Antiutopie și insurgență la V. Leac

Cea mai recentă carte a lui V. Leac - „Monoideal” (București, Ed. Nemira Publishing House, 2018), apărută în colecția „Vorpal”, coordonată de Svetlana Cârstean, face notă distinctă în peisajul poetic contemporan. Nu atât pentru că ar avea o altfel de  stilistică, deși s-ar putea spune și acest lucru, ci mai ales pentru bogatul conținut de idei, ceea ce se-ntâmplă mai rar în poezia actuală. „Monoideal” e un volum solid, am putea spune și eterogen, fiind construit pe mai multe voci. Este remarcabil în acest volum, cum autorul glisează de la confesiune la observație și/sau experiment, de la narativitate la oralitatea de tip slang sau chiar lirica asemănătoare sonetului. Pentru cei care se vor fi întrebând ce înseamnă monoideal, chiar autorul oferă, pe la mijlocul cărții în poemul „bad or worse”, definiția termenului: „zona numită monoideal: un loc unde ți-ai transferat/ speranțele și plăcerile”. Sigur că pentru a prinde sensul direcționat de autor, accentul trebuie pus pe „transferat”, pe care-l vom titra ca „abandonat”; abandonul, singurătatea, izolarea fiind caracteristice post-umanismului. Așadar, monoideal este o antiutopie.

Poemul-manifest cu care se deschide cartea, scris în forță, cu nerv contestatar, e grav și convingător: „Ce facem noi, cei fără ambiție, cărora ne plac/ monologurile interioare iraționale?/ Noi, cei care știm că suntem prinși în meschinărie și oboseală,/ și orice lucru ni se pare imposibil și îndepărtat?// Ce facem noi ăștia prinși în blocaj, veșnic nemulțumiți?/ Când se întâmplă să avem o seară mișto,/ ni se pare că totul e atât de ușor iar, mai târziu,/ când rămânem singuri, murim încet și fără sens”. Căutarea sensului, ignorarea acestei căutări de către omul contemporan, alunecarea permanentă într-o iluzie neproductivă, depersonalizarea, lipsa de identitate le-ntâlnim nu doar în acest text, intitulat sugestiv „zona distrușilor”, sunt elemente asupra cărora autorul revine. Decupăm ultima dintre cele opt strofe ale poemului, pe care într-o cronică publicată în „Observator cultural”, Alina Purcaru l-a numit „poem al exasperării, un adevărat hit al volumului”: „Noi, cei care n-am vrut niciodată să ne maturizăm;/ care n-am vrut să cunoaștem ridicolul și lipsa de sens./ Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas/ blocați pentru totdeauna, aici, în zona distrușilor?” Totuși, tonul general al volumului, foarte bine sudat și excelent organizat, nu este atât de expansiv, vulcanic și invaziv cum se-ntâmplă în acest „hit”. În poemele narative, povestite uneori la persoana I singular sau plural, alteori la persoana a III-a, conținând multă imagistică, tonul e de regulă grav, resemnat și trist. În micile narațiuni scrise la persoana I, autorul nu este întotdeauna el subiectul, ci la fel ca-n dramaturgie, își imaginează monologurile interioare ale unor personaje. Eroii din „Monoideal” sunt oameni confuzi, blazați, compulsivi, apatici, sictiriți, indispuși, revoltați dar în general fără atitudine de luptători, inadaptați, mizantropi, abulici, într-un singur cuvânt, nefericiți. E o schimbare de registru al poetului V. Leac, care-și obișnuise cititorii cu stilul său încărcat de un umor fin, dar și placid. „Monoideal” păstrează nuanțe de umor, dar și-a modificat structura, e acid, chiar caustic.

Una dintre temele abordate este emigrația și problemele cu care se confruntă emigranții. Tratați în noua țară, în care își duc zilele, fără respect, pierzându-și stima de sine, lipsiți de identitate, ei se transformă în workers, roboței care execută activități fizice până la epuizare: „Aici în zonă nu există femei, doar/ workers. Noi nu spunem nimic, îi evităm/ și muncim din greu”. Supraveghetorul induce nu doar sentimente de încarcerare și claustrare, pare un spirit malefic, un Caron, dar unul din prezentul nostru alterat, care și-a schimbat vechea luntre cu un binoclu cu care, deși e invalid (infirmitatea fizică trebuie extinsă la cea sufletească), poate controla și monitoriza demiurgic: „Suntem supravegheați/ de drone și de un bătrân invalid care stă mereu/ în fereastră cu un binoclu militar pe genunchi”. Se insinuează aspirația de a ieși din angoasa destrămării, dorința de evadare din spațiul străin devenit treptat ostil, proiecții spre restabilirea echilibrului familial: „Toți știm că într-o zi vom pleca de aici. Suntem/ atât de convinși că am început să facem cumpărături,/ cadouri pentru prieteni și pentru familie. Ne încărcăm/ bateriile în felul ăsta, ne înșelăm sufletul păcătos”. Un poem puternic și reprezentativ despre emigrație este „Sera”, care descrie o zi obișnuită de muncă, lucrătorii fiind angajați pentru smulgerea buruienilor. Dar rutina e zdruncinată de apariția unei buruieni uriașe drept în mijlocul serei. Metafora este de excepție, este inevitabil să nu asociezi imaginea cu cea a unei misterioase sperietori de ciori și să nu te gândești la o interpretare christică: răstignirea lui Iisus Hristos pe cruce. De altfel, unul dintre muncitori, „iraționalul Matotelo” dorindu-și să se salveze de tirania rutinii alege să lase buruiana acolo, la locul ei, ca un simbol și al desțelenirii etnice. Când locul este plivit de jur împrejur, unicitatea și singurătatea buruienii, ironizată drept „garden boy – spiritul serei”, devin copleșitoare. Dar totul se reașază în raționalitatea gregară odată cu apariția și intervenția supraveghetoarei, pe care, deloc întâmplător, o cheamă Christin, e o ironie bineînțeles, căci ea joacă rolul unei Iude. Din păcate, bunul, iraționalul Matotelo nu reușește să-și apere mentalitatea nonconfirmistă, cedează, transformându-se într-un laș, așa cum în povestea biblică a cedat și Pilat din Pont, ceea ce-l umanizează însă este înnegurata părere de rău: „Christin, supraveghetoarea, a ajuns la noi după/ pauza de 5 minute de la ora 18.00. A verificat sera/ și a întrebat: «Ce-i cu planta aia rămasă acolo,/ în mijlocul serei? Ce se întâmplă, de fapt, aici?»/ Matotelo i-a făcut semn să-l urmeze.// Dacă îi priveai din spate pe cei doi, îndreptându-se/ spre buruiana rămasă în mijlocul serei, puteai jura/ că sunt un cuplu ideal. Ce au discutat ei acolo,/ lângă garden boy, nu știm. Imaginea lor era din altă poveste./ Tipa s-a aplecat la un moment dat și a smuls buruiana.// A ieșit din seră cu fața triumfătoare. Toți zâmbeau/ când a trecut pe lângă ei, însă nimeni nu a scos o vorbă./ Matotelo a rămas acolo, în mijlocul serei, în contre-jour./ O siluetă neagră despre care nu știai ce să crezi”.

Atât „Sera”, dar și alte poezii din volum, „Undeva la granița cu Olanda”, „Tot ce contează pentru noi”, „Gazonul”, „Vino și arată-mi stelele”, „Puțin timp mai târziu”, „Paznicul”, „Hotel Cosmos” sunt cinematice, pot fi scenarii de scurtmetraje, unele dintre ele cuprinzând și scurte dialