Caietul expoziției „Suntem valuri...”

„Suntem valuri”, scrie pe un afiș superb, viu colorat. Dacă te uiți atent poți observa că sunt îmbinate armonios două concepte plastice diferite. Căutând informații suplimentare, vei descoperi numele a două artiste: Mari Bucur și Silvia Tiperciuc. Expoziția a fost deschisă între 6 și 31 august 2021, la Galeriile „Frunzetti” din Bacău, iar titlul este începutul unei fraze care a circulat des pe internet anul trecut, în perioada de carantină, și care aparține filozofului Seneca: „Suntem valuri ale aceleiași mări, frunze ale aceluiași copac, flori din aceeași grădină”. Suntem toți plămădiți din aceeași materie, consideră filozoful stoic. Tot el spunea, într-una dintre scrisorile sale către Luciliu: „Nu trăiește decât cel care e de folos altora, nu trăiește decât cel ce dă un rost vieții”. Seneca era un admirator al artei, de aceea credem că le-ar fi stimat în mod deosebit pe cele două artiste (care l-au citat în și prin expoziția lor) atât pentru mesajul lor, cât și pentru spectacolul de lumină, vibrație și culoare pe care l-au oferit cu generozitate iubitorilor de frumos. Artistele nu au dorit să facă vernisaj, dar au lăsat, într-un loc discret pe care e posibil să-l descoperi doar dacă parcurgi toate ungherele expoziției, un caiet în care vizitatorii puteau scrie câteva idei personale. Recunosc că nu m-am putut abține și l-am răsfoit un pic. Deși am vizitat expoziția la doar o săptămână după deschidere, destule pagini erau completate. Cineva care a semnat cu inițialele I. B. a notat: „Silvia Tiperciuc ne încântă cu pastelul, transpus într-o matematică și o geometrie, pe care cu emoție îl urmărești; iar Mari Bucur cu pictura-i bogată, de o dureroasă frumusețe, ne arată calea altruismului, invitându-ne să avem grijă de oamenii trăitori cu sufletul”. Un alt vizitator a cărui semnătură este indescifrabilă întocmește, la rându-i, o micro-cronică plastică: „Dragă Mari, lumea ta e fabuloasă, cu multe «ferestre» deschise către un trecut cu care noi adulții, în mare parte, am cam pierdut conexiunile. [...] Dragă Silvia, o mare încântare pentru ochi și pentru spirit sunt aceste «rezolvări cromatice» pe simple foi dintr-un caiet de matematică!”. Foi de matematică pe simeze, foi pline de impresii entuziasmante în caietul expoziției! Din picturile pline de povești ale lui Mari Bucur (unele parcă ar fi ilustrații de cărți pentru copii), din abundența de imagini și culori, uneori curge – precum un val – câte un îndemn transmis prin cuvinte: „Aveți grijă de oamenii trăitori cu sufletul!”

Scene din viața de zi cu zi sunt reflectate, cu gingășie dar și cu o deosebită acuratețe, de Mari Bucur. Geometriile interiorioare ale Silviei Tiperciuc te incită să parcurgi labirinturi, te invită la introspecție. Senzitivitatea, ingeniozitatea și expresivitatea celor două plasticiene au impresionat-o și pe Carmen Mihalache (critic de teatru și de artă), care și-a mărturisit impresiile sale în cotidianul „Deșteptarea”, în articolul „Valuri de bucurie, de înseninare”, din care decupăm: „Lucrările lui Mari Bucur au ceva dintr-un patchork, un quilt, din fiecare pătrățel sărind o plăcută surpriză. Sunt gânduri colorate prinse acolo, figuri și ființe năstrușnice, personaje diverse, istorioare, aduceri aminte, reverii, totul fiind reprodus cu pasiunea detaliului, cu indicibilă savoare. Și cu un simț special al culorii, al poeziei culorii, mai precis. E o stenică dezlănțuire de armonii cromatice în lucrările ei, care conțin o încântătoare notă de spontaneitate, de ingenuitate, de prospețime țâșnită din îndrăzneala asociativă. La Silvia Tiperciuc, observ o evoluție în sensul conciziei expresiei picturale, a unui rafinament al simplității. Talentată și activă, căutând noi modalități de expresie, iubitoare de profunzimi, artista ne propune acum o suită de lucrări nonfigurative, abstracte, cu diferite tipuri de contraste, cu tensiuni ascensionale, urmărind o logică a ritmurilor și subtile tranziții cromatice. De efect sunt și micile colaje: creative, imaginative, realizate cu măiestrie, cu minuțiozitate și acuratețe tehnică. Traseele de culoare din micile și grațioasele lucrări îți captează privirea, îți transmit o stare de bine, colorându-ți ziua. De fapt, asta face expoziția celor două artiste minunate: îți oferă bucurie curată, înseninare, de care avem atâta nevoie”!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, septembrie 2021, p. 21)

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Ion Caramitru și rostirea poeziei eminesciene

Ion Caramitru, la Memorialul Ipotești 15 iunie 2021 fotocredit: Constantin Țînteanu Marți, 15 iunie 2021. Îmi doream de mult, dar acum am ajuns pentru prima oarã la Ipotești. Ziua a început cu o plimbare de dimineațã prin pãdure. Am ajuns la lacul împânzit cu nuferi albi ceva mai puțini, puzderie de nuferi galbeni, îmbrãțișat de copacii unei pãduri dese. Printre aceștia fãcea notã distinctã o salcie, cumulând paradoxuri ce-ar putea fi întâlnite doar în caracterele umane: o cordialitate inhibatã de retractilitate, o pulsatilã tandrețe. Drama salciei l-a fãcut pe unul dintre artiștii care ne însoțeau în mica drumeție sã exclame: „Extraordinar cum și în naturã poți da de butaforie“! Am pãrãsit peisajul lacustru și ne-am întors în vasta curte a „Memorialului Ipotești – Centrul Național de studii «Mihai Eminescu»“. Se fãcuse miezul zilei și la Bibliotecã, în Amfiteatrul „Laurențiu Ulici“, se desfãșura festivitatea de decernare a Premiului pentru Promovarea Operei Eminesciene, eveniment inclus în programul „Zilelor Eminescu“* (care au început încã de duminicã, 13 iunie). Iulian Costache, istoric și critic literar, profesor al Universitãții din București, susținea on-line, de la Berlin, o laudatio pentru laureat; mi-a plãcut și mi-am notat: „El știe sã facã din Eminescu o poveste energicã. Este un creator de structuri narative“. Acest premiu i-a fost acordat maestrului Ion Caramitru. Introdus audienței printr-o laudatio plinã de informații autentice și de aprecieri juste, dar condimentatã și cu câteva expresii pompoase, cel care ne-a readus (pe cei prezenți în salã) în firesc și umanitate a fost chiar... Ion Caramitru. În discursul de mulțumire, Ion Caramitru a vorbit despre „cea mai frumoasã limbã posibilã“ necesarã rostirii pe scenã, convingându-ne cã modelul pentru expresivitate este limba literarã a lui Eminescu. Prin arta actorului, poezia vine mai aproape de inima celui ce ascultã, dar calea nu este de a o „re-cita“, ci de a o „spune“. Citez din eseul întocmit de însuși Ion Caramitru: „Rostirea care mã intereseazã este cea a semnificațiilor. Într-o poezie care te emoționeazã trebuie intuit momentul fierbinte al inspirației poetului. Poetul transmite un bun finit, încremenit în paginã. Eu îl preiau ca atare și-l trec prin filtrul sensibilitãții mele. Sunt uimit de valoarea esteticã, de lumea pe care o descopãr, sunt fascinat de temperamentul autorului. Poezia a devenit organic și a mea“. Și a devenit... și nu doar poezia, ci și fragmente filozofice gãsite în manuscrisele din adolescența poetului, pasaje din nuvela „Sãrmanul Dionis“ în care apar – geniale intuiții! – elemente ale teoriei relativitãții, poezii de dragoste, poezii sociale, toate sudate prin inspirația regizorului Ion Caramitru, încât pãrea o singurã și fascinantã poveste transpusã pe scenã de actorul... Ion Caramitru. Pãrea cã însuși poetul se insinua în mintea actorului și prin vocea umanã și vie a acestuia, aproape ca-ntr-un bizar act de spiritism, își mãrturisea gândurile. Cu emoție dar și cu firesc, cu sensibilitate și cu sens. Încãrcați astfel de iubire pentru poezia lui Eminescu, de o înțelegere în amãnunte ale filozofiei lui și de admirație pentru actorul-regizor devenit la rându-i creator, ne-am îndreptat pașii spre un alt performance artistic: vernisajul expoziției de artã „Decupaje. Pasãrea cu douã anotimpuri“ a artistului Ioan Burlacu, nãscut în Botoșani, dar aclimatizat în orașul lui Bacovia. Un eveniment reușit, cu o altfel de strãlucire dar nu mai puțin magneticã, despre care sperãm ca într-un numãr viitor al revistei sã vã povesteascã pe larg celãlalt artist despre care vã vorbeam la început, cel care a identificat în salcia de la Lacul „Mihai Eminescu“ o dimensiune teatralã.

