O nouă ecranizare a romanului „Ape adânci”

Filmul “Deep Water” (2022) este o ecranizare a romanului omonim al scriitoarei americane Patricia Highsmith (1921-1995), celebră pentru thrillerele sale psihologice, dintre care cel mai cunoscut este „Talentatul domn Ripley”. Patricia Highsmith a debutat în 1950 cu “Strangers on a train” (ecranizat la scurt timp de Alfred Hitchcock), a scris peste douăzeci de cărți, iar “Deep water”, al patrulea roman în ordine cronologică, a fost lansat în 1957. Pentru prima oară, povestea plină de tensiune și erotism a fost ecranizată în 1981, de regizorul francez Michel Deville, în „Eaux profondes”; în rolurile principale au jucat foarte tânăra Isabelle Huppert (aflată la începuturile carierei sale) și deja titratul Jean-Louis Trintignant. Pesemne filmul lui Michel Deville, făcut în stil chabrolian, a exercitat o deosebită fascinație asupra echipei care a contribuit la realizarea filmului de limbă engleză lansat recent și care arată prea mult ca un remake, și prea puțin ca o altă ecranizare a romanului Patriciei Highsmith. Cu toate acestea, regia filmului “Deep water” (2022) e în altă manieră, britanicul Adrian Lyne conferindu-i un caracter aproape realist, pe când „Eaux profondes” era un thriller de mister. Interpretările sunt distincte și ar fi nedrept să cădem în capcana de a o compara pe Ana de Armas cu Isabelle Huppert (ambele întruchipând-o pe Melinda) sau pe Ben Affleck cu Jean-Louis Trintignant (ambii au jucat rolul lui Vic). Intriga este aceeași: Melinda și Vic sunt doi tineri căsătoriți, au o vilă luxoasă și duc o viață de huzur, dar nu-s fericiți împreună. Melinda e o femeie de o frumusețe rară, dar nimfomană (sau doar instabilă?) ce-și permite să se afișeze în mod public cu amanții ei pe care îi și prezintă cu dezinvoltură soțului; Vic este soțul încornorat, el pozează în societate că acceptă cu stoicism apucăturile deșănțate ale soției, dar își ascunde abil tendințele psihopate, fiind de fapt un criminal care-și elimină cu tenacitate adversarii. Cei doi au împreună o fetiță adorabilă, a cărei precocitate este deopotrivă impresionantă și înfiorătoare. Zach Helm și Sam Levinson au făcut mici schimbări față de scenariul original și s-au străduit să aducă povestea în actualitate. Spre exemplu, Vic face aplicații web, o revistă glossy de fotografie și s-a pensionat timpuriu, îmbogățindu-se din patentarea unui cip pentru drone. Unul dintre iubiții Melindei nu este parfumier, ca-n filmul franțuzesc, ci un arhitect care construiește peste tot în lume clădiri pentru locuințe, cu certificate LEED. Iar rolul personajului Wilson (un excelent Tracy Letts) este dezvoltat și contribuie la amplificarea suspansului. Dar e prea puțin pentru ca “Deep water” să câștige notorietate. Nu știu dacă am dreptate, dar îi suspectez pe scenariștii americani că s-au uitat prea mult la filmul lui Deville, urmând firul narativ propus de acesta dimpreună cu Christopher Frank și Florence Delay; și nu au citit cu atenție romanul Patriciei Highsmith în care ar fi găsit sugestia unui deznodământ complet diferit. Romanul a fost publicat și în România, în 2021, cu titlul „Ape adânci”, la editura „Litera”, în traducerea Irinei-Marina Borțoi. “Deep water” reprezintă revenirea lui Adrian Lyne pe ecrane, după 20 de ani. Criticii de film și fanii regizorului s-au așteptat la o producție asemănătoare thrillerelor erotice și explozive: „Fatal attraction” (1987), „Indecent proposal” (1993), „Unfaithful” (2002). Majoritatea s-au declarat dezamăgiți atât de regie, cât și de performanța lui Ben Affleck. Totuși, mie mi s-a părut convingător în rolul unui bărbat cu o inteligență ieșită din comun, placid, etalând o seriozitate afectată, cu aere de superioritate, dar continuu măcinat în adâncurile sale sufletești de demonii geloziei morbide. Pe de altă parte, actrița de origine cubaneză Ana de Armas pare să cucerească tot mai multe inimi. În “Deep water”, ea a fost foarte feminină, rebelă și senzuală; dar abilitățile sale actoricești au fost mai bine evidențiate în filme ca “Blade runner 2049”, “Knives out”, “No time to die”. Cu siguranță ne dorim să o mai vedem și-n alte roluri și suntem nerăbdători să o vedem jucând-o pe Marilyn Monroe, în viitorul biopic “Blonde”. Deși redă o poveste sumbră, “Deep water” e un film plăcut de urmărit, datorită decorurilor elegante și cadrelor luminoase; cinematografia aparținând danezului Eigil Bryld. Chiar dacă nu e cel mai bun film al lui Adrian Lyne, regizorul merită aprecieri deoarece a făcut acest film la o vârstă venerabilă, confruntându-se cu dificultăți deosebite cauzate de pandemie. Filmul nu are pretenția de a fi cotat mai mult decât ceea ce este, nu a rulat în cinematografe, ci a fost distribuit direct pe platformele de streaming. Adrian Lyne a împlinit în martie 81 de ani și nu ar fi exclus ca “Deep water” să devină peste ani cântecul său de lebădă.

