Traumă și iubire

Cartea de poezii a Ruxandrei Anton, „Nici urmă de dragoste” (București, Ed. „Eikon”, 2017), e consistentă și ar fi putut fi publicată chiar în două volume separate. De altfel, se și compune din două fascicule: „Apelul de urgență”, cu mottoul „Dragostea e arca”, respectiv „Selfie cu Lana când îmi povestește visele”, având ca motto versurile „cerul visează/ așa apare ceața”. Și în prima parte emoțiile transmise sunt răscolitoare, dar partea a doua este mai convingătoare, impresionând profund prin relatarea frustă a unor experiențe de viață teribile.

Apelul de urgență

Această parte începe cu o ars poetica. „Poezia mea” e un imn de iubire închinat poeziei și creatorilor ei, dar totodată o lamentație, o conștientizare a fixării injuste într-o zonă marginală: „pot să umple singurătatea/ cu alcool/ pot să umple durerea/ cu alcool/ pot să umple tristețea/ cu alcool/ pot să umple dragostea înșelată/ cu alcool/ pot să umple frica/ cu alcool/ pot să umple nimicul/ cu alcool// poezia lor bea și se scrie singură/ poezia lor are/ toate ușile/ deschise// poezia mea nu bea/ cot la cot cu ei”. Principalele teme ale autoarei sunt problemele feminității și recursul la amintirile traumatice ale copilăriei, relatate în prima parte mai voalat, utilizând simboluri și metafore, în versuri ce pot avea uneori mai multe înțelesuri: „pe caiet mâna copilului scrie/ o pădure de bastonașe/ bastonașul mare e tata/ bastonașele mijlocii/ probează rochii care să le schimbe viața/ bastonașele mici lipesc fotografiile// cât o să mai întârzie tata/ eu o să cresc mare” și continuarea echivocă: „eu o să trag fermoarul/ fără să mă mai urc pe scaun”.

În loc de fericire, relația cu partenerul aduce angoasă, teama de abandon, moarte (trauma avortului), sentimente de înstrăinare: „și zăpada devine un halat alb din tablă/ vezi pixul roșu scriind pe zăpadă/ și repeți în gând cuvintele/ pe care o să i le spui lui/ și cu cât le repeți mai mult/ cu atât fiecare cuvânt/ se preschimbă într-un scaun gol/ atât de gol/ de parcă n-ar fi stat pe el/ nimeni/ niciodată// nu știu unde sunt/ două mâini mă conduc/ două mâini mă întind/ pe un pat rece/ îmi desfac picioarele/ și trag copilul afară// florile din plastic/ îmi intră în carne// nu știu unde sunt/ orașul e un pumn mic/ închis/ iar lumea e un scaun gol”.

Selfie cu Lana când îmi povestește visele

Lana este personajul principal feminin cu care facem cunoștință în această parte: „în burta lanei zbor/ și ea țipă/ și el nu aude/ acum douăzeci de ani/ el îi auzea gândurile/ acum zece ani/ lana zbura în burta mea/ cu capul în jos/ și părul ei/ atingea pământul”.

Autoarea folosește dedublarea. Aflăm despre suferințele adânci ale Lanei, despre abuzurile suferite în copilărie. Mediul în care a trăit a fost unul disfuncțional, tatăl fiind alcoolic, violent atât fizic, cât și verbal. Martor la maltratarea și umilirea mamei de către un bărbat vicios și brutal, copilul cade și el victimă abuzurilor emoționale, reușind să își salveze sufletul prin refugiul în lectură și evadare în fantastic: „cărțile erau mai bune ca oamenii/ în cărți eu eram frumoasă ca mama/ bună ca mama eram eu/ în cărți nu-mi mai era frică de tata/ în cărți mama nu era bătută/ și nu fugea cu mine în brațe prin zăpadă/ cu picioarele goale/ la bunica// în cărți era lana care ștergea dușumeaua roșie de la sângele ei/ apoi îmi lua durerea cu mâna”.

Tulburătoarele versuri au și substrat psihologic, stresul toxic suferit în primii ani ai vieții având efecte chiar și la vârsta adultă. Astfel, Lana are stări anxioase frecvente, simte nevoia de a se izola de lume, se confruntă cu blocaje de comunicare și relaționare, nu are suficientă încredere în sine sau în cei din jur, e bântuită de pesimism, relațiile de iubire eșuează: „toți erau fericiți/ cu ea fără ea/ toți urlau de fericire/ din fericirea lor puteai să faci bărcuțe de hârtie/ puteai să faci un soare la miezul nopții/ puteai să faci un căluț de gips/ puteai să faci orice/ de unică folosință// lana trăiește extrem/ lana trăiește periculos/ un roi de albine/ inima ei” („nici un bărbat nu era nebun după lana”) sau aceste strofe din finalul poemului „am făcut saltul”: „lana freca podeaua/ cu sodă caustică/ afară zăpada era/ din sodă caustică// acum că ai murit/ ești un tată mai bun/ acum că ai murit/ du-mă înapoi// du-mă înapoi/ de la orice bărbat/ un abur negru crește/ între mine/ și el/ un abur negru/ care mă rupe în două”. Imaginea podelei ce este curățată de sânge cu sodă caustică este copleșitoare, efectul vibrant fiind potențat pe de o parte prin nerostirea cuvântului „sânge”, pe de altă parte prin polisemia adjectivului „caustic”. Ruxandra Anton este o autoare care demonstrează că stăpânește mijloacele de expresie, în mod special în această a doua parte a cărții, ireproșabilă în ceea ce privește unitatea stilistică.

Tematica volumului este de mare actualitate. Sunt frecvente în creațiile artistice moderne (teatru, film, proză, poezie etc.) subiecte precum violența domestică sau/ și condiția femeii în societate. Totuși, comparativ cu perioada comunistă, în prezent sunt mai multe instituții și autorități publice care luptă pentru combaterea abuzurilor suferite de femei. Parafrazând o vorbă populară, am spune că, din păcate, sunt destule situații în care până să ajungă/ apeleze la autorități, pe biata femeie o „mănâncă de vie” acel individ care profită de forța sa fizică pentru a insulta, jigni, intimida, teroriza, șantaja emoțional etc. Ceea ce observă și Carmen Mihalache în cea mai recentă carte a ei, intitulată „Hublou” (Bacău, Ed. „Babel”, 2019), în capitolul „Lupta pentru feminism vine și dintr-un fel de masculinitate”: „Acum sunt legi clare, la care se aduc în continuare îmbunătățiri, care condamnă violența domestică. Dar lucrurile nu se rezolvă doar prin reglementări juridice, din păcate subiectul fiind mult mai complex și foarte delicat. Totul pornește de la mentalitate, tradiție, grele moșteniri, educație. Sau, mai precis, de la lipsa acesteia”. Cine va citi cu atenție volumul „Nici urmă de dragoste” va găsi trimiteri la aceste tare. Poezia Ruxandrei Anton trebuie citită nu doar cu luare-aminte, ci și cu sufletul. Chiar dacă mărturisirile sunt despre experiențe foarte dure și despre deficitul imens de tandrețe dintr-o copilărie nefericită, din fiecare poezie, din fiecare vers transpare o imensă capacitate de dăruire. Transpare Iubirea! Ruxandra Anton – la fel ca personajul ei, Lana – se salvează prin poezie, autenticitate, aspirația la dragoste și frumusețe. Amintirile negre se șterg sau se pierd în ceață, lăsând loc câtorva amintiri pozitive: episoadele în care mama își manifestă afecțiunea maternă; tandrețea bunicilor a căror casă pare o cochilie unde s-ar putea ascunde înspre bucuria miraculoasă a armoniei familiale: „somnul la bunica era altfel/ patul ei era așa de moale/ și răsuflarea ei era melodioasă/ bunica dormea cu noi două/ ca să nu ne certăm/ de la cine doarme cu bunica/ pe atunci încă era casa cea veche-veche/ cu prispă și cerdac/ cu miros de lemn de var și busuioc/ numai bunicul mirosea a oraș// el venea în toiul nopții/ pâș-pâș/ să nu ne trezească”.