(articol publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, iunie 2021)

 

Ion Caramitru, la Ipotești, 15 iunie 2021,
la vernisajul expoziției
„Decupaje. Pasãrea cu douã anotimpuri“
a artistului Ioan Burlacu,
fotocredit: C-tin Țînteanu

Imnurile Tincuței Horonceanu Bernevic

 

Autorii de poezii religioase sunt destul de rari, mă refer la cei ale căror versuri sunt scrise cu talent, cu substanță creștină și fac dovada unei bogate culturi. Poezia cu filon religios poate fi generată atât de experiențe personale duhovnicești, cât și prin lectura imnurilor creștine, Psaltirii și ale altor cărți lirice cuprinse în Sfânta Scriptură, acatistelor, troparelor etc. De asemenea, sunt rari autorii de literatură pentru copii, care sunt capabili nu doar să-i farmece pe cei mici prin metafore, inedit și explozii imaginative, ci să le și transmită învățături morale. Toate aceste caracteristici enumerate mai sus sunt înmănuncheate în cartea „Imnuri-acatiste pentru copii” (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2021) a poetei băcăuane Tincuța Horonceanu Bernevic. Textele din cuprins pot fi considerate rugăciuni în versuri, prin ele micii cititori sunt familiarizați cu viețile unor sfinți din calendarul ortodox și află despre minunile pe care aceștia le-au săvârșit. Numele sfințior care au inspirat cele douăsprezece imnuri-acatiste sunt: Sf. Cuvioasa Paraschiva, Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Cuvios Stelian, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Mare Muceniță Ecaterina, Sf. Ierarh Nectarie, Sf. Arhanghel Mihail, Sf. Apostol Andrei, Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, Sf. Ierarh Spiridon, Sf. Andrei Rubliov, Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla. Autoarea s-a documentat din scrierile Sfinților Părinți, din Viețile Sfinților, din Acatiste, din Sfânta Scriptură, din date istorice etc. O interesantă prefață, compusă din două secțiuni, semnează criticul literar Marius Manta, în prima parte el se adresează pe un ton familiar copiilor: „Dragi copii, cartea pe care aveți șansa a o ține în mâini va însemna pentru voi o mare bucurie”. În a doua parte, criticul se adresează părinților, făcând printre altele pertinente observații despre structura literară și știința expresiei: „Literar, Tincuța Horonceanu Bernevic dă dovadă de măiestrie. E rară capacitatea Domniei Sale de a prelua din acatistele arondate cultului ortodox exact aspectele esențiale și de a le reformula pe înțelesul copiilor, dând un sens sintagmei de viețuire creștină. Pe de altă parte, trebuie semnalată frumusețea limbii române, flexibilitatea acesteia de a surprinde aspecte esențiale în mai multe nuanțe. E un vocabular bogat, mânuit cu echilibrată pricepere. Toate registrele lexicale se pot regăsi, metaforele, alegoriile, fiind la îndemâna copiilor”.

Pentru că în luna august o sărbătorim pe Cuvioasa Teodora de la Sihla, spre exemplificare transcriu integral imnul pe care Tincuța Horonceanu Bernevic i-l dedică: „Te roagă pentru noi, Preasfântă Cuvioasă,/ Născută-n Vânători, într-o cinstită casă,/ Părinților să fii de mare ajutor/ Să mângâi Teodora, tu, bătrânețea lor!// Chiar tatăl, Ștefan Joldea, ce arme-a făurit,/ Și-a pus nădejdea-n tine, odor neprețuit,/ În Neamț, sus la Cetate, armaș vestit a fost,/ Un dregător de seamă, cu stare și cu rost!// Când sora ta mai mică la Domnul a plecat/ Părinții tăi în tine speranța și-au păstrat./ Dar tu ai vrut să-i fii mireasă lui Iisus/ Spre mănăstire gândul curat mereu te-a dus!// În inima ta sfântă un dor de rugăciune/ Vibra ca o lumină, ardea ca un cărbune./ Dar ți-au găsit părinții în Ismail bărbat/ Și după legea sfântă, cu el te-au cununat!// Trecând o vreme-alături de omul credincios/ Ardea în voi aceeași chemare-ntru Hristos./ Iar când părinții voștri din viață au plecat/ Ați hotărât că-n Domnul e calea de urmat!// V-ați despărțit cu pace și cu folos de lume/ Spre timp de ascultare, de post, și rugăciune./ La Vărzărești novice întâi tu ai intrat/ Apoi și el chemarea de rugă și-a urmat!// Dar hoardele barbare trecând cu foc prin țară/ Au pustiit biserici și locuri sfinte iară,/ Refugiată-n Munții Buzăului ai stat/ Și-ai depășit primejdii, și-n lacrimi te-ai rugat.// Apoi înspre Moldova chiar Domnul te-a trimis/ Când Schitul Sihăstriei ți-a apărut în vid/ Cu binecuvântare de-a merge în pustie,/ În peșteră la Sihla, ai stat cu bucurie.// În multă nevoință, în rugăciuni de foc,/ Îți petreceai tu timpul și păsările-n cioc/ Firimituri de pâine îți aduceau în zbor!/ Văzându-le monahii au mers în urma lor// Și au zărit lumina din ruga ta aprinsă,/ Tu le-ai cerut o haină, apoi, de har cuprinsă,/ Luând Sfintele Taine la cer tu ai plecat/ Și muntele-n mireasmă preasfântă s-a-mbrăcat!// Și fost-ai îngropată în peștera în care/ Ai stat în rugăciune și-n dreaptă ascultare./Acum de multe veacuri stau moaștele-ți cinstite/ În lavra din Pecerska, la Kiev sunt preamărite!// Prea Sfântă Teodora, odor duhovnicesc,/ Mlădița bucuriei din neamul românesc,/ Prin viața ta sporită în rugăciuni de foc,/ În cetele de sfinți tu ai acum un loc!”.