 (articol publicat la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 632 al Revistei „Ateneu”, aprilie, 2022)

 „Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

Frica de a nu fi o mamă bună

 

Romanul scriitoarei italiene Elena Ferrante, „La figlia oscura” (2006), tradus în 2017 și în limba română de Cerasela Barbone cu titlul „Fiica ascunsă”, a fost ecranizat în 2021, iar debutul în regie al actriței Maggie Gyllenhaal (cu roluri memorabile în: “Sherrybaby”, “Crazy heart”, “The kindergarten teacher”) s-a dovedit un real succes. Cum filmul “The lost daughter” este în limba engleză, automat a fost necesară o actualizare: ce în carte avea caracter italian a devenit american/ englezesc și viceversa.  

Leda, personajul principal, o femeie americană de vârstă mijlocie, se află în vacanța de vară, în insula grecească Spetses. Este expertă în literatura modernă italiană, în literatura comparată și o excelentă traducătoare. De la primele cadre, se poate deduce starea de anxietate (subliniată și de elemente simbolice: fructe putrede într-o fructieră; o cicadă agonizând pe albul lenjeriei; un vierme dezgustător scurs dintr-o păpușă etc.) Fire independentă și voluntară, femeia călătorește singură și caută în incursiunile ei pe litoral atât binefacerile mării și ale soarelui, cât și liniștea – pentru relaxare, dar și pentru studiu. Nervii ei vor fi puși la încercare odată cu sosirea pe plajă a unui grup gălăgios, o familie numeroasă de americani lipsiți de maniere. În liniștea aparentă a Ledei, deodată haosul petrecăreților atinge corzi ale dezordinii ei interioare. 

Din grup se disting tânăra mamă Nina împreună cu fiica ei Elena, sunt frumoase și delicate, atipice în familia lor extinsă. Leda la va urmări la început de la distanță și treptat se va apropia de ele. Jocurile repetitive ale mamei și fiicei în care angrenează permanent o păpușă îi declanșează Ledei amintiri din propria tinerețe; unele luminoase, altele dimpotrivă, dureroase.

În flash-uri din trecut, o vedem pe tânăra Leda copleșită de responsabilitățile părintești față de cele două fiice. Leda a devenit pentru prima oară mamă la doar 23 de ani, cu Bianca; apoi la diferență de doar un an, a apărut mezina, Martha. Eroina avea aspirații intelectuale, șanse reale de a avansa pe linie profesională, dar s-a trezit prinsă în bucla unei maternități dificile, fără un sprijin real din partea soțului. 

Poate și ea ar fi rămas, la fel ca atâtea alte femei cu potențial, victima rutinei casnice, dar vizita inoportună a unui cuplu de îndrăgostiți libertini va avea influență asupra destinului protagonistei. Se întoarce în mediul academic, repurtând imediat succese; trăiește o interesantă poveste de dragoste (care o satisface fizic, dar și spiritual); își părăsește definitiv soțul și, temporar, copiii. Când își abandonează fetele, de fapt fuge de ea însăși, fiindu-i teamă și din cauza unor accese de furie, că nu poate fi o mamă bună. „Uneori să fugi e necesar ca să nu mori”, spune naratoarea-personaj în romanul scriitoarei Elena Ferrante.  Peste ani, pe Leda o năpădesc regretele și o mustră conștiința pentru perioada când a eșuat ca mamă. Oglindirile pe plajă ale unor traume pe care le-a cunoscut și ea în trecut o fac să se identifice cu Nina și o conduc la comiterea unei mici infracțiuni, un act aparent irațional, dar care are multiple explicații psihologice. Divulg doar una: întotdeauna jocul unei fetițe cu o păpușă va scoate la suprafață instincte materne. În carte, Leda numește păpușa „martorul unei maternități senine”.

“The lost daughter” conține multiple referințe livrești: versuri de Maria Guerra, Yeats și Auden; sunt citați umaniști precum Pierre Bourdieu, Paul Ricoeur sau Simona Weil; numele personajelor nu-s alese întâmplător, cine nu-și amintește din mitologia greacă de Elena, fiica lui Zeus și a reginei Leda? Dar filmul păcătuiește parțial atunci când se încâlcește într-un noian de simboluri. Am apreciat străduința regizoarei de a respecta cât mai mult litera cărții, cu toate acestea, acțiunile și caracterul personajului principal nu pot fi înțelese pe deplin din film fără să fi citit romanul. Dar e admirabil cum a reușit o cineastă tânără, la debut în regie, să ne convingă (utilizând unghiuri de filmare identice; redând în paralel mimici și gesturi asemănătoare) că Olivia Colman și Jessie Buckley interpretează una și aceeași persoană, doar că la vârste diferite. Olivia Colman este Leda la maturitate, iar Jessie Buckley la tinerețe; două performanțe actoricești complexe, epatante! Merită menționați aici și actorii din rolurile secundare (Dakota Johnson este misterioasă în rolul Ninei; Ed Harris e șarmant în rolul expatului Lyle; Peter Sarsgaard e magnetic în rolul profesorului Hardy; au roluri mai mici, dar sunt vizibili: Dagmara Dominczyk, Paul Mescal). Filmul este captivant pentru că induce tensiune (aruncând și câteva piste false de thriller) și strălucește datorită cinematografiei de excepție a artistei Hélène Louvart. Montajul a fost foarte bine realizat de Affonso Gonçalves.