Volumul „Nici urmă de dragoste” beneficiază de o prezentare grafică elegantă: pe coperta I este reprodusă o fotografie realizată de Cătălin Agopian, iar pe coperta IV, o lucrare a lui Mihai A. Barbu: o fotografie ce face parte din colecția „Sticle pentru minte, inimă și literatură”.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 606, februarie 2020)

Castelul cu personaje misterioase

Personalitate complexă: poetă, prozatoare, publicistă, președintă a Societății Scriitorilor Bucovineni, directoarea unui important teatru municipal, Carmen-Veronica Steiciuc a cultivat cu toate acestea – cel puțin în ceea ce privește literatura – eleganța discreției. A nu se înțelege de aici că nu e cunoscută sau apreciată; dimpotrivă, cele șapte volume de poezie i-au adus importante premii, distincții naționale și internaționale. Cu cea mai recentă carte a ei, „iahtul cu prieteni imaginari” (București, Ed. „Tracus Arte”, 2019), Carmen-Veronica Steiciuc ne introduce într-un univers oniric, populat cu personaje fabuloase, deosebit de atașante și, după modelul creatoarei lor, discrete, sincere și senine. Cele două personaje principale au nume codificate: doamna M și domnul H, care trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Înainte de a ajunge la capitolul 81 (fiecărui titlu de poem i se atribuie și câte un număr, de la 1 la 82), am crezut că doamna M este o replică a celebrei Doamne T. Existau asemănări (devotamentul și o nelimitată capacitate de iubire), dar și diferențe (dragostea doamnei M este una împărtășită și împlinită). Asupra explicațiilor din „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din lumea reală” voi reveni.

Acțiunea este de natură fantastică și se petrece într-un superb castel gotic situat la malul mării. În jurul doamnei M (cu cea mai frecventă apariție) și al domnului T gravitează și alte personaje: Étienne, cel care deschide trapele visului în vis; Skye, cel care „organizează banchete în lumea vizuală”; Felix, plămădit de o șoaptă asupra sensului emoției; Maura, care construiește cuiburi pentru păsări colibri; Lydia, fiica în căutarea tatălui; Tatiana, psihologul care alungă spaimele metafizice; Christine cea miloasă, care „culege inimile sfâșiate de pe străzile orașului rănit din dragoste”; Nelcy, care numără unicornii; Daisy, Mark...

Micile narațiuni sunt încărcate de lirism și au parfumul pe care în istoria literaturii doar la romantici l-am mai întâlnit. După cum se știe, tema majoră a literaturii romantice este visul. Călătoria din cartea lui Carmen-Veronica Steiciuc este evident una imaginară și mai mult decât atât, fiecare dintre eroii-călători pare să fie în esență o proiecție din visul altuia. O călătorie în care se intersectează uneori până la confuzie lumi și perioade: vizibilul cu invizibilul, realul cu imaginarul, prezentul cu trecutul. Iscusit magician al acestor misterioase translații este doamna M; ea „pășește timid în afara oglinzii, privește dedublarea,/ observă în tăcere lumile din interiorul iluziei, zâmbește,// imaginează culori forme gusturi exotice pentru fiecare gând/ care se desprinde de conștiență. în lumile tandre timpul nu există”. Motivul oglinzii apare foarte des și îi sunt atribuite mai multe semnificații, una amintind de metafora lui Lewis Carroll, căci este obiectul care o transpune pe doamna M din trecut în viitor sau invers. Deseori se specifică despre rama oglinzii că este din mesteacăn alb. Simplu element de decor?! Da și nu. Mesteacănul este simbolul vieții; albul se asociază cu puritatea.

Dacă în prezent castelul se înalță semeț, iar oaspeții săi sunt oameni buni, cu gust pentru frumos, nu același lucru se poate spune despre vremurile sale mai îndepărtate: „vandalizat timp de secole, castelul rămâne singur și trist. oglinda/ purtată pe brațele multor pirați îndrăgostiți nu mai cântă decât/ în noaptea eclipsei de lună când, în urma unei furtuni pe mare,/ ajunge în adâncurile vecine abației”. Lumina farului simbolizează deopotrivă lumina spirituală, încrederea în umanitate, speranța în dragoste: „dacă ai întrebări despre umanitate, despre existența umană în/ general, despre freamătul din interiorul poveștilor de iubire, de/ fapt, dacă ai întrebări// de orice culoare, le poți așeza în brațele farului, în tăcerea lui,/ răspunsurile sunt forme azurii în scoici de lumină”. Fiind de factură onirică, poezia din acest volum se remarcă și printr-o puternică imagistică: „cu o mie de lacăte închid vânturile de miazănoapte la pagina/ 394, umbrele din turnul de veghe așază zăpezile în cercuri./ coridoarele secrete din interiorul oglinzii știu exact ora la care/ se întorc unicornii. Nelcy îi numără, pregătește apoi pietrele/ roșii, pietrele verzi, pietrele negre”; „[...] sufletul iahtului recunoaște că a/ preschimbat materia neagră în materie albă, a legat butoaie,/ scânduri, sticle de plastic și toată iubirea din pubelele orașului”; „domnul H are o perioadă depresivă. se ascunde în atelierul de/ sculptură și răsfoiește în secret cărți cu desene persane și/ ilustrații din manuscrise chinezești” sau versul acesta care prin repetiție imprimă un efect scenic: „mănușile albe aplaudă”. Suprarealistele poeme cu domnul H sondează lumea subconștientului. Stările sufletești ale sculptorului alternează de la depresie, la extaz. Îl salvează visul și intimitatea cu jocul doamnei M.

În final, din fragmentul „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din lumea reală” aflăm că toate aceste simboluri au corespondent în realitate. „Château de La Napoule” este situat pe Coasta de Azur, în secolul IX fiind în proprietatea unei abații. De-a lungul vremii, castelul a fost atacat de pirați, martor al unor epidemii de ciumă. A cunoscut transformări în fabrică de săpun, fabrică de sticlă, conac care putea fi închiriat de turiștii bogați. A fost protectorul unor emoționante povești de iubire, „Cea mai aproape de desăvârșire”, ne relatează autoarea, fiind cea dintre Marie și Henry Clews. În 1918, când Marie (doamna M) și Henry Clews (domnul H) îl preiau, castelul era o ruină. Sub îngrijirea lor, este readus la viață și ajunge la forma pe care o are și în prezent. Henry Clews a fost sculptor; el moare în 1937, la vârsta de 61 de ani. Marie Clews îi supraviețuiește și întemeiază în 1951 Fundația Culturală „La Napoule Art Foundation” (LNAF), punând în valoare operele soțului său, artistul Henry Clews. În prezent, la „Château de La Napoule” se organizează expoziții, concerte, spectacole, rezidențe artistice. De o astfel de rezidență a beneficiat și Carmen-Veronica Steiciuc în primăvara anului 2014, unde începe și scrie cele mai multe texte din volumul „iahtul cu prieteni imaginari”, pe care-l va finaliza în Bucovina, la Pensiunea „Mugur de fluier”.

Cartea este girată de o notorietate a criticii literare, profesorul emerit Mircea Martin, care scrie pe coperta IV: „Dincolo de evocări și descrieri, ceea ce se întâmplă mai semnificativ în cuprinsul acestui volum este o dramă a solitudinii și o nostalgie a intimității. Poemele cele mai reușite aici trebuie căutate în curajul și iscusința de a da sentimentelor o expresie directă și simplă”. 