Nu vreau să închei fără a spune că Tincuța Horonceanu este un scriitor complet, este autoarea a numeroase cărți de poezie și proză, apreciate în mod deosebit de critica de specialitate, dar totodată având și succes la public. Unele cărți le-a scris în mod special pentru copii, altele pentru cititorii adulți. Scrie excelent și teatru, cu una dintre piese a câștigat un important premiu de dramaturgie la Festivalul Bacău Fest Monodrame, în 2018. Deține numeroase premii pentru poezie și pentru proză. Cititorilor mai mari le recomand cu căldură să caute cartea „Pasărea din ochiul meu stâng” (București, Ed. „Eikon”, 2020), și pentru a fi mai convingătoare redau un fragment din poemul „Dumnezeul păsărilor”, cu care se deschide: „Liniștea a țesut plase pentru păsări/ stau resemnate în spațiul dintre cer și pământ/ recunoscând în zbor germeni de viață/ pădurea de aripi e o maree de zbateri/ trece peste buza amiezilor/ ca un vin licoros cu puteri tămăduitoare/ pasărea umbrei mi-a fremătat aerul/ și eu nu am urmat-o/ în nesupunerea oarbă/ m-am abătut de la cale/ miruindu-mă sub ploi păcătoase/ eu nesupusa nu am văzut țărmul/ mi-am lăsat pașii în nisip/ zbor frânt către ploile de aer ale lunii”. După cum se observă, aici poeta e marcată de melancolii, de zboruri eterice și de tandrețile ce pulsează a viață, de modul cum o afectează trecerea timpului (sau chiar irosirea, e și aici o căutare sau mai exact spus o autoanaliză în sens duhovnicesc!) Iar cititorilor care preferă proza, le propun romanul „Când totul era verde” (Florești, Cluj, Ed. „Limes”, 2018) în care scriitoarea Tincuța Horonceanu Bernevic descrie viața mamei ei, o adevărată trăitoare în duh creștin ortodox!

 (Articol publicat de Violeta Savu, în revista „Credința ortodoxă”, iulie 2021)

Descãrcãri electrice și implozii vegetale

Bogdan Antochi

Am vizitat expoziția artistului Bogdan Antochi cu douã zile înainte de vernisaj, când încã se lucra la panotare. Mi-a plãcut mult ce am vãzut; Bogdan Antochi este un artist tânãr care de la primele sale apariții pe simezele galeriilor de artã a fãcut impresie bunã. Dar trebuie spus cã de la ultima sa personalã (cel puțin, ultima din câte știu eu, în 2015: „Ziduri“, Galeria „Nouã“, Bacãu) a evoluat spectaculos, încât unele lucrãri din actuala expoziție (care acoperã douã galerii, așadar un duplex) par realizãrile unui artist matur, cu ani îndelungi de experiențã. L-am gãsit pe artist în expoziție un pic agitat pentru ultimele detalii ale panotãrii; pe lângã el, artiști consacrați care îi acordau sfaturi în acest sens. Încurajarea celor mai tineri de cãtre maeștri e ceva ce nu se întâmplã prea des; admirația în mod obligatoriu trebuie sã funcționeze reciproc! Desigur, pãstrând proporțiile: învãțãcelul admirã cu venerație bãtrânul (a se înțelege cã nu de vârstã e vorba, ci de înțelepciune!), cu speranțã și încredere în viitor! Revenind, în acea zi Bogdan Antochi mi-a spus cã nu are încã un text și ar vedea necesar unul ca preambul pentru deschiderea expoziției. Am privit cu atenție tablourile, m-am uitat surprinsã la titlul expoziției: „Impedanțã vegetalã“ – inițial fãrã a-l înțelege. Am reflectat și am scris cele ce urmeazã. Ceea ce a creat Bogdan Antochi în aceastã expoziție este o rețea. O rețea în care se combinã vegetalul cu celestul și electricitatea. Ceea ce poate frapeazã în titlul expoziției e acest cuvânt tehnic, „impedanțã“. Din fizicã ne amintim cã impedanța se referã la opoziția unui circuit la curentul electric. Dar artistul pluseazã prin introducerea adjectivului „vegetal“, fãcând parcã referire la un vers de-al Anei Blandiana: „Eu cred cã suntem un popor vegetal./ Cine-a vãzut vreodatã/ Un copac revoltându-se?“ Iatã contradicția despre care ne vorbește expoziția: revolta (opoziția/ impedanța) și resemnarea (vegetalã). Liantul dintre cele douã este cerul, pe care artistul îl contemplã în momente diferite ale zilei și în anotimpuri diferite. Cerurile lui Bogdan Antochi ascund, de fapt, stãri sufletești: norii întunecați care prevestesc furtuna simbolizeazã tristețea, o tulburare sufleteascã; dar privind atent vom descoperi și apusuri în culori violete (melancolia se așterne) sau chiar rãsãritul de soare (speranța). Caracterul eterogen este rezultatul unei atente observãri a realului: ochiul uman poate decupa din naturã un detaliu care sã cuprindã o bucatã de cer, cabluri electrice, cãrãmizi (din ziduri sau acoperișuri), vegetație. Astfel, prin reinterpretarea sa cu instrumentele plasticii, artistul unește finitul cu nemãrginitul. Bachelard spunea cã „macrocosmosul și microcosmosul sunt corelative“. I-am trimis un e-mail lui Bogdan Antochi cu reflecțiile mele, iar el le-a publicat pe Facebook alãturi de afiș și invitația la vernisaj. În consecințã, atunci când Iulian Bucur a fãcut în fața publicului o laudatio pentru expoziție, a intrat cumva într-o polemicã foarte prietenoasã cu ideile mele, folosind arta eristicii și mai ales a maieuticii, pornind de la titlul expoziției: „Poeta Violeta Savu a gãsit poezie în aceastã asociere paradoxalã, aproape oximoronicã, între impedanțã și vegetal. Între faptul de a fi static, a suporta aproape orice și, dimpotrivã, de a împiedica, de a opune rezistențã. Dar orice sistem are o impedanțã. Noi, oamenii, ne comportãm ca un sistem care are o impedanțã. Da, titlul e o dihotomie, e un fel de dușmãnie, de ceartã între doi termeni. Dar poate fi considerat și în alt sens. Existã un fir între cele douã noțiuni, între împiedicat (impedanța) și vegetal. Vegetalul poate sã fie revoluționar, și impedanța sã fie inertivã. Expoziția mizeazã pe ideea de paradox. Veți gãsi în tablouri acea juxtapunere între partea platã la modul absolut și vibrația cea mai energicã. Veți gãsi gestul de o sublimã eleganțã și tușa executatã aproape mecanic; o ceartã secretã între culorile fluorescente, fosforecente, fãcute de mâna electricã și griurile cu ecourile lor abia auzite. Pictorul nostru vine dintr-o zonã a cețurilor (lucreazã de ceva vreme în încețoșata Britanie). Dar el a adus de acolo puțin din ceața Londrei; în schimb a adus mai mult din cuceririle artei digitale. Aceastã expoziție este nu atât de azi, cât mai ales de mâine. Existã secante care traverseazã tablourile și care încearcã sã taie imaginea aproape împotriva voinței privitorului. Iar tabloul de mâine va fi un pic mai autonom fațã de cum ne-am putea noi imagina astãzi. Spunea odatã un poet cã zidul este despre viațã, iar fereastra este despre înțelepciune. Curatorii acestei expoziții au pus zidurile înspre ziduri, iar cele cu cer și luminã spre fereastrã, încercând sã spunã cã existã o linie între traiul banal, biologic, tegumentar și posibilitatea noastrã de a visa, de a evada. Nichita Stãnescu e cel care face asocierea între fereastrã și zid: «Tot ce am trãit în zadar s-a fãcut zid, tot ce am înțeles s-a fãcut fereastrã». La Bogdan Antochi, vom gãsi și cer mediteraneean în ferestrele lui de înțelepciune. Expoziția lui Bogdan e mai mult decât frumoasã; ea invitã la evadare spre alte lumi prezente și alte lumi posibile“, a încheiat Iulian Bucur elegantul sãu discurs, pe care l-aș echivala cu o altfel de poezie, care îndeamnã la speranțã și invitã la evadare. Spre încântãtoare lumi posibile!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2021, p. 25)

