Rotaru, intitulat „Lemur” (Cartea Românească, Bucureşti, 2012). Cartea este stranie încă din titlu, explicat de autoare în „Ziarul de duminică”: „Înseamnă că un spaţiu minunat a avut un efect neaşteptat asupra mea. Lemurul s-a născut în pădurile de la Tescani, pe un domeniu imens, populat de animale şi urletele lor. Într-o cabană de lemn care a găzduit mulţi trecători. Acolo, noapte de noapte, frica punea stăpânire pe mine, pădurea şi câmpurile dimprejur expulzau animale până în apropierea cabanei, le goneau înspre alte forme de viaţă. S-a nimerit să ne întâlnim. Dacă eu purtam cu mine temerile iscate de o izolare atât de îndelungată, ele purtau ofrandele lor primitive: blănuri acoperite de sânge, resturile de animale cu care se hrăniseră. Atingerile dintre mine şi ele au fost aproape ritualice. Îmi dezveleam braţele, le lăsam să mă adulmece, de abia apoi le mângâiam. Pielea albă a mâinilor se murdărea de sângele vieţuitoarelor omorâte de ele.” Desigur, explicaţia este metaforică, realist vorbind, mărturisirea dezvăluie doar unde se plasează geografic (Tescani, judeţul Bacău), spaţiul care i-a prilejuit poetei întâlnirea şi contactul cu un animal fabulos, căruia alege să-i dea supranumele de „lemur”.

Spaimele, frisoanele singurătăţii s-au concentrat în poezii dense, destul de apăsătoare, cu o textură aproape carnală. Înfăţişările lemurului nu sunt altceva decât proiecţii ale eului, cum de altfel atrage atenţia poetul Ioan Es. Pop pe coperta IV: „Cine este eu în această carte? Cine este tu? Sau: există cu adevărat eu, tu, noi aici?”. Între personajul uman şi animalul „lemur”, interacţiunile variază, de la apropiere, prietenie, identificare, până la detaşare sau frică teribilă de „celălalt”. Diferenţele între cei doi sunt definite ca între văzut şi nevăzut, spirit şi materie, dar fără a fi complementare. În mod neconvenţional, domină natura animală. Lemurul are simţurile supradezvoltate şi dispune de puteri magice, răscolind în natura umană, trăiri de o intensitate copleşitoare. De fapt, ele sunt provocate de „amintiri”, după cum se numeşte şi un poem.

Sunt descrise tot felul de gesturi ritualice ale lemurului, el se manifestă alternativ; teluric, ca un animal primar venit din preistorie, mistic, ca un idol născocit de o religie posibil hindusă. Dar tendinţa lui de acaparare şi posesivitate este adesea împinsă la extrem: „îşi apropie buzele de fruntea mea,/ şi buzele seamănă cu nişte piei de copil./ ţin ochii închişi, îi deschid,/ şi el vrea să se apropie tot mai mult./ ar vrea să-mi scormonească tâmplele,/ să le desfacă. de o parte să aşeze ochii,/ de o parte să-mi aşeze părul.// îmi urează bun venit.// şuvoaie de apă vin din toate părţile,/ privesc acei ochi rotunzi. se revarsă fântânile/ cu var. aerul rece în pori, în globii oculari./ simt palma lui strângându-mi gâtul. apoi mişcarea/ buzelor pe faţa mea. recunosc apropierea asta.// sapă în gâtlej. desface pieliţele cu grijă;/ coboară mai adânc. ritmul sacadat al înaintării,/ căldura de neoprit.// în astfel de cripte asfixia/ posedă întregul trup.”

Ca şi în precedentele volume, autoarea mizează în textele ei pe fascinaţia indusă de taină. Ceea ce poate surprinde în Lemur, este efectul de mister cuprins nu în expresii lirice lapidare, ci în unele de largă respiraţie. Poezia este destul de tenebroasă, chiar vag psihedelică după cum se poate lesne deduce dintr-o sumară trecere în revistă a unor cuvinte obsedante: limbaj atroce, devorare, imagini confuze, şanţuri nămoloase, vale descărnată, stârvuri proaspete, mere putrede, lichid vâscos, animal eviscerat sau chiar în sintagmă, febră. otravă. Prosimienii pot avea rol psihopomp, dar terifiante sunt posibilele valenţe malefice, ei pot prevesti moartea sau atingând maximul ferocităţii, devin capabili să muşte „braţele care i-au purtat atâta drum”. Într-unul din poemele de referinţă, „îşi spune lemur mai ales în zilele de toamnă.”, sunt inserate afirmaţii ce par desprinse din apocalipsă: „îl întreb din nou, şi-mi spune:/ am întâlnit azi o fiară fără puteri.” Mai departe se vorbeşte despre procesul de maturizare şi riscul de a alege între un drum şi un altul, despre materie, dematerializare, despre auto/devorare şi despărţire.

Imaginarul concretului este scindat de ezoteric. „Lemur” este încărcat de semne şi simboluri, unul dintre ele este spre exemplu laptele, elementul de legătură între om şi lemur, prin acest lichid hrănitor se ajunge la empatie puternică între cele două fiinţe.

În concluzie, în „Lemur”, unul din volumele însemnate ale anului 2012, citim o poezie foarte personală, marcantă prin stranietatea ei. 

Fotografii cu poveste

În luna martie, cei care au vizitat Galeriile Frunzetti din Bacău s-au putut bucura de o impresionantă expoziţie de fotografie. Salonul foto este proiectul înfiinţat şi condus de Viorel Cojan, artist vizual, membru U.A.P. Anul acesta, pentru prima dată în acest proiect, au expus şi fotografi de peste hotare, doi din Franţa (Charlotte Martin şi Nicolas Sac), unul din Statele Unite ale Americii (Rene Herteux). Nu doar prezenţele internaţionale au ridicat nivelul calitativ al expoziţiei, participanţi mai vechi sau mai noi s-au întrecut în a veni cu propuneri foarte bine realizate, cu subiecte inedite, incitante şi foarte diverse. Am admirat portrete (Ionuţ Boncu, Cătălin Niţu, Ion Mihalache, Mihai Andoni, Gheorghe Frantz, Ştefan Alexiu), peisaje din natură (Ovidiu Ungureanu, Nicolas Sac, Cristian Macovei, Oana Vasâi, Ilie Doru Narcis), peisaje urbane (Adrian Cristea, Cezara Dragodan, Valentin Sarca), reportaj (Liviu Maftei), spiritualitate (Ioan Burlacu), fotografii abstracte (Ovidiu Bobeică). De fapt, cam toţi cei numiţi au introdus abstractul în modul de a fotografia, au surprins şi evidenţiat arhitecturi interioare, linii frânte ale naturii, lumini stranii sau anatomii cu perfecţiune geometrică. 

Constantin Broşu a venit cu fotografiile lui speciale „din cer”, ipostaze pe care le surprinde din „zbor” în timpul exerciţiilor de paraşutism. Amintim că în toamnă a avut prima lui personală, foarte reuşită, intitulată inspirat „Doar cerul e mai sus”.

Impresionante şi cu cel mai mare impact la public au fost pictorialele care aveau în spate o poveste, pur fictivă sau inspirată din realitate. Viorel Cojan excelează la acest capitol prin tehnica elevată şi crearea unei atmosfere speciale. Un virtuoz al artei fotografice, el îşi dovedeşte clasa în compunerea unei drame cu două personaje, imaginile sugestive relevă patosul unei iubiri. Trăirile intense sunt subliniate şi prin decorul alcătuit din obiecte cu încărcătură dramatică.

Pitoreşti sunt şi instantaneele lui Valentin Sarca în care este evidenţiată frumuseţea şi graţia feminină. Cadrele din mijlocul naturii, având în centru o femeie tânără, par imagini desprinse dintr-o poveste având ca personaj principal o zână frumoasă şi blândă. Rochia lungă şi roşie, al cărei material pare cu textură de catifea, demonstrează că seducţia feminină se poate manifesta şi altfel decât prin dezgolirea trupului.

Centrul de greutate al expoziţiei a fost pictorialul realizat de Mia Nazarie, intitulat „Aviation project unique”, un omagiu dedicat pilotului de încercare Petru Lazăr. Nu ştii ce să admiri mai mult din complexul acestui spectacol vizual, achiziţionarea recuzitei (cască, uniformă, chipiu etc.), găsirea unui model masculin ideal pentru această punere în scenă, descoperirea şi adaptarea excelentă a decorului din care nu putea lipsi un MIG, sau mai ales tehnica desăvârşită a fotografiilor, stilistica imaginilor surprinse cu forţă, fermitate şi cu o sensibilitate aparte. Prin prelucrări ulteriore, imaginilor le-a fost conferită o ataşantă patină de „vechi”, inducând un sens de atemporalitate şi senzaţii uşor spectrale. „Aviation project unique” este un amestec fascinant şi emoţionant de masculinitate şi feminitate (caracterul feminin este dat de fondurile delicate din planul secund), putere şi iubire, temeritate şi melancolie a amintirii. Din punct de vedere plastic, colajul „Aviation project unique”, compus de Mia Nazarie, pare un melanj între fotografie, grafică şi scenografie.

Salonul Internaţional de Fotografie 2013 a fost foarte reuşit, iar coordonatorul proiectului a ţinut la vernisaj să atragă atenţia că în cuprinsul întregii expoziţii nu a fost inclus niciun nud artistic. Nu din pudibonderie, ci dimpotrivă, pentru că peste câteva luni fotografii vor pregăti un eveniment şi mai spectaculos, „Erotica”. Desigur, abia aşteptăm să vedem.