Și totuși, cine se pierde în acest film? Sunt câteva fetițe, din prezent și din trecut, care se rătăcesc pe plajă. Dar adevăratele pierderi sunt cele de natură sufletească.

 (articol publicat la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 631 al Revistei „Ateneu”, martie, 2022)

 „Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

Nevoia de acasă, în filmul „Solaris”

 

Sunt trei ecranizări, mai cunoscute publicului larg, ale romanului științifico-fantastic „Solaris” (1961), al scriitorului polonez Stanisław Lem: prima ecranizare s-a făcut în 1968 și este un film rusesc de televiziune, regizat de Lidiya Ishimbayeva și Boris Nirenburg; o variantă mai recentă și care s-a dorit a fi mai „digerabilă” (prin romanțare) este cea realizată în 2002 de Steven Soderbergh, care i-a distribuit pe George Clooney și Natascha McElhone în rolurile principale; cea mai celebră este adaptarea genialului regizor rus Andrei Tarkovsky, realizată în 1972, avându-i în rolurile principale pe Donatas Banionis și Natalya Bondarchuk. „Solaris” (1972) – la al cărui scenariu au mai contribuit, pe lângă Stanisław Lem, atât Tarkovsky, cât și scenaristul ucrainean Friedrich Gorenstein – este deopotrivă film de artă și film științifico-fantastic. Din păcate, Stanisław Lem și Tarkovsky nu au fost pe aceeași lungime de undă și cu greu scriitorul s-a împăcat, în cele din urmă, cu viziunea artistică a regizorului. Tarkovsky, la fel ca în creațiile sale anterioare și în cele care vor urma, pune accentul pe umanitate, pe Om, pe problemele psihologice, sufletești și de conștiință ale acestuia. Stanisław Lem, rigid în acceptarea „convenției cinematografice” (care aproape niciodată nu reproduce cu fidelitate textul), a vociferat că el nu a scris o carte pentru a prezenta „problemele erotice ale oamenilor în spațiu”! Ceea ce, din fericire, i-a apropiat pe cei doi mari artiști, presupun că a fost încrederea în Vis, interesul pentru psihologie/ para-psihologie și afinitățile între concepțiile lor filozofice. Astfel, s-a putut produce opera cinematografică „Solaris” (Rusia, 1972). În 2010, criticul de film Andrew Pulver avea să o plaseze pe locul șase în topul 25 al celor mai bune filme științifico-fantastice din toate timpurile.

Totuși, trebuie spus că Tarkovski păstrează suficient din trama romanului cât să fie ușor recognoscibilă amprenta scriitorului: psihologul astronaut Kris Kelvin (Donatas Banionis) este trimis pe o stație spațială care orbitează planeta numită „Solaris”. Misiunea sa este de a investiga moartea cosmonautului Fechner, de a psihanaliza stările mentale ciudate ale rezidenților și de a stabili veridicitatea ipotezei că oceanul „Solaris” (care acoperea în întregime planeta) are o gândire proprie și puterea de a sonda ceea ce se află ascuns în subconștientul omenesc. Aceste „mistere” au fost prezentate cu ceva timp în urmă de predecesorul său, pilotul Berton, dar care nu a putut prezenta o concluzie fără echivoc.

E cazul să menționez acum câteva diferențe dintre carte și film. În carte, despre cercetările lui Andre Berton (evident, anagramă parţială a numelui fondatorului suprarealismului André Breton) aflăm din niște documente pe care le parcurge Kris Kelvin; Andre Berton nu are prezență fizică. În film, Berton se numește... Anri Burton și apare în carne și oase, în casa tatălui lui Kelvin. În carte, Kris își menționează tatăl în treacăt, într-unul dintre monologurile sale.

Regizorul a afirmat că în realizarea acestui film a simțit obligatorie legătura telurică: „Aveam nevoie de Pământ pentru a sublinia contrastele. Voiam ca spectatorul să poată aprecia frumusețea Pământului, să se gândească la ea și revenind de pe «Solaris», să simtă durerea mistuitoare a nostalgiei”. Filmul începe cu imagini din natură: o frunză arămie plutește peste algele verzi ale unei ape curgătoare. E apă din belșug, multă ceață, dar și vegetație luxuriantă, caracteristică terenurilor mlăștinoase: papură, izmă de baltă, rogoz, sălcii etc. În văzduh, se înalță trilul păsărilor. Kris apare tăcut în mijlocul acestui peisaj, apoi se îndreaptă spre casa părintească, situată în vecinătatea râului. Din curte, de la mică distanță, îl strigă tatăl său (Nik Kelvin, interpretat de Nikolay Grinko), care în același timp întâmpină doi musafiri: un vechi prieten de-al său, pilotul Anri Burton (Vladislav Dvorzhetskiy), sosit împreună cu fiul său, un băiat de vreo zece ani. Kris se apropie însă timid de casă, zăbovind în natură, chiar și atunci când începe ploaia, o ploaie de vară, torențială. În casă, se află și Anna (Tamara Ogorodnikova), mătușa lui Kris. Adulții vor viziona de pe o casetă video un film adus de Burton, pe care îl vom vedea, în cadre alb-negru, cu câțiva ani mai tânăr, prezentând în fața unei comisii propriul său raport despre fenomenele stranii, inexplicabile și tulburătoare care se petreceau pe stația Solaris. Acest raport apare în roman, dar e plasat aproape pe la mijlocul cărții, nu în introducere.

Așadar, revenind: Tarkovsky spunea că a avut nevoie de Pământ. Dar nevoia lui de Pământ e mai ales un pretext pentru a insera o parte din preocupările sale: nostalgia după lumea copilăriei, legătura omului cu natura, (in)stabilitatea relațiilor de familie și modificarea raporturilor odată cu trecerea timpului (familia e prezentată fără cosmetizări, cu micile conflicte ce se pot isca oricând între membrii ei, chiar dacă aceștia se iubesc), tradiția ospitalității, cultul prieteniei.

Vizita personajului principal pe stația „Solaris” apare în filmul tarkovskian ca o acoladă în timp (el părăsește Terra cu teama în suflet că nu-și va revedea părintele), dar fundamental se va dovedi o explorare a propriilor coridoare sufletești (reușite metafora vizuală, paralela cu coridoarele austere și degradate ale navei spațiale). 

La scurt timp după sosirea pe „Solaris”, Kris Kelvin află de la cei doi oameni de știință rămași în viață – Snaut (Jüri Järvet) și Sartorius (Anatoliy Solonitsyn); pe Gibarian nu-l mai găsește; acesta  a recurs la același gest extrem ca Fechner – că în urma unor experiențe să le spunem „onirice”, după ce dorm, rezidenții de pe stație primesc „oaspeți”, un fel de „clone” (sau le-am putea numi și doppelgänger) ale unor persoane importante pentru ei, dar care nu se mai numără printre vii. Astfel, Kris va fi vizitat de fosta soție Hari (Harey, doar fostă iubită, în carte), care în urmă cu zece ani și-a curmat viața. Nu voi insista asupra acestui aspect și asupra dimensiunii sale psihologice și morale, deoarece cei mai mulți dintre comentatorii atât ai filmului, cât și ai cărții au făcut-o. S-a scris deja mult mai bine decât aș putea eu să o fac; inclusiv în acest număr al Revistei „Ateneu” se află o subtilă analiză cuprinsă de poetul Dan Petrușcă în eseul „Despre fantastic şi alte întâmplări”. Formidabile și obligatorii de parcurs sunt trei eseuri pe care criticul de artă Marian-Sorin Rădulescu le dedică filmului „Solaris”: „Un altfel de Twilight Zone”; „Rușinea va salva omenirea”; „Gânduri pe marginea unui anumit tip de film” (în care sunt decodificate simbolurile, bogatele referințe livrești și trăsăturile metafizice din Solaris-ul tarkovskian; decupez din primul eseu menționat: „«Solaris» devine astfel o celebrare a valorilor umane şi a puterii de a iubi într-un univers indiferent şi chiar ostil. [...] Final de odisee: Kris se întoarce (sau îşi închipuie că se întoarce) la casa părintească şi îngenunchează în faţa tatălui său, într-o ipostază ce aminteşte clar de tabloul lui Rembrandt. Deodată, atâtea şi atâtea neînţelesuri se preschimbă-n gândul limpede (o replică rostită de Kris, în momentul în care a început să deprindă lecţia oceanului gânditor), care poate sta drept coda acestui film: «Ruşinea va salva omenirea»”. 

Iată, așadar, nevoia de Pământ capătă, prin întoarcerea acasă, și o altă importantă valență: cea a reversibilității. Imaginea dinaintea genericului poate fi receptată ca aluziv-escatologică, dar în profunzime e romantică: există o similitudine între oceanul gânditor „Solaris” și cel miniatural, nostalgic, terestru, imperfect, dar sensibil-uman al familiei din care se trage fiecare om în parte, indiferent dacă e un savant sau un banal „contabil”!

(Violeta Savu, în revista „Ateneu”, februarie, 2022)

(articol publicat la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 630 al Revistei „Ateneu”, februarie, 2022; număr tematic, dedicat literaturii și artei SF)

 „Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

 

Bestii pictate

 

Dacă ești dispus să acorzi timp picturilor realizate de plasticianul Dionis Pușcuță, ciudatele lui personaje, care la început ți s-au părut poate hidoase, îți dai seama că sunt, de fapt, niște creaturi haioase, ludice. Cei mai sensibili privitori ar intui că aceste „bestii pictate” (formula îi aparține prozatorului Dan Perșa) sunt expresia inadaptării; suferă, ascund traume. Le ascund fizic, acoperindu-se cu aripi confecționate, cu solzi sau cu armuri; dar mai ales prin atitudine, epatând. Fiecare dintre noi se poate regăsi într-o ipostază sau alta, nu de puține ori încercăm să ne deghizăm defectele sub masca autoironiei sau mimând sluțirea. Dintre toți, creatura lui Frankenstein se distinge prin sobrietate; paradoxal, exact împrumuturile din trăsăturile umane induc o copleșitoare teamă. Impresia e posibil subiectivă, influențată substanțial de mitologia celebrului personaj. Oare este portretul realizat de artistul băcăuan chiar o reprezentare a monstrului imaginat în romanul ei de Mary Shelley? 