Libertatea de a nu ucide caii sãlbatici

Dupã cum se știe, calul a fost reprezentat artistic de cãtre om încã din preistorie. În picturile rupestre este schițat acest animal, desenul fiind fãcut într-un stil pe care acum lesne l-am putea numi minimalism. În peștera Chauvet din Franța, descoperitã abia în 1994, s-au gãsit peste 1000 de desene, cu o vechime de peste 36000 de ani, ilustrând preponderent diferite animale sãlbatice. Într-o frescã e gravat un rinocer mic și patru capete de cal. În ciuda vechimii paleolitice, s-a constatat cã tehnica realizãrii acestor imagini nu era deloc simplã, pereții stâncii fiind mai întâi rãzuiți; artistul care a desenat deținea știința de a aplica umbre prin pigmentare. Comitetul UNESCO a evaluat calitãțile desenelor din celebra peșterã: „Arta stãpânirii culorilor, asocierea picturii și a gravurii, precizia reprezentãrilor anatomice și capacitatea de a da impresia volumelor și a mișcãrilor“. E îmbucurãtor sã descoperi cã aceste calitãți pot fi identificate și în cea mai recentã expoziție de graficã semnatã de plasticianul Mihnea Baran, „Caii liberi“, deschisã la Galeriile „Frunzetti“ din Bacãu, la data de 2 iulie. Tot în acea zi, artistul și-a lansat volumul de versuri „Autoportrete“ (Onești, Ed. „Magic Print“, 2021), o carte de autor, cu versuri și ilustrații proprii, iar la Galeria „Nouã“, calul a fost subiectul expoziției de fotografie „Nihil sine Deo“ (pentru decorul floral, Mihnea Baran a colaborat cu Lucia Pãdurariu). Despre expoziția de graficã au vorbit artista Carmen Poenaru (președinta filialei Bacãu a Uniunii Artiștilor Plastici din România) și criticul de artã Iulian Bucur, care a justificat de la bun început titlul expoziției: „Sã știți cã atunci când a fost prima reprezentare a unui cal, acel cal era liber. Dar nu este epocã în care acest superb animal sã nu fie reprezentat. Expoziția lui Mihnea Baran o putem considera una polarã: la parter el expune fotografii cu cai, iar în sala de la etaj, calul e reprezentat grafic. Artistul realizeazã o dihotomie. În fotografie, Mihnea Baran ne prezintã calul realist; în graficã, e vorba de calul ideal. Carmen Poenaru ne-a vorbit despre portretizare. ªi așa este: acești cai au multe asemãnãri cu omul. Sunt antropomorfizați. Veți avea surpriza sã vã recunoașteți în eleganța, în tristețea, în melancolia, în prietenia, în energia sau chiar în oboseala cailor, dar și în ideea de libertate“. Caii liberi ar putea fi considerați caii sãlbatici... Cineva a șoptit în timpul vernisajului: „Caii de la Letea!“ În pãdurea din Delta Dunãrii trãiesc peste 2000 de cai... sãlbãticiți, despre care nu știm neapãrat dacã se simt liberi; știm însã cã mulți dintre ei au fost abandonați de stãpânii lor din cauza sãrãciei. O situație de acest fel existã și în SUA, cu o amploare mai mare; drama mustangilor este impresionantã: peste 100 000 de cai sãlbatici trãiesc în preriile nepopulate de om, iar guvernul nu le poate sprijini nici mãcar la o treime dintre ei supraviețuirea. Dar existã excepții, și câte un animal mai norocos ajunge sã fie folosit în programe de reabilitare. Acest subiect este tratat cu multã sensibilitate în filmul „The mustang“ (2019) care, la fel ca expoziția lui Mihnea Baran, vorbește despre libertate și captivitate, despre tandrețe și comunicarea fãrã vorbe rostite. De altfel, calul ocupã un loc aparte în istoria cinematografiei, începând cu filmele western și mergând pânã la filmele contemporane motivaționale: „Seabiscuit“ (2003, regie Gary Ross) este una dintre cele mai frumoase realizãri despre cal, ideal, îndrãznealã, ambiție, recãpãtãrea încrederii, depãșirea obstacolelor, speranțã și curaj. La rândul sãu, în volumul de versuri „Autoportrete“, Mihnea Baran își mãrturisește idealurile și dorințele, nu se sfiește sã vorbeascã despre obstacole, dar și despre formele deosebit de personale ale curajului sãu: „Un curaj nebun sã spui da,/ un curaj nebun sã spui nu,/ un curaj nebun sã cânți prima notã,/ un curaj nebun sã pictezi prima floare,/ un curaj nebun sã fotografiezi o operã,/ un curaj nebun sã dansezi primii pași./ Fii un învingãtor, chiar dacã pierzi./ Asta e arta vieții: de a câștiga zi de zi“. Despre cartea care reprezintã debutul editorial al lui Mihnea Baran au vorbit arhivistul Vilicã Munteanu și universitarul Ioan Dãnilã, care a semnat și prefața din care spicuim: „Însemnãtatea versurilor lui Mihnea Baran rezidã în impulsul interior de a se destãinui. Avem sub ochi încã o dovadã cã arta deține neștiute valori terapeutice. Autoportretele în linii (grafica din portofoliul artistului) se întregesc cu cele brodate prin cuvinte, pentru a împlini adagiul latin care ne obligã sã nu despãrțim imaginea de poezie“. Regalul eveniment s-a încheiat cu un emoționant recital de muzicã și poezie, susținut de Alexandra ElefterescuTãbãcaru (violoncel) și de actorul Valentin Braniște, pe versurile lui Mihnea Baran.