Printre textele onirice și narative, autoarea intercalează și câteva poeme minimaliste, reflexive, creând astfel spații bine aerisite. De aici rezultă, în ciuda poveștilor cu iz arhaic, nota generală de prospețime a volumului. Încântătoare sunt și scurtele biografeme ale autoarei, superbele scrisori-poezii de dragoste.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 605, ianuarie 2020)

Maxim Dumitraș și Umbra absenței

Copiii, mai ales ei, își imaginează diferite forme când privesc norii. Și iarăși, copiii, mai ales ei, seara, la lumina discretă a lămpii, folosindu-și mâinile fac din umbre desene pe pereți. Sunt jocuri fără jucării, dar pline de imaginație. Maxim Dumitraș face trimiteri în arta sa la astfel de jocuri, înnobilându-le cu o dimensiune metafizică. El a imaginat o „Instalație de uscat norii”; după un timp a făcut un performance „Dansând cu norii”, după alt timp ideile s-au materializat și în sculpturi – nori albaștri. De la conceptual la concret calea nu-i ușoară. Probabil că, la un moment dat, artistul va trece experimentul său și-ntr-o altă zonă, studiind umbra.

Umbra fiind imaterială și efemeră nu are forță, dar are mister și vrajă. Cine nu s-a speriat măcar o dată în viața lui de dansul umbrelor? Trebuie însă spus din capul locului că experimentul sculptorului nu este unul cinematic. Mai întâi s-a construit și fixat o instalație cu piloni și verigi din furnir de stejar, apoi artistul s-a lansat într-o urmărire a umbrelor obiectelor. Și, dacă mi s-ar permite un joc de cuvinte, aș spune că umbra a fost urmărită din umbră. Dar nu știu cât de potrivită e metafora aici, conceptul artistic având ca țintă metabolismul umbrei, ritmul și metamorfoza.

Există artiști contemporani care fac sculpturi din umbre: Diet Wiegman, Kumi Yamashita, Tim Noble, Sue Webster ș.a. Dar aceștia folosesc instrumente optice urmărind alcătuirea unor imagini schițate deja. Maxim Dumitraș nu își propune să dirijeze umbrele pentru a realiza desene (poate pentru că asta deja s-a făcut), el urmărește întotdeauna în studiile sale o anumită filozofie. Spirit liber, respectă și libertatea celuilalt, chiar și individualitatea pe care o poate avea o „simplă” umbră. El a creat un fel de „seră” cu umbre pe care le cultivă pentru a observa și înțelege transformările prin care acestea trec. După ce instalația a fost montată în aer liber, pe mirificul deal din Dosul Gârciului, doar natura mai putea să acționeze. Iarba întunecată din loc în loc de umbrele obiectelor, albastrul de pe suprafața exterioară a verigilor pus în oglindă cu seninul cerului din „Maxonia” – împreună redau liniștea. În proiecțiile lor pe pământ, multe verigi, mai ales cele care au formă de inimă, își pierd liniile curbe. Amprentele lor sunt segmente de linie dreaptă. Dar dacă privim în interiorul verigilor, umbra de pe propriul corp se modulează ca o panglică, sublim și extrem de feminin. Unele contururi chiar semănând cu părți gingașe ale unui trup de femeie.

La momente diferite ale zilei, obiectele au umbre diferite. Evident, contează și punctul din care privești, același obiect putând avea chiar în aceeași secundă o umbră mai mare sau mai mică. Chiar aspectul ei poate fi distinct. Ceea ce mă face să privesc umbra ca un serios vector al relației dintre spațiu, formă și timp.

Una dintre verigi seamănă un pic cu un leagăn. E compusă dintr-un placaj puțin curbat, legat de un semicerc confecționat dintr-o rămurică. Cred că e o referință aici și la un studiu mai vechi, „Absența încercuită”, prin care Maxim Dumitraș a demonstrat, celor care poate se mai îndoiau, că nu există gol, nu există vid. Că nimicul nu există. Am citit undeva că de curând niște fizicieni s-au contrazis pe această temă. Unul dintre ei a devenit faimos prin vehemența cu care-și susține ideea „originală” cum că nimicul nu există. Interesant, din moment ce disputele sunt atât de aprinse, probabil că sunt destui care nu au auzit de abatele medieval Fredegisus care a spus că „nimicul pare să fie ceva”. Sau măcar de Heidegger, dar asta e deja altă discuție și ne îndepărtăm prea mult de la subiectul nostru. Așadar, veriga despre care am pomenit are un gol, care de fapt e plin cu ceva, de vreme ce avem posibilitatea să vedem în acel inel imagini, detalii din land art-ul din Dosul Gârciului. Maxim Dumitraș închide aceste arcuri pentru a încercui, așa cum spune el, o absență. Dar cine sau ce lipsește? Dacă am găsi răspunsul la această întrebare, oare absența nu și-ar pierde integritatea? Ne fascinează ceea ce nu reușim să cunoaștem, să cuprindem cu mintea, să definim sau descifrăm. Nimicul, absența... La fel de stranie este și „urma” a ceva ce nu pare să existe. Deși puse în relație, verigile fiind suspendate de grinzi, se-ntâmplă să se obtureze, câte una dintre ele fragmentând umbrele obiectelor din jur. Sau dimpotrivă, umbrele lor se unesc, se suprapun, obținându-se o umbră/ un desen al unei forme care de fapt nu există. Umbra unei absențe.

Maxim Dumitraș a analizat din perspectivă abstractă toate efectele obținute, rezultând un haiku făcut nu din cuvinte, ci din linii și tușe. În schițele intitulate haiku-ul umbrei, intersecțiile de segmente și linii curbe alcătuiesc un fel de ideograme ale unei scrieri totalmente noi. Haiku-ul umbrei, imaginat de Maxim Dumitraș, fascinează prin simplitatea elegantă și caracterul criptic.

Privesc din nou umbrele ca pe niște decupaje dintr-o viață secretă a obiectelor. Dacă umbra unei ființe vii – om sau animal – are, măcar subliminal, legătură cu moartea; în contrast, umbra pe care o lasă un obiect pare să sugereze că acea materie are un suflu, o taină, un nevăzut care numai atunci când este pus sub o anumită lumină se lasă întrevăzut.

FOTO: Maxim Dumitraș

(articol publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2019 și în albumul Simpozionului International de Land Art  „Artforest 2019. No limit V”, coordonat de Maxim Dumitraș; în album textul este și în limba engleză, în traducerea poetei Mir Bălan)

Portretul lui Mihai Mihailovici în rama zilei de 28 iunie

Stilul sprințar și ritmul alert fac ca recentul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (București, Ed. „Humanitas”, 2019), să fie parcurs cu plăcere. Dar chiar dacă lectura este agreabilă, chiar dacă umorul este prezent, acest roman nu este deloc vesel; din el se degajă tristețea Basarabiei, ținutul pierdut al României... Pe coperta a IV-a romanul este recomandat astfel: „O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv ziua de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cele mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frământare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și speranță”.

Romanul se poate citi ca o saga basarabeană, autorul prezentând patru generații ale familiei Lebădă-Ciuntu. Cele mai multe povestiri se concentrează în jurul lui Mihai Mihailovici, care se naște la Chișinău, în fatidica zi de 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. Cartea e cronica unei familii, dar și cronica unei date din calendar, pentru că toate capitolele se vor desfășura în data de 28 iunie, din 1940 și până în 2018. Autorul face o mică abatere în cronologie, inversând momentul morții personajului principal cu cel al nașterii. Romanul începe cu o întâmplare din 2018, un fel de șarjă, o povestire hazlie și care nu are foarte mare legătură cu restul cărții, în afara faptului că se menționează, oarecum în trecere, moartea lui Mihai Mihailovici. În povestirea din introducere se vede talentul de dramaturg al lui Dumitru Crudu. Utilizând umorul de situație, autorul ironizează egocentrismul, oportunismul, excesul de ambiție și dorința de celebritate de care suferă cei mai mulți dintre scriitori. E o schiță care ar putea funcționa foarte bine și de sine stătător, conținând multă acțiune care se desfășoară în avalanșă, având în centru un personaj comic – grădinarul englez Martin, confundat la Chișinău cu scriitorul David Lodge. Ager, autorul basarabean își desăvârșește umorul prin autopersiflare: „De pe Facebook au aflat și romancierii europeni din Moldova că un romancier englez a venit la Chișinău ca să scrie un roman despre Modova, și toți au ținut să-l cunoască, pentru a putea profita de ocazie, ca să pătrundă și ei în Anglia. M-am uitat în jurul meu și am văzut că nu era om să nu mă privească admirativ. În frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”.