„Sunt rău pentru că sunt nefericit. Nu mă ocolește oare cu ură întreaga omenire? Chiar tu, creatorul meu, bucuros m-ai face bucățele de-ai putea. Gândește-te atunci și spune-mi: de ce să-mi fie mie milă de om când lui nu-i este deloc? De-ai putea să mă azvârli într-una dintre prăpăstiile astea de gheață, distrugând astfel opera propriilor tale mâini, desigur, nu ai numi aceasta crimă.” Dacă ne vom aminti această mărturisire și vom privi din nou imaginea, s-ar putea să găsim reflectate chinurile creației.

După ce am vizitat în octombrie expoziția „Bestiarium” de la Galeriile „Karo”, am realizat că Dionis Pușcuță are un discurs plastic aparte, care merită mai multă atenție și vizibilitate. Artistul creează povești, personajele lui subtil se interconectează (ceea ce deja a observat criticul de artă Constantin Țînteanu, curatorul expoziției). Lucrările lui se remarcă prin siguranța desenului, curaj în folosirea și distribuirea culorilor. Așa că premiul ce i-a fost acordat în decembrie 2021 de filiala Bacău a U.A.P. „pentru cea mai bună activitate artistică” a fost pe deplin meritat. (Violeta Savu, în revista „Ateneu”, februarie, 2022)

Următorul fragment face parte din eseul criticului de artă Constantin Țînteanu, „Bestiarium”, publicat în revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021:

Expoziția „Bestiarium“ de la Galeriile „Karo“ a venit împreună cu întrebări greu de ignorat. Ce artă face pictorul (Dionis Pușcuță), care e simbolistica sa, de unde își trage puterea? De ce ne arată lumea fiarelor și a monștrilor, a mutanților, cum au apărut oamenii aceștia cu aripi și coarne, cu ochi aproape ieșiți din orbite? Licornul și zgripțorogul, vasiliscul, scarabeul, aspida, pasărea calandrinon cu dinți de fierăstrău, împăratul pitic, balaurul completează cu succes un adevărat cabinet de curiozități atât în formă, cât și în spirit. Te aștepți să apară din spatele unui paravan însuși Ulisse Aldrovandi, chiar el, ținând sub braț tratatul său despre monștri, „Monstrorum Historia“. Căci se continuă din carte pe zidurile galeriei șirul ființelor nemaivăzute, cu trup de pasăre și cap de om, sirene, grifoni, vârcolaci, demoni care mănâncă soarele și luna.

Sursele de inspirație ale motivelor prezentate sunt multiple: miturile românești, dar și cele universale, banda desenată, pop suprarealismul, revista Juxtapoz, filmele horror și marvel. Ne este dezvăluit un univers al figurativului, al descriptivului, în care o poveste continuă pe cea de dinaintea ei și pregătește locul celor care vor veni. Fiecare lucrare este un stop-cadru din succesiunea imaginilor legate intim între ele, reconstituire sensibilă a trăirilor și experiențelor extraordinare, descoperite cu încântare în paginile revistelor Pif și Rahan, oaze de lumină care au bucurat copilăria artistului, într-o perioadă când totul în jurul său era cenușiu și anost. Redă de asemenea pe pânză lumea invocată în cantafabulele formației Phoenix, pe care mărturisește că o ascultă adeseori atunci când pictează; de aici probabil s-a ivit zoomahia, temă importantă a creației sale.

Un război al fiarelor în fața vanității, ne arată că aparențele sunt înșelătoare; mai mult chiar, noi înșine dorim să fim înșelați. Prea des privim în jur având idei preconcepute, fără intenția de a deschide ochii cu adevărat, alegând mereu numai ceea ce ne confirmă prejudecățile. Monștrii stau de fapt în mintea și sufletul fiecăruia; de acolo ei se văd altfel, mereu diferit, le dăm chip sau asemănare după cum ne sunt firea și voia. Prigonitul, cocoșatul, diformul, ființa incertă care se târăște prin colbul înecăcios ori zvâcnește spre înaltul cerului sunt neputințele noastre născute din incapacitatea de a vedea frumusețea ce se află dincolo de aparență. „Pulvis et umbra sumus“, constată Horațiu. Căci toate se vor contopi la sfârșitul veacurilor în umbră, praf și pulbere. Reflectând asupra efemerității lucrurilor, asupra fragilității ființei umane, aparentei lipse de sens a demersului omului ca individ, în egală măsură celebrăm viața, doar pentru simplul și miraculosul fapt că există. (Constantin ȚÎNTEANU)

 Cu lucrări din creația artistului plastic Dionis Pușcuță a fost ilustrat numărul 630 al Revistei „Ateneu” (februarie, 2022) 

Margareta scriitorilor

 

    În „Margareta noastrã” (Chișinãu, Ed. „Cartier”, 2021), Dumitru Crudu satirizeazã lumea culturalã contemporanã, în particular pe cea literarã. Titlul este o „capcanã”: Margareta este doar un personaj secundar, simbolizând un ideal imposibil de atins. Pe de altã parte, sigur cã titlul face referire și la un celebru roman, „Maestrul și margareta”, Cosmin Perța gãsind cã romanul lui Crudu are în comun cu cel bulgakovian „registrul grotesc-parodic” în care autorul român „descrie societatea scriitorilor chișinãuieni”. Personajul-narator din „Margareta noastrã” se numește Colea Iarușevschi și este un scriitor consacrat, încã tânãr, relativ apreciat de breaslã. El se lasã acaparat de lumea boemã, tumultuoasã și bogatã în derapaje a confraților sãi. Pe poetul Marius Terebnea, maestrul sãu în poezie, aproape cã-l divinizeazã, într-un fel îl și invidiazã pentru succesele repurtate deopotrivã în literaturã și în viața personalã. Dupã cum afirmã autorul în preambul, modelul personajului Marius Terebnea i-a fost inspirat de celebrul poet basarabean Eugen Cioclea. Deși sunt anumite coincidențe între biografia prototipului și a personajului din carte, cei doi nu trebuie confundați. Din povestirile lui Colea, reiese caracterul lui Terebnea: un tip inteligent, talentat, misogin, rebel, fãrã scrupule, efervescent și contradictoriu, speculativ și arogant; peste toate acestea, dependent de alcool. Din înlãnțuirea gândurilor lui Colea, îi putem contura și acestuia un profil: e locvace, ambițios, sensibil, generos, timid, suspicios, mistic (moderat). Știm cã fusese recompensat cu premii literare importante; așadar, presupunem cã este talentat, chiar dacã el însuși ironizeazã instituția premiilor, recunoscând cu sinceritate propria culpã.

     E foarte multã autoironie în acest roman. Dintre personajele secundare, cel mai comic este unul care se numește... Dumitru Crudu! „Dumitru Crudu trecea printre mese însoțit de hohote neîntrerupte de râs. Eu, dacã aș fi fost în locul lui, m-aș fi cãrat de mult. Se vede însã cã tipul, de dragul de-a bea un vin pe gratis, era în stare sã înghitã orice gãlușcã”.

     Umorul din „Margareta noastrã”, la prima vedere, e dulce-amãrui, dar în realitate sunt destule pasaje acide. Tagma scriitorilor nu e de prea bunã calitate: rivalitãțile și comploturile sunt la ordinea zilei, invidiile, bețiile, indiscrețiile, bârfele, farsele, micile compromisuri (sau chiar unele mari, cum ar fi colaborãrile unora dintre „veterani” cu forțele opresive ale sistemului comunist), puseurile de vanitate, minciunile etc. Chiar și așa, la indivizii din aceastã categorie, nu sunt lipsite calitãți precum solidaritatea, prietenia, devotamentul, loialitatea, o anumitã candoare, aspirația la idealuri înalte și chiar sacrificiul. Aceste trãsãturi pozitive îi leagã și pe cei doi scriitori: Marius Terebnea și mai tânãrul Colea Iarușevschi. Tânãrul va ilustra cu umor, dar și cu nostalgie și pãreri de rãu etapele decãderii maestrului sãu.

     Chiar dacã asistãm la un lung monolog al lui Iarușevschi (ceea ce nu exclude dialogul interior), este multã acțiune în „Margareta noastrã”, iar avalanșa verbalã nu împiedicã, dimpotrivã imprimã un ritm alert. Forfoteala din mintea lui Colea Iarușevschi este generatã de lupta sa cu inerția. Colea și-ar dori un echilibru între subiectivitate și obiectivitate, o armonie între mesajele literaturii și conduita scriitorilor. De aceea, acest roman l-aș considera în primul rând unul despre conștiințã. Dar e și unul despre timpul absolut și cel relativ. Evadarea, ieșirea din timp, se face prin introducerea unor episoade fantastice, suprarealiste, dar cu toate acestea verosimile (cãlãtorii nocturne ciclice cu taxiuri conduse de șoferi obscuri; vizite de un comic absurd; apeluri telefonice neantizate; dispariții neelucidate etc., etc.).

   Marius Terebnea în cele din urmã se stinge, dar dacã moartea lui este o certitudine, existã în schimb șanse ca poezia sã-i supraviețuiascã: „Moartea lui îl transformase din nou într-un mare poet, așa cum mai fusese perceput doar la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, dupã care fu uitat cu totul. Mã îndoiesc cã cei care se rãțoiau la autoritãți sã-i ridice un monument pe Aleea Clasicilor și sã-i dea numele sãu unei strãzi din Chișinãu sã-l fi citit, dar dãdea bine la public și avea prizã comercialã. Am stins dezgustat televizorul pentru a-i deschide o carte de poezii”.

   Concluzionând, aș spune cã romanul recent al lui Dumitru Crudu este despre conștiințã (moralã și artisticã) și despre timp. „Dar nu trebuie sã concepem timpul în afara sufletului”, spunea Plotin. Și iatã cã în „Margareta noastrã”, timpul nu se petrece în afara sufletului. S-a vorbit deja (Romeo-Aurelian Ilie) despre „pseudo-triunghiul” amoros: Marius Terebnea – Margareta – Colea Iarușevschi. Cred cã existã douã triunghiuri amoroase; la cel enunțat se adaugã Margareta – Colea Iarușevschi – Liza. Și poate vor fi cititori care-și vor pune întrebarea: pe cine iubește de-adevãratelea Colea? Eu cred cã o iubește pe acea femeie care a apreciat frumusețea trandafirilor albaștri și la care s-au oprit splendidele buchete de flori. De aceea, dintre cele douã finaluri oferite de autor, personal optez pentru al doilea. Consider cã primul este un „pseudo-final”, deznodãmântul fiind identic cu „al doilea final”.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, ianuarie 2022, p. 11

pdf-ul, aici http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2022_01net.pdf)

Insula de libertate

 

Filmul „Şi atunci, ce e libertatea?” l-am putut viziona, pe ecran mare, pe 9 octombrie, la Festivalul „Film bun la Moineşti”. Scenariul este realizat după o nuvelă de Ana Blandiana, „Proiecte de trecut”, inspirată de întâmplări reale din anul 1951, când la ordinul comuniştilor, peste 40.000 de oameni (proprietari de pământ din Banat) au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului şi lăsaţi de izbelişte, fără cel mai mic ajutor, într-un ţinut cu climă aspră.

În primele secvenţe, ne este prezentat cuplul de intelectuali Emil (Radu Iacoban) şi Turica Bazan (Iulia Lumânare), care locuiesc în vetusta şi totuşi romantica staţiune Băile Herculane. El este pasionat de filozofie; iar ea, o profesoară de franceză ce-şi doreşte să ajungă la Paris. Deşi cei doi soţi se iubesc, din discuţiile şi atitudinile lor transpar câteva divergenţe. Astfel, împotriva voinţei soţului, Turica decide să participe la o nuntă ce va avea loc la Topleţ, în apropiere de Herculane. Motivat de gelozie, Emil o va urma. Dar toţi nuntaşii vor fi arestaţi, pe motiv că era o nuntă de „chiaburi”. Li se vor lăsa doar câteva minute să-şi facă bagajele (de fapt, vor pune în desagi atât cât şi ce vor apuca din bunurile gospodăriei unde ar fi trebuit să aibă loc nunta), după care vor fi duşi într-o gară obscură, urcaţi la grămadă în vagoane de marfă şi, în cele din urmă, abandonaţi pe un câmp pustiu. Călătoria va fi presărată cu episoade dramatice, culminând cu tragedia în urma căreia o femeie de etnie maghiară își va pierde mințile. Matzoasa (Skovrán Tünde), cei doi soţi profesori menţionaţi, mirele și mireasa (Cristian Popa şi Olimpia Melinte), un lucrător feroviar (Cuzin Toma), un preot (Nicodim Ungureanu), mama miresei (Magda Catone), un tâmplar de origine germană (Radu Bânzaru) vor fi nevoiţi să supravieţuiască „împreună” în „oceanul” Bărăganului.

Personajul Matzoasa nu există în nuvela Anei Blandiana; a fost introdus de Andrei Zincă. De asemenea, regizorul dezvoltă intriga adăugând între cele nouă personaje (fiecare în parte, cu o poveste interesantă de viaţă) noi conflicte/tensiuni (dintre cele mai incitante fiind triunghiul amoros Emil – Turiţa – Culai). Astfel, filmul se îndepărtează puţin de proza „Proiecte de trecut” – ceea ce este un atu din punct de vedere cinematografic, deoarece nuvela (excelent scrisă, o capodoperă a genului scurt!) nu se axează pe acţiune; este introspectivă. Totuşi, ce păstrează regizorul din text nu e doar tema istorică (a deportării), ci şi reflecţiile asupra libertăţii, parţial caracterul personajului principal Emil (în nuvelă, unchiul naratoarei), nunta, construirea „adăpostului” (un bordei din lut), „acolada” dintre cele două momente: al arestării şi cel al eliberării, decorul „încremenit” şi dezolant din pustia Bărăganului, proximitatea dintre naștere și moarte, misterul, atmosfera supranaturală şi fascinantele etape ale supravieţuirii. Printre episoadele miraculoase se numără capturarea unui iepure sălbatic, iar de-a dreptul fabuloasă este vânarea porcului mistreţ. Regizorul supralicitează: din carnea de iepure este pregătită o masă lângă care se adună cu toții, într-un tablou ce simbolizează Cina cea de Taină, iar vânătoarea mistreţului devine şi o metaforă a rivalităţii dintre spiritul liber şi regimul dictatorial.

„Dar dintre toate întâmplările neobişnuite survenite de-a lungul acelor ani neobişnuiţi, cea mai extraordinară a fost, în cea de-a doua toamnă a şederii lor acolo, trecerea turmelor.” Andrei Zincă exploatează vizual episodul, rezolvând magistral contrastul dintre stupefacţia celor nouă prieteni şi apatia ciobanilor.

Câteva propoziţii sunt redate mot a mot din nuvela „Proiecte de trecut”, mai ales în monologurile lui Emil: „Eram pe o insulă, asta trebuie să înţelegi, nu numai pentru a înţelege realitatea, ci şi a ne înţelege pe noi în faţa acelei realităţi. Faptul că insula noastră nu era înconjurată de ape, ci de pământ nu schimba întru nimic lucrurile şi nu avea cum să-i micşoreze izolarea”.

Atât nuvela, cât şi filmul lui Andrei Zincă prezintă drama unor oameni care odată ce devin prizonieri, captivi pe „o insulă”, abia atunci înţeleg în profunzime ce este libertatea. Dar nu pentru că au pierdut-o, ci dimpotrivă, pentru că au dobândit-o.   

La Moineşti, în sala de cinema a Clubului „Lira”, am fost în jur de 60 de spectatori la filmul „Şi atunci, ce este libertatea?” După vizionare, criticul de film Irina-Margareta Nistor ne-a invitat pe cei care ne simţim liberi să ridicăm mâna. Pentru câteva secunde s-a aşternut o linişte elocventă: nimeni nu a ridicat mâna... Ceea ce a întărit cuvintele pe care, prin intermediul unui material video care a prefaţat vizionarea, regizorul Andrei Zincă le-a transmis: „Povestea nu se termină în trecut. Astăzi, mai mult decât oricând poate în ultimii o sută de ani, totalitarismul îşi face cunoscută prezenţa prin toate formele lui, în toate colţurile lumii. Iar noi, cei care ne înfruntăm cu realitatea de zi cu zi, cred că ne întrebăm mai intens, mai serios ca oricând: şi atunci ce e libertatea?”

Andrei Zincă a semnat regia și scenariul filmului „Şi atunci, ce este libertatea?” Scenariul are la bază nuvela „Proiecte de trecut”, de Ana Blandiana. Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru, iar montajul este realizat de Edith Weil, muzica de Daniel Szabo, costumele de Nicoleta Cârnu.

Un film răscolitor, un film solid, cu interpretări actoricești memorabile!

 (articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021, la rubrica „Realitatea paralelă”, p. 12, 
pdf-ul revistei: http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2021_11-12net.pdf) 

 

Măștile „infractoare”

    Acțiunea din „Mãștile lui Brejnev“ (Pitești, Ed. „Paralela 45“, 2020), de Nicolae Spãtaru se petrece imediat dupã moartea conducãtorului Uniunii Sovietice (1964-1982), survenitã la data de 10 noiembrie 1982, și este plasatã în satul Sinihãu. Naratorul principal este Marcu Filipescu, secretar al sovietului sãtesc. Deși infatuat, Marcu Filipescu e un personaj cu lipici la cititori. Se crede buricul pãmântului, dar intrã în buclucuri. E fermecãtor prin înclinația spre autopersiflare pe care nu întodeauna o aplicã într-un mod conștient. E mucalit, dar asta nu-l împiedicã sã viseze sau sã devinã introspectiv. Va trece prin tot felul de aventuri dupã ce, dintr-un exces de zel, se oferã sã depoziteze la el acasã câteva sute de mãști antigaz, un surplus fațã de numãrul de cetãțeni ai satului, înspãimântați de autoritãți – prin diferite mijloace – cã se apropie un „rãzboi nuclear devastator împotriva Uniunii Sovietice“, care va fi declanșat de „America imperialistã“. În manierã „gogolianã“ (Grigore Chiper, „O distopie tragicomicã“, în Revista „Contrafort“, nr. 5, 2020), mãștile vor prinde viațã. Odatã personificate, vor comite farse: fac zarvã prin casã în miez de noapte, cotrobãind prin odãi; furã și mãnâncã merindele din frigider lãsând mizerie (aluzie și la înfometarea populației în perioada comunismului): „Când s-a fãcut luminã, pe ușa din fundul coridorului, cea care dãdea în cãmãruțã, intrau buluc patru mãști. Patru! Douã duceau un baton mare de salam «Odessa», iar celelalte douã un picior de porc și o pâine. Era piciorul pe care-l cumpãrasem chiar eu de la cooperativa colhozului. ªi s-au fãcut nevãzute în semiîntunericul cãmãruței, dupã ce douã mãști, cocoțate una peste alta, au închis ușa în vitezã mare. Am mai reușit sã vãd cum cea de sus mi-a fãcut șmecherește cu ochiul. Adicã, vezi dumneata, cu ocheanul. Apoi, în cãmãruțã, s-au auzit râsete. Râdeau probabil de mine. [...] Râdeau pentru cã ne-au lãsat fãrã hranã“. Un caracter grotesc au unele întâmplãri cu iz polițienesc. Iar povestea morții suspecte a „vrãjitoarei“ din sat pare un act de justiție rezolvat printr-un fel de misticism „rãsturnat“. Întâmplãri stranii sunt consemnate de un alt personajnarator, Aurel Zmeurã, sectorist, sergentmajor. Numai cã rapoartele sale „de investigare“ nu prea au legãturã cu realitatea, ci mai degrabã cu realismul magic și sunt veritabile proze scurte, de sine stătătoare.
   Într-o notã intitulatã – iarãși ironic – „Din partea editorului“, autorul ne rezervã o altã ghidușie: dosarul de la securitate al lui Marcu Filipescu, internat împotriva voinței lui la Spitalul de Psihiatrie, dispare, iar Aurel Zmeurã are propria lui teorie despre respectiva „volatilizare“. Chiar dacã lectura acestui roman pare deconectantã, un cititor atent la surprizele subtextuale va identifica numeroase simboluri și va înțelege mesajele subliminale. Ca tehnicã literarã, scrierea este una modernã, prin fragmentarea textului și prin introducerea poveștilor în ramã. Prozatorul vine totuși în ajutorul cititorului, separând multiplele planuri prin asteriscuri. Despre ineditul creației, Grigore Chiper observa: „Noutatea [...] constã în faptul cã evenimentele și acțiunile absolut reale, decupate din illo tempore, sunt aranjate în forma unui puzzle distopic și turnate într-o grilã fantastic-umoristicã, cu toatã recuzita de rigoare“. Cartea se încheie cu propoziția: „Investigația continuã“. Așadar, finalul e deschis și ne putem aștepta la o continuare. Nicolae Spãtaru s-a remarcat deja în poezie și prozã scurtã, are publicate peste 15 cãrți și a obținut câteva premii literare importante. Prin acest debut în roman, dovedește o datã în plus cã indiferent de genul ales, e un scriitor stãpân pe mijloacele sale de expresie.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021, p. 23, http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2021_11-12net.pdf)