Mihnea Baran, imagine din expoziția
„Caii liberi”

Mihnea Baran, imagine din expoziția
„Caii liberi”

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2021, p. 17)

Haos și ordine

 

Titlul miniseriei spaniole „El desorden que dejas” (2020), în traducere directă, ar fi „Dezordinea pe care o lași”; în limba română filmul s-a difuzat cu titlul „Haosul din urma ta”. Un titlu poetic și care îmi place un pic mai mult decât varianta originală, chiar dacă acțiunea și mesajele filmului fac referire la „dezordinea” din viața personală și mai puțin la noțiunea filozofică de haos (în greaca veche, haos însemnând „răsturnare, deschidere a ceva foarte vast, dezvăluire amplă”). Intriga filmului este complexă și are ca poli două caractere feminine fascinante prin frumusețe, elevație și stil, aparent extrem de diferite una față de cealaltă: Raquel (Inma Cuesta) și Viruca (Bárbara Lennie). Ambele sunt profesoare de literatură. Raquel este genul intelectualei talentate, conștiincioase; în viața personală, o timidă care îndrăznește din când în când să treacă barierele, pentru ca ulterior să fie cuprinsă de remușcări. Viruca e o enciclopedie vie de literatură, e foarte bine pregătită profesional, preferă metode moderne de predare. Viruca e expansivă, foarte încrezătoare în frumusețea și șarmul ei; îi place să seducă, o atrage riscul, traversând granița până dincolo de limita acceptabilului. Ambele au vocație didactică, dar se comportă diferit: Viruca e uneori prea apropiată de elevi, aceștia i se adresează pe nume cu o familiaritate exagerată; iar Raquel preferă metodele didactice clasice; onestă, încearcă să se impună printr-o severitate moderată, dar nu este indiferentă față de problemele elevilor. Viruca reprezintă haosul; Raquel și-ar dori, chiar dacă intențiile ei sunt pline de ezitări, să poată pună lucrurile în ordine. Paradoxal, tocmai ceea ce separă aceste două caractere determină apropierea lor, dar nu fizică ci metafizică, nu ca timp, ci în spațiu. Spațiul comun celor două femei este orașul fictiv Novariz, situat undeva în Galicia. Un oraș mic, o comunitate restrânsă unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, și cu toate acestea există zeci de tulburătoare secrete. După moartea mamei sale, Raquel, la dorința soțului ei, se mută împreună cu el în orașul natal al acestuia. Dar adaptarea ei în noul oraș e dificilă, cele mai multe probleme ivindu-se la Colegiul „Novariz”, unde o înlocuiește pe Viruca în funcția de titular al catedrei de literatură. Raquel e contrariată de competiția stranie ce se creează între ea și „fantoma” fostei profesoare a elevilor; în plus, e hărțuită prin diferite metode: un hacker îi fură date personale din telefonul mobil, între extemporale cineva îi strecoară un bilețel anonim: „Cât va dura până când și tu vei muri?!” Astfel, Raquel devine tot mai obsedată de dispariția Virucăi și în consecință începe o anchetă pe cont propriu. Sinucidere sau crimă?! Unele informații ar întări ideea sinuciderii. Cu atât mai mult cu cât despre Viruca află destul de repede că se despărțise de soțul ei și avea o relație nepotrivită cu unul dintre elevi: șarmantul și impetuosul Iago (Arón Piper). Există un trio de adolescenți care au avut importanța lor în lumea Virucăi: Iago, sensibilul Roi (care încearcă să-și înțeleagă sexualitatea; Roque Ruiz) și ultrafeminista Nerea (Isabel Garrido).

În ceea ce privește desfășurarea acțiunii, accentul nu se pune pe suspans, dar schimbările de situație și alternările de timp conferă dinamism. Intrigat să găsească răspunsul la întrebarea ucm de s-au comis acele greșeli care au dus la efecte catastrofale, pentru spectator devine mai important factorul psihologic. Lucrurile sunt destul de complicate, în intriga polițistă amestecându-se: interlopi periculoși, consum de anxiolitice, adolescenți aflați derivă, animozități între diferite personaje, crize economice care afectează grav traiul unor familii, trădări, infidelități, sex pasional, raporturi de dominare și manipulare emoțională.  

Un mare plus al filmului este accentul care se pune pe literatură și rolul ei. În primul episod din serie, Viruca îi dictează lui Iago și îl pune să scrie pe tablă următoarele versuri: „A muri/ E o artă, ca orice alt lucru./ O fac grozav de bine.// O fac să doară ca dracu’./ O fac să pară reală./ Am chemare, s-ar zice”. Versurile fac parte din poemul „Lady Lazarus”, de Sylvia Plath; în film ele sunt redate în varianta spaniolă; eu am preferat să citez traducerea directă a Elenei Ciobanu, din limba engleză. Tot de la Elena Ciobanu am aflat (din cartea „Arta de a muri”) cum Sylvia Plath își analiza depresia: „E ca și cum viața i-ar fi străbătută de două curente electrice: un curent vesel pozitiv și unul disperat negativ”. Tot așa, personajele principale ale acestui film par a fi traversate când de „un curent vesel pozitiv”, când de „unul disperat negativ”.