Cu Mihai Mihailovici și cu părinții acestuia Liza și Mihail Feodorovici Lebădă facem cunoștință abia în capitolul al doilea, acțiunea petrecându-se în data de 28 iunie 1943, în satul Flutura. Când împlinește 4 anișori, Mihăiță, jucându-se împreună cu alt copil „de-a fumatul”, va da foc casei bunicii Dochia, în care el și familia lui locuiau în acel moment. Odată ce casa a ars din temelii, familia lui Mihăiță se mută la mătușa Ileana, poate cel mai tragic personaj al cărții, violată de doi soldați sovietici, în 1945. Degeaba a cerut disperată ajutorul fratelui ei: badea Mihai, din teama de a nu-și expune copiii (agresiunea se petrecea în camera de alături), nu o salvează. Traumatizată, Ileana va dispărea; deși nu se spune explicit, se subînțelege actul sinuciderii.

La 28 iunie 1946 își face apariția un personaj cu profunde influențe în destinul familiei lui Mihail Lebădă. E vorba de președintele sovietului sătesc, Radu Gavrilovici. Acesta îl denunță în mod fals pe Mihail Lebădă, că ar fi furat o „turbă de făină”. Tatăl lui Mihăiță este condamnat la șapte ani de pușcărie. Rămasă singură, Liza e nevoită să-și apere copiii de flagelul foametei și se compromite devenind amanta lui Radu Gavrilovici, asupritorul propriului ei soț! Mihail Lebădă este eliberat mai devreme, în 1951, dar viața aspră din închisoare și-a pus puternic amprenta, iar copiii nu numai că nu-l recunosc, ci sunt speriați de înfățişarea acestuia. Dureroasă e și întâlnirea cu soția; descoperirea că în loc de cinci copii a găsit șapte îl contrariază, fiind dispus totuși să ierte infidelitatea. Cel mai mult îl descumpănește detașarea sufletească a femeii, iar zgomotele de uși ruginite relevă ruptura, ce părea definitivă, produsă între cei doi: „Bărbatul se codea în fața ușii și ba apuca mânerul decolorat, ba își dezlipea mâna de pe el, când a ieșit și femeia. Stăteau în prag și se măsurau din cap până-n picioare unul pe altul, fără a scoate o vorbă, iar în spatele lor scârțâia ușa rămasă deschisă”. Abia după un an de zile, Liza e dispusă să-l primească pe soțul ei acasă. Relația nu va merge, la data de 28 iunie 1954 ea fiind deja căsătorită cu Radu Gavrilovici.

Construcția epică este inedită, jurnalul evocând nu doar întămplările zilei, ci acoperind, de regulă retrospectiv și desigur concentrat, momentele importante din viețile personajelor care au avut loc în decursul timpului care a trecut de la un capitol la altul. Sunt și câteva capitole care se finalizează cu o privire în viitorul imediat. Astfel, în data de 28 iunie 1954, Tamara, Valentin, Ivan și Anatol îl vizitează la spital pe tatăl lor, Mihail Feodorovici, care era internat în urma unui accident grav. Mihai nu-și însoțește frații pentru că la vestea căsătoriei mamei lui cu Radu Gavrilovici, face o criză nervoasă și sparge cu toporul ferestrele casei, drept care va fi arestat de poliție. La finalul acestui capitol este menționată moartea lui Mihail Feodorovici Lebădă, fără a i se preciza data.

Tinerețea lui Mihai Mihailovici cuprinde noi și diverse aventuri; e admis la facultatea de Politehnică, după puțin timp e înrolat în armată și trimis tocmai în Kamceatka. Prima sa dragoste e Ludmila, pe care o pierde din cauza prejudecăților părinților acesteia. Destinul i-o va scoate în cale pe uzbeca Barno, cu care se va căsători și vor locui împreună în Chișinău. Dar nu reușește să-și întrețină financiar familia. Fără studiile finalizate, refuzând să se înscrie în partidul comunist, nu-și găsește de lucru și, deși are un băiat, iar soția e însărcinată cu al doilea copil, Mihai trăiește din banii pe care doar femeia îi aduce în casă. După o confruntare violentă între el și Barno, care-i reproșează pasivitatea, se angajează într-un serviciu care nu se potrivea nici cu pregătirea sa intelectuală și nici cu structura fizică destul de fragilă, devenind hamal în gară. Mai târziu, prin intermedierea fratelui vitreg Vladilen (numit așa în cinstea lui... Vladmir Ilici Lenin; desigur, o ironie), va ajunge într-un post mai bun: zețar la tipografie.  

Nu știu dacă e sau nu un puzzle acest roman, dar este adevărat că mici piese rezumă istoria Republicii Moldova. Cartea mi se pare arhitecturală, bazată pe ramificații. Ziua de 28 iunie este trunchiul de unde se dezvoltă tot felul de rămurele, multe dintre ele conținând în universul lor epic momente istorice: ruperea Basarabiei de România, invazia rusească, foametea din 1946-1947, deportări, gulagul sovietic, comunismul, conflictul din Transnistria, câștigarea independenței Republicii Moldova, războiul ruso-georgian, emigrările din zilele contemporane etc. De Mihai Mihailovici se leagă istoriile personale ale celorlalte personaje: părinții, frații și sora, tatăl vitreg, soția, nepoții, colegii de serviciu, vecinii, prietenii, funcționarii de stat etc. Admirabilă este unitatea de familie: frații, chiar dacă nu au același tată, se sprijină la nevoie. Inclusiv tatăl vitreg evoluează, arătându-și o față umană, ajutându-i nu doar pe copiii săi, ci și pe cei ai lui Mihail Feodorovici. Dar roata vieții se întoarce și actele josnice comise cândva nu rămân neplătite. Vrând parcă să ne spună că există o justiție divină, autorul ni-l prezintă pe Radu Gavrilovici la bătrânețe, trăind în singurătate, boală și sărăcie. Moartea sa nu are nimic eroic: face un infarct în momentul când un tânăr vagabond îl amenință cu cuțitul în propria casă. Radu Gavrilovici mi s-a părut cel mai conturat personaj secundar. De altfel, toate personajele sunt foarte bine creionate. Dumitru Crudu nu și-a propus să creeze caractere puternice, ci credibile; eroii săi sunt așa cum îi întâlnim și în viața reală, cu bune și cu rele. Cele mai reușite mi s-au părut personajele masculine; într-un fel mi-ar fi plăcut o analiză mai amplă a personajului Liza, mama lui Mihai Mihailovici. Totuși o atenție deosebită i se acordă uzbecei Barno, făcând din aceasta un personaj memorabil. Ea este frumoasă, inteligentă și exotică, dar și conflictuală, dispusă la compromisuri pentru beneficii materiale, uneori chiar isterică sau intolerantă. În felul ei, e o luptătoare. Tabloul în care o vedem alături de Mihai Mihailovici invalid în cărucior (își pierduse picioarele în 1992 la Tighina, de atunci boala lui progresând, în 2001 ajungând aproape la stadiul de legumă, cu majoritatea funcțiilor vitale alterate) ne arată devotamentul și dragostea de care femeia este capabilă.

Născut într-o zi tristă pentru Basarabia, eroul nu-și va sărbători aproape niciodată ziua; rareori, la insistențele prietenilor, organizează câte o petrecere, dar care din diverse motive fie nu mai are loc, fie, alegoric, se transformă în ceva grotesc. Caracterele personajelor reies nu atât din descrierile trăsăturilor sau din fragmente introspective, cât mai ales din faptele ce ne sunt prezentate uneori ca pe o scenă de teatru. Din acest punct de vedere, volumul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” poate fi citit ca un roman de acțiune. Nu cred că Dumitru Crudu ar exclama: „Mihai Mihailovici c'est moi!”, dar există un personaj în care intuiesc că se întâlnesc multe dintre caracteristicile autorului, și anume Răzvan, fiul eroului Mihai Mihailovici.

Concizia expresiei, acuratețea limbajului presărat ici-colo cu savuroase regionalisme, conflictele între personaje, alternanțele bine-rău/ pozitiv-negativ, finețea detaliilor, atmosfera mereu în concordanță cu timpul istoric sunt calități ale unui roman reușit. Să mai spunem, în final, că Dumitru Crudu realizează în această carte portretul unui personaj colectiv, surprinzând chipul tragic al basarabenilor.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr.603-604 noiembrie-decembrie 2019,)

Ofertă specială la Thanato Hotel, camere lipsite de viață

A treia carte de poezie a Liviei Ștefan, după debutul cu „re.volver” și „Lolita32”, impresionează prin forța ideilor, trama socială și limbajul dur, contondent. Poezia din „Thanato Hotel” (Bistrița, Casa de Editură „Max Blecher”, 2019), anticalofilă și parțial antibiografică, este ca un exercițiu de demistificare, autoarea devoalând cruzimea societății contemporane. Personajul cineastului David Lynch, Laura Palmer, îl folosește ca imagine iconică pentru diferite ipostaze ale femeii moderne, fapt subliniat și de poetul Ștefan Manasia, care scrie pe coperta a patra: „Reactivată de excese și propriul infern, singurul în care mai poate trăi, Laura Palmer este p e r s o n a Lolitei32. Iar Lolita rămâne p e r s o n a predilectă a Liviei Ștefan care scrie, descrie, enumeră infinit – din acest Thanato Hotel plasabil, pe Terra, oriunde. [...] Laura Palmer, Lolita32, Livia Ștefan sunt măștile unei Cassandre cyberpunk îndrăcite”. Paradoxal, aceste măști sunt folosite pentru a facilita spunerea unor adevăruri incomode despre omul contemporan. Vina nu este doar individuală, ci mai ales colectivă. Dar nici nu e vorba neapărat despre vină, ci despre angoasă și apatie, despre robotizare și depersonalizare, despre izolare, lipsă de responsabilitate și inadaptare socială. Adică, o incurabilă și universală maladie spirituală. Autoarea face o radiografie a ceea ce observă în societate, poeziile ei sunt ca niște mici reportaje, distribuite pe „camere”. Majoritatea titlurilor conțin vocabula „camera” în combinație cu idiomuri englezești: „camera 108. seekers who are lovers”; „camera 101. The secret name of truth”; „camera 400. bad request error”; „camera 309. mono no aware” ș.a. Folosind expresii dure, tăioase, Livia Ștefan scrie despre tare ale societății de consum: dependența de droguri, traficul de carne vie, abandonul social, depravare, delincvență, corupție, ipocrizie, abuzuri sexuale, proxenetism, hărțuire fizică și psihică etc. Nu-i de mirare că versurile sunt tensionate, iar punctual, pot fi feroce și obsesive. Viețile oamenilor sunt ca niște camere ale unui hotel dezafectat. Omul contemporan e hăituit de amenințări tot mai multe și diverse: economice, cibernetice, teroriste, politice și geopolitice, medicale, ecologice, demografice, globale ș.a.m.d.: „cresc irișii, lalelele și pirul pe morminte/ crește rata criminalității cibernetice/ și crește consumul de stupefiante/ cresc cazurile de viol și numărul filmelor/ documentare despre sărăcie/ cresc cererile de azil și numărul știrilor false/ cresc îmbunătățirile sistemelor de/ securitate și crește numărul atentatelor teroriste/ se triplează numărul migranților/ numărul conferințelor și/ tarifele pentru terapie/ cresc cotele asigurărilor, rata șomajului și/ prețurile apartamentelor/ cresc șobolanii prin canale, punctele de/ pensie și zidurile între națiuni/ crește numărul prieteniilor pierdute/ cresc dioptriile și hiper-realitățile/ și lipsa înțelegerii sociale/ și discriminările/ și singurătatea/ și bolile/ și frica de moarte”. Spaima se insinuează și în relațiile interumane. Dominante sunt sentimentele de suspiciune, ostilitate sau, în cel mai fericit caz, indiferență. Iubirea devine o utopie, ceea ce contează e puterea de seducție. Nereușind să dea un sens propriei existențe, omul recent trăiește într-o vacuitate spirituală și fuge de atașamentul sufletesc: „îmi beam tăria/ cu gheață/ câteodată sărutam fața cuiva și fugeam/ eram o lepră nu iubeam pe nimeni picam/ în reverie zile întregi/ mă dedam unor excese estetice/ aveam încredere în singurătatea mea”. Principala și de multe ori singura preocupare a individului constă în câștigarea unui venit pentru a-și duce traiul; în rest se izolează în lumea rece și iluzorie pe care i-o oferă emisiunile televizate sau rețelele de socializare. Anxietatea aparține universului urban, iar Livia Ștefan scrie o poezie citadină. Așadar, în orașe se întâmplă „micile tragedii banale pândind de după colțuri seară de seară”; frigul este fizic, dar mai ales existențial: „poate ploaia se va transforma în gheață/ imobilizând mizeria orașului”; umbrele la lăsarea serii și ungherele întunecate din cartiere mărginașe potențează sentimentele de frică; singurătatea este mai intensă punând-o în antiteză cu aglomerația metropolei; frumusețea este trucată, artificială: „dragoste și atingeri de plastic”. Tristețea este copleșitoare, gesturile mecanice, dorințele fragile. Timpul liber folosit la modul egoist și narcisic, cultivarea minciunii, lipsa unui ideal spiritual, bețiile și consumul de tripuri – toate se soldează cu un sentiment atroce de pustiire. Ilustrativ încă din titlu este poemul „camera 33. ceva ce nu înțelegi. dragostea”, din care decupăm: „au fost destule, cât să te minți și să nu recunoști/ sexul de milă, sexul de silă, devalizarea combinatului chimic/ șomeri ai indiferenței, căldura corpului lipită de o cană de cafea care se răcește/ singurătățile, rătăcirile, au fost destule. amânările, minutele în fața oglinzii, depravarea de somn. luminile stinse, cablurile îngropate în asfalt, cicatricile, aritmiile/ bețiile, smintelile și răsfățul. dacă zici că vrei te ajunge din urmă/ și te rupe. ca și când lucrurile chiar ar fi putut însemna altceva decât o rugăciune/ spusă fără să crezi. au fost destule. iluziile, plăcerea bolnavă,/ conexiunile neverosimile, structurile magice ale nopții, erorile de trecere/ aventurile, hoții care n-au lăsat urme, impulsuri de a săruta necunoscuți,/ viciile pofticioase, muzicile atonale, manualele mecanismelor defecte”.

Cartea, apărută în condiții grafice excelente, de imaginea ei ocupându-se artista vizual Ana Toma, este structurată în trei capitole. Primele două, „Grand Hotel. Laura Palmer” și „touristes de l'esprit. navetiști terminali”, radiografiază modul auster și abulic în care-și duc actualmente viața oamenii care fac parte din clasa de mijloc a societății. În ultimul capitol, intitulat „Mahala Blues”, facem cunoștință cu personaje de la marginea societății, având destine dramatice limită, trăirile lor abisale sunt intense – o contradicție în interioritatea promiscuității. Volumul se închide cu un poem ce cuprinde o listă cu nume de femei, fără a fi pro sau contra-feminist, prezentând deopotrivă victime și agresoare.

Realistă și câteodată cinică, poezia din „Thanato Hotel” este crudă, incisivă, inconfortabilă, și tocmai de aceea, puternică. Nu este un volum pe care să-l citești într-o seară de iarnă, lângă căldura șemineului; e o carte dură care demonstrează că omul recent nu mai are viață în el, este un așa-zis mort viu. Astfel se justifică, intertextualist sau nu, referința la moarte din titlul cărții prin utilizarea elementului de compunere „thanato”. 

Notă: Articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, Revista Ateneu, nr.602, octombrie 2019

Nicolae Fleissig: Cămașa din „Camera secretă”

Interviu cu Nicolae Fleissig

Nicolae Fleissig, în fața unui corp
din ansamblul „Camera secretă”

Nicolae Fleissig - Zbor utopic;
Centrul de ccultură „George Apostu” Bacău;
creditfoto: VEM

Nicolae Fleissig nu este doar un artist mare, de reputație mondială, având peste 120 de lucrări monumentale în toată lumea, este și un om dispus la dialog, un bun povestitor. E curios să cunoască nu doar locurile, ci și oamenii pe care-i întâlnește pe cale. Pe Nicolae Fleissig îl caracterizează deschiderea. În sculpturile sale monumentale cu porți, deschiderile sunt spre alte universuri. Porțile înălțate de Nicolae Fleissig au legătură cu tradiția, dar maniera abstractă în care sunt lucrate sugerează și posibilitatea unei legături între lumi sau epoci diferite. La rezidența „Albastru”, sculpturile realizate de Nicolae Fleissig în lemn păstrează caracterul abstract, dar de data aceasta se situează sub incidența introspecțiilor, interiorizărilor profunde. Chiar și sculptura despre zbor, cu aripile sale rotitoare, e tot un rezultat al sondării interioare, căci de acolo vine nevoia de utopie despre care ne vorbește artistul în finalul interviului. „Migrația fluturilor de aur” face trimitere la fluturii lui George Apostu, cu care Fleissig a fost foarte bun prieten și căruia îi dedică lucrarea. Dar cea mai interiorizată îmi pare a fi „Inocența unei inimi care vibrează”, amintindu-mi de expresia „inima bate de să-ți sară din piept”. Iar în cubul de lemn - culcușul sau poate cușca inimii - stau închise toate trăirile foarte intense. Bucurii extatice și tristeți adânci care fac inima, care cântărește cel mult 350 de grame, să pară grea. 

     Despre astfel de emoții puternice am vorbit cu Nicolae Fleissig într-o seară din rezidența „Albastru”. Chiar dacă era obosit după o zi de muncă, mi-a răspuns cu multă amabilitate și răbdare la întrebări. Am vorbit despre Centrul „George Apostu” și George Apostu, rezidența „Albastru”, despre diferența dintre emigrația de acum și cea din perioada comunistă, despre România și Franța, despre orașul copilăriei, despre pierderi dureroase suferite în viață, despre timp și culoare și, bineînțeles, despre sculptură.

Nicolae Fleissig - Migrația fluturilor de aur;

Centrul de cultură „George Apostu” Bacău;

Credit foto: VEM

V.S. : Pentru început, vreau să-ți spun că am găsit pe un site o descriere făcută de criticul de artă Corina Teacă. Mi s-a părut că ți-a făcut un profil artistic care te definește: „Paletă stilistică omogenă. Apetit pentru geometrie, pentru volume simplificate. În repertoriul său formal un loc aparte îl ocupă reţeaua şi carelajul, motive investite de artist cu încărcătură simbolică, folosite atât în sculptură monumentală sau de mici dimensiuni, cât şi în intervenţiile sale în peisaj”. Așadar specialistul remarcă modernitatea stilului tău. Plecând de aici, te-aș întreba dacă te regăsești în arta recentă și cum te poziționezi față de ea?

Nicolae Fleissig : Este clar că eu fac parte dintr-o generație să zicem mai în vârstă. Noi suntem mai legați de niște tradiții care sunt determinante pentru un anumit tip, stil sau tendință ale volumului în sculptură. Unde mă situez eu? La fel ca George Apostu, și eu sunt postbrâncușian.

    Socot că artiștii tineri sunt extraordinar de interesanți, iar la mulți dintre ei, practic materia dispare. Ei lucrează foarte mult în imaterial, în imagini, cu sonor și mișcare. Dar dematerializarea trebuie să mai vină cu ceva, materia este înlocuită cu conceptul. Riscul aici este o anumită facilitate. Iar pentru sculptură, facilitatea este nocivă. Să-ți explic: vrei să faci o casă, temelia casei este sculptura. Apoi începi să clădești, vii cu conceptul, arhitectura și așa mai departe. Dar dacă nu ai temelia se duc toate.

V.S. : De la care dintre artiști, profesori sau colegi de-ai tăi, consideri că ai învățat cel mai mult?

Nicolae Fleissig : Primul meu profesor a fost un sculptor din Piatra Neamț, Pompiliu Clement. Un om extraordinar, un profesor de excepție. Îl respectam enorm. El mi-a pus bazele. La facultate, am avut șansa să-l am ca profesor pe Vladimir Predescu. M-am întâlnit cu el acum doi ani.

V.S. : Cum a fost întâlnirea?

Nicolae Fleissig : Plângea...

      În facultate, exista profesorul și maestrul. Maestrul meu era Ion Irimescu. Maeștrii erau maeștri! Irimescu venea cu taxiul în curtea școlii, ne dădea bani să ne luăm o bere. Se uita la lucrări, ne zicea că e foarte bine și pleca. Era pe alt nivel, la înălțime! Dar faptul că aveai un maestru conta enorm. Te simțeai protejat. Făceai parte deja dintr-o breaslă. Ierarhia era așa: maestrul, profesorul, asistentul și lectorul.

V.S. : Ai umblat prin toată lumea, sculpturile tale se găsesc pe toate continentele lumii. Cât de mult diferă sculptura de la o țară la alta? Cum te influențează în creație specificul țărilor unde ești invitat să faci sculptură?

Nicolae Fleissig : Fără să vrei ții cont. Dar dacă mi-ar impune cineva să țin cont, atunci am plecat. Fiecare țară, fiecare continent are un specific, pe care poți să-l cunoști, poți să iei contact cu fenomenul studiind puțin istoria locului respectiv, peisajul geografic. Când spun istoria locului mă refer și la istoria culturală, nu numai la înșiruirea evenimentelor. Dar cel mai important mi se pare contactul cu publicul, cu oamenii, care îți pot oferi niște informații fantastice. Dacă un sculptor e invitat să lucreze într-o altă țară, când ajunge acolo, are deja cel puțin zece sculpturi în cap. Pe care le adaptează în funcție de loc, climat, istorie, populație, peisaj. În funcție de materia cu care se lucrează, pentru că nu e același lucru lemnul, metalul, marmura, piatra, granitul. Sunt absolut diferite. Fiecare cu alt limbaj.

V.S. : Am auzit că ai fost prieten foarte bun cu George Apostu. Când l-ai întâlnit prima oară?

Nicolae Fleissig : Pe Apostu?! Oooh! Când l-am întâlnit prima dată, cred că eram în anul patru de facultate. După care, el a plecat. Eu am plecat un an jumătate după el. Ne-am întâlnit la Paris. Acolo am petrecut destul de mult timp împreună, dar apoi, of, Apostu s-a îmbolnăvit. Prin '85 era într-un simpozion, la Aix-en-Provence. Și cum eu locuiesc undeva în sudul Franței, m-am dus de l-am luat din Aix-en-Provence. A venit la mine și a stat cam o lună. Deja era foarte bolnav. Stătea într-o cameră de la etaj și desena. Cobora foarte rar. Îi duceam eu de mâncare, dar nici nu mai mânca... Apoi, a plecat de la mine. Și ultima dată când l-am văzut pe George... era pe patul de moarte! Emigrația, eu și George am făcut-o împreună. Și toată suferința emigrației. Pentru că nu-i ușor și nu-i doresc nimănui. Astăzi este aproape amuzant să-i spui cuiva că ai vrea să pleci și nu poți să te duci. Cum adică nu poți să te duci?! Dacă vrei să mergi în Belgia, mergi în Belgia. Sau în Australia, sau unde vrei. Eu am emigrat în 1982. Atunci când am plecat știam că nu pot să mă mai întorc în țară.

V.S. : Ai plecat în primul rând pentru a face artă. Ce crezi că s-ar fi-ntâmplat dacă n-ai fi plecat?   

Nicolae Fleissig : Păi, să-ți zic, eu am avut două expoziții închise la Orizont. Cenzura! Nici nu știu de ce m-au cenzurat! Un cenzor de exemplu nici nu se uita la lucrări, se uita la titluri. Să nu fie titlurile subversive! În acea perioadă am făcut un grup de artiști, eram patru (Bente Tiberiu, Dinu Cîmpeanu, Nicolae Fleissig și Mihai Istudor). Era un grup puternic. Am făcut o expoziție tot la Orizont. Și n-a plăcut cenzurii! Eram considerați artiști decadenți. Dacă eu fac artă decadentă... ce să mai vorbim!

V.S. : Acela era doar un pretext. Lor le era teamă de forța voastră creativă, prin care vă puteați exprima și idei revoluționare. Când ai plecat din țară erai căsătorit? Ai plecat împreună cu familia?

Nicolae Fleissig : Da, eram căsătorit. Am plecat împreună cu soția. Copiii au rămas la părinții soției. Cam după un an și jumătate, aproape doi, am reușit să-i aducem prin tratatele de la Geneva, cu integrarea familiilor.

V.S. : Cum au reacționat părinții tăi când ai plecat?

Nicolae Fleissig : A fost dureros. Nu i-am mai văzut niciodată în viață. Știam atunci când am plecat că n-o să-i mai văd... Pleci, dar nu știi ce urmează să se-ntâmple. Cine știa că va fi dat jos Ceaușescu?! Atunci, nimeni nu știa.

V.S. : Dar ați reușit să țineți legătura cu părinții? Vorbeați la telefon? Vă trimiteați scrisori?

Nicolae Fleissig : La telefon am mai vorbit din când în când. Scrisori?! Scrisorile erau cenzurate! Mai ales atunci când e vorba de azil politic... Una e să fii refugiat și alta să fii solicitant de azil politic. Eu dacă m-aș fi întors în țară, mă băgau direct în pușcărie.

V.S. : Pentru că ai trăit mulți ani în Franța, aș vrea să te-ntreb cam ce îi diferențiază pe români de francezi în atitudinea față de artă?

Nicolae Fleissig : În opinia mea, nu există niciun fel de diferență. Să nu uităm că Brâncuși a plecat din România, a trăit în Franța. Brâncuși, care este părintele sculpturii românești. Iar în Franța, el este văzut ca un fenomen! Legătura între Franța și România în zona artei este totală. Ca să nu mai vorbim că România era odată, și încă mai este puțin, o țară francofonă. După Războiul Ruso-Turc, prima mare putere care a recunoscut independența României a fost Franța. Germania, nu! Rusia, nu! Și așa s-a deschis un fel de autostradă pentru noi spre Paris. Uite, eu locuiesc în sudul Franței, la picioarele munților Pirinei, într-un sat mic. Și cine crezi că a trecut cândva pe acolo? Tristan Tzara! Satul unde locuiesc eu seamănă destul de mult cu un sat transilvănean. În acel sat am atelierul, dar și un Centru de artă, creat de mine. Numai că acum Centrul de artă e un pic în ațipire, pentru că... Așa cum s-a întâmplat peste tot, s-au schimbat guvernele... Înainte lucram foarte mult cu subvenții. Subvenții de la Ministerul Culturii, de la Guvernul Francez. Centrul de artă fondat de mine e făcut special pentru artiști consacrați, de renume. Maxim Dumitraș a fost invitat de câteva ori acolo.

V.S. : Ce te inspiră cel mai mult pentru arta ta? Ai momente când te confrunți cu criza de inspirație, cum le depășești?

Nicolae Fleissig : Tu ești scriitoare și știi ce înseamnă pagina albă. Noi suntem la fel, exact la fel. Plus, dacă pagina albă te poate inhiba, ia imaginează-ți cum ești în fața unei tone de piatră... Cel mai dificil e că te chestionezi. Și printre multele întrebări pe care ți le pui, apare asta: are oare rost să fac ceea ce fac?! La ce servește?! Dar am aflat la ce servește arta. La nimic! Dar de aia trebuie făcută!

V.S. : Una dintre sculpturile tale monumentale ai dedicat-o memoriei fiului tău. Are forma unei cămăși...

Nicolae Fleissig : Sculptura sub formă de cămașă e doar un element dintr-un ansamblu, făcut într-adevăr în memoria băiatului meu. Se numește „Camera secretă”. Acolo nu e numai cămașa. E totul. E un pat, un scaun. (îmi arată pe catalog imagini) Uite, intri pe poartă, găsești imediat niște bănci pe care poți să te oprești. Aici este patul, uite în apropiere și scaunul. Patul este acel pat în care fiul meu a zăcut. Scaunul e scaunul pe care eu mă așezam și discutam cu el orice, ore întregi. Cămașa asta simbolizează haina din care corpul a plecat.

V.S. : Te-a ajutat arta, cu timpul, să accepți acest eveniment tragic din viața ta?

Nicolae Fleissig : Nu pot spune asta. Cu moartea unui fiu nu te-mpaci. Nu o accepți. La un moment dat când era bolnav, era spre sfârșit, mie îmi era rușine să mă uit în oglindă. Aveam șaizeci și ceva de ani și lucram în forță pe afară, iar el zăcea la treizeci și ceva de ani... Este inimaginabil. Și mai e încă ceva: un băiat, în special un băiat, poate să moară înaintea părinților în timp de război. Dar nu în timp de pace!

V.S. : Să revenim la aspecte mai luminoase din viața ta. În această vară, ai fost invitat la Piatra Neamț să prezinți o expoziție foto cu reprezentări din lucrările tale monumentale. A fost un eveniment foarte reușit, cu mult public care a venit special să te vadă. Cum a fost pentru tine revederea cu orașul copilăriei tale?

Nicolae Fleissig : Este un oraș frumos, din toate punctele de vedere. Întotdeauna a fost un oraș interesant: înconjurat de munți, nu prea înalți ca să te strivească. Totul e verde, Bistrița care-l traversează... Un oraș fascinant! Singurul regret pe care-l am e că nu au păstrat măcar o parte din centrul istoric. Mulți spun că centrul istoric e biserica lui Ștefan cel Mare, turnul lui Ștefan cel Mare, Muzeul de Artă și Muzeul Cucuteni. În copilăria mea, la Obor, târgurile erau o dată pe lună și veneau țărani, pădurari, cu animale, cu lemne... Oborul era un câmp enorm. Acolo negustorii își vindeau produsele, după aceea intrau în oraș pe Strada Mare și deveneau ei, din negustori, cumpărători. Strada Mare nu era mare deloc, era o stradă lungă, dar foarte îngustă. Erau prăvălii de o parte și de alta, unde găseai de toate: piele, șuruburi, ciocane, clește, seceră, coasă... Strada aia avea o poezie a ei, erau acolo niște case micuțe, dar cu arhitectură de prăvălie. Proprietarii aveau jos magazin și sus aveau două cămăruțe. Erau comercianți, dar nu aveau palate. La capătul străzii mari erau grecii care vindeau halva, lucum, scrumbii... Scrumbiile stăteau în butoaie...

V.S. : Știu că ție îți place să citești, ești un degustător de poezie. Este important pentru un artist să aibă cunoștințe și din alte domenii?

Nicolae Fleissig : Este foarte important, dar până la un anumit punct. După care, trebuie să fii egoist. Egoist cu tine însuți. Altfel te pierzi. Sculptura cere un efort enorm. Nu numai fizic. Să trăiești cu volumul, să vezi volumul într-o piatră sau nu știu unde... nu e ușor. Putem să simplificăm: pictura nu este altceva decât culoare. Iar culoarea nu este altceva decât lumină. Grafica nu este altceva decât umbra unui obiect. Muzica nu este altceva decât sunet. Iar sculptura nu este altceva decât volum. Fără culoare.

V.S. : Dar tu intervii cu culoare în sculpturile tale...

Nicolae Fleissig : Da, intervin cu culoare tocmai pentru că-mi lipsește! Aproape în toate perioadele culoarea a fost folosită pe sculptură. Cu timpul, culoarea de pe sculpturi s-a dus. Asta e patina. În urmă cu zece-cincisprezece ani eu nu foloseam culoarea, dar foloseam patina, care vine din culoare, e urma culorii. În Egipt vezi pe plafon niște picturi formidabile! De mii de ani...! Pe acele desene, foarte puțin a mai rămas culoarea... și sunt de o frumusețe incredibilă! Urma aceea de culoare duce timpul cu ea!

V.S. : Apropo de culoare, de albastru... Cum te simți la rezidența „Albastru” de la Centrul George Apostu? Ce ai lucrat aici? E ceva diferit pentru tine comparativ cu alte simpozioane internaționale la care ai participat?

Nicolae Fleissig : E foarte diferit! În primul rând materialul este diferit! Când eram încă un copil am început să lucrez în lemn. Iar apoi am trecut la piatră. Am lucrat în toate materialele: lemn, piatră, granit, metal... De câțiva ani însă cel mai mult lucrez în granit.

      Am fost invitat încă de anul trecut la rezidența „Albastru”, dar nu am putut ajunge pentru că m-am operat la umăr. Mi-am dorit mult să vin pentru George Apostu. Cred că dacă George ar ști, și poate știe..., că eu sunt aici, că Centrul se cheamă George Apostu... E o revanșă nemaipomenită, fosta casă a lui Ceaușescu să se cheme astfel! Apostu, care a plecat din cauza lui Ceaușescu! Eu, care am plecat din cauza lui Ceaușescu, am venit să lucrez aici! Iar ideea rezidenței mi s-a părut foarte frumoasă. Propunerea lui Maxim Dumitraș cu tema albastru mi-a plăcut foarte mult. Propunerea lui Max mi se pare foarte interesantă, pentru că trebuie să te gândești un pic mai departe decât la vopseaua de culoare albastră. Albastru nu e culoare. Îmi aduc aminte, lucram odată lângă Moscova și era un lac enorm, nopțile erau puțin albe, lacul era albastru. Erau niște plopi enormi, erau albaștri. Cerul era albastru. Totul era albastru din cauza nopților albe, care erau de fapt albastre. Un fel de brumă se ridica de pe lac... era surrealist!

V.S. : Ai adus cu tine aici un lemn special din Franța. Care-i povestea lui?

Nicolae Fleissig : Este un lemn care-i încărcat de-o istorie. Este un lemn încărcat de o altă materie decât lemnul. Este un lemn de paletuvier, care crește la intersecția fluviilor cu marea sau oceanul, un lemn de mangrove. Fiind situat la această intersecție, unde există flux și reflux, copacul acesta trage în seva lui apă, care e și puțin sărată, dar și dulce. Trage, de asemenea, nisip. Un nisip extrem de fin ajunge până în vasele capilare. Este un lemn despre care am putea spune că are silicoză. Dar exact din această cauză nu intră în el: viermi, insecte, carii... Din lemnul ăsta se construiau niște bare lungi de doi metri, doi metri douăzeci, care se-nfigeau în mare, se făceau niște scobituri și într-o scobitură din aceea migra o stridie. După doi-trei ani se forma un ciorchine de stridii. Lemnul ăsta l-am găsit aruncat aproape de Montpellier. Din el am făcut multe lucrări. Am adus și aici. E un lemn care-a stat zeci de ani în mare, e atât de plin de sare încât e pietrificat. Am folosit bineînțeles stejarul, dar am ținut s-aduc și acest lemn special pe care nu pot să-l tai decât cu disc pentru metal. Am intervenit pe el cu foiță de aur pentru a pune în evidență prețiozitatea sa.

V.S. : În acest fel ai creat și un dialog francez-român, prin materia folosită. Acest lemn iese în evidență în cele trei sculpturi pe care le-ai lucrat aici. Dă într-adevăr o notă foarte specială și caldă totodată, cred că și foița de aur contribuie. O temă pe care ai abordat-o în rezidența „Albastru” îmi pare a fi cea a zborului. Cineva spunea că ar compara una dintre lucrările tale cu o libelulă. Ai reprezentat o libelulă sau e altceva?

Nicolae Fleissig : Nu, nu e o libelulă! Ar fi prea simplu! Este un zbor utopic! Utopia trebuie să zboare. Fără utopie suntem morți. N-ar exista progres. Utopia trebuie să zboare dintr-o parte în alta. Să informeze pe alții. Utopia este absolut necesară!

Rămas bun, Nicolae FLEISSIG (24.03-1948 - 14 iulie 2024)!

Site-ul oficial al artistului: https://nicolaefleissig.blogspot.com/

(dialogul postat a fost realizat de Violeta Savu și a fost publicat în 2019, cu titlul „Am făcut emigrația cu George Apostu”, în nr. 51 al Revistei Vitraliu). La realizarea interviului a contribuit artista Anca Mihăilă, cu filmare video. 

Despre zbor, îmbrățișare și taină

Albastru la a treia ediție

creditfoto: VEM

Nicolae Fleissig. Fluturii lui George Apostu și cei ai lui Nicolae Fleissig și-au împletit aripile lor subțiri și zboară împreună pe o semilună cioplită în lemn de stejar. Inima lui Fleissig se zbate când amintirile cu prietenul său se lipesc de retină. Zborul e șansa de a fi aici și acolo, de a te întoarce în trecut și mai ales de a plonja în alte lumi viitoare, mai luminoase, mai pline de viață. Inima bate puternic și sacadat până când iese din piept. În coșul pieptului de artist e suferință, dar și speranță. Gândul pozitivist care trezea cândva poetul urbei se lipește cu foiță de aur pe lemnul de mangrove. Un zbor utopic, o piramidă abstractă, o formulă pentru aerare și respirație albastră a frumuseții. Inima vibrează. Inelele stejarului au ieșit la egalitate cu vasele coronare. Sângele curge albastru.

Min-Chin Tung. Îmbrățișare interioară. „Între”, pentru că e preocupat de legătura dintre vechi și nou, natural și artificial, vizibil și invizibil, spune artistul. Dar poate că e un astfel de între: lupta dintre eul din trecut și eul din prezent, depășirea eului din prezent de unul idealist, din viitor. O tensiune dată de antiteza eu și non-eu. Luăm pulsul stărilor din exterior cu ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, cu frământările care ne compun, descompun și recompun sufletește. Dacă ne rotim, așa cum o facem pentru a privi sculpturile lui Min, încercând să prindem ideile din toate direcțiile și în toate sensurile, avem o șansă. Nu tot ceea ce ne este exterior ne atinge. Ne învelim în propriile cugetări. A medita e un mod de viață. Și uneori, de fapt foarte adesea, e unica șansa de a supraviețui nimicului, neantului.

Marko Vuksa. Reflexivitate, simplitate și taină. Marko Vuksa nu știu dacă putem să-l înțelegem, doar să-l simțim prin liniște și epidermă. Simț tactil. Urme fragile de cerneală albastră în desene asemănătoare celor rupestre. Pe sculpturile inspirate, spune artistul, de arhitectura locului. Dar negrul din lemnul ars s-a iluminat până-ntr-atât încât are acum culoarea pielii. Lemnul crăpat e schimbat cu unul șlefuit până la catifelare. Tehnica suspendării și ideea susținerii prismei pe latura ei aparent cea mai fragilă fac legătura între arhitectura veche și gândirea modernă, abstractă a artistului. 

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista Vitraliu, nr. 51, octombrie 2019)

Notă:  „Programul de Rezidențe artistice de sculptură “Albastru” are ca principal scop constituirea unei colecții valoroase de sculptură contemporană în lemn ce vizează reorganizarea și amenajarea spațiului expozițional „Muzeul în aer liber” al Centrului de Cultură „George Apostu”, un important monument de for public. 

Artiști rezidenți în 2019: Nicolae Fleissig, Min-Chin Tung, Marko Vuksa. Curatorul programului pentru fiecare ediţie a fost artistul Maxim Dumitraş.