„El desorden que dejas” e o miniserie tv, cu opt episoade, regizată de Roger Gual, Sylvia Quer, Carlos Montero, fiind ecranizarea romanului cu același titlu, al lui Carlos Montero. Muzica, excelentă, este semnată de Ricardo Curto și Lucio Godoy. Sunt uimitoare peisajele cu munți, cu izvoare termale; filmările s-au făcut în nord-vestul Peninsulei Iberice, în Galicia, în cele mai pitorești locuri din orașele Ourense, Cambre, Oleiros, A Coruña, Celanova, Ribadavia; cele mai spectaculoase imagini sunt cele ale defileului Canionul Sil.  Isaac Vila și David Valldepérez sunt regizorii de imagine care ne-au încântat cu priveliști de vis!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2021, p. 10)

„Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

 

Solitudine în Nomadland

„Nomadland“ (2020, regie Chloé Zhao) nu este neapãrat despre recesiunea americanã în general sau, în particular, despre închiderea fabricii „US Gypsum“. Marea crizã economicã oferã doar contextul relatãrii poveștii de viațã a unei femei simple din America. Filmul este despre solitudine și despre modalitatea de a gãsi luminã, frumusețe și bunãtate chiar într-o singurãtate nu doar asumatã, ci și asimilatã. Frances McDormand o interpreteazã foarte convingãtor pe Fern, o femeie de peste 60 de ani, care a pierdut toatã agoniseala ei de-o viațã. Neavând copii, rãmasã vãduvã, Fern împacheteazã puținul pe care-l putea lua cu ea și pleacã la drum cu o dubițã transformatã în spațiu de locuit, cãlãtorind din loc în loc prin Vestul American, fãcând popasuri în parcuri amenajate special pentru cei care trãiesc în rulote. Atunci când este compãtimitã pentru cã a ajuns homeless, Fern riposteazã: „Nu sunt fãrã locuințã. Doar cã nu locuiesc într-o casã“. Deși nu-i lipsește pregãtirea intelectualã (cândva a fost profesoarã suplinitoare), în timpul vieții sale nomade își gãsește cu greu locuri de muncã, oportunitãțile pentru sezonieri fiind destul de reduse. Astfel, o vedem muncind în giganticul depozit „Amazon“, participând la strânsul recoltei din Nebraska, curãțind toaletele într-un parc de distracții etc. Va gãsi servicii mai bune din momentul în care îl va întâlni pe Dave (David Strathairn), un bãrbat tandru, cu care va lega o armonioasã prietenie. 

Combinație de dramã și documentar, „Nomadland“ are scenariul bazat pe o carte de nonficțiune a jurnalistei Jessica Bruder. Firul narativ destul de simplu, ariditatea relatãrilor de tip reportaj ar fi putut imprima un caracter stereotip, dar Chloé Zhao ocolește cu grijã toate capcanele, iar prin atenția specialã acordatã condiției umane realizeazã un film reflexiv. 

Acest road-movie este interesant și prin faptul cã au fost filmate persoane care în mod real își duc viața în rulote. Nu este prima oarã când regizoarea Chloé Zhao lucreazã cu nonactori; amintesc de „The rider“ (2017), care redã povești tragice despre staruri rodeo, din distribuția cãruia nu face parte niciun actor profesionist. Deși „The rider“ este relatat cu un plus de emoție, nu a avut totuși un succes rãsunãtor. Ambele filme îl au ca regizor de imagine pe Joshua James Richard, care cunoaște secretele luminii și are puterea de a revela ca nimeni altul simbioza omnaturã. Spre deosebire de „The rider“, „Nomadland“ se detașeazã printr-o construcție impecabilã, este bine sistematizat, include numeroase simboluri despre viațã și moarte, iubire și suferințã, început și sfârșit, libertate și îngrãdire: ținuturi înghețate, deșert, ocean, cactuși, pietre, foc, pãsãri, zbor, stânci, tatuaje, caschetã de miner, cer plin de stele, o verighetã, un gard spart, o casã goalã, șosele ce par a se prelungi la infinit etc.). Participarea a doi mari actori cum sunt Frances McDormand (în rolul principal) și David Strathairn (în rol secundar) ridicã valoarea filmului, aducându-i totodatã vizibilitatea meritatã. 

„Nomadland“ a fost în 2021 marele câștigãtor la Premiile „Oscar“, fiind votat „cel mai bun film“, Chloé Zhao „cel mai bun regizor“, Frances McDormand „cea mai bunã actrițã în rol principal“; Chloé Zhao a mai fost premiatã pentru „cel mai bun scenariu adaptat“ și „cel mai bun montaj“, iar Joshua James Richard a fost gratificat „pentru cea mai bunã imagine“. La decernarea premiilor, Chloé Zhao a spus: „Am gãsit întotdeauna bunãtate în oamenii pe care i-am întâlnit peste tot în lume“; cred cã în asta constã secretul marii ei reușite: cãutând și gãsind bunãtatea.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, mai 2021, p. 4)

„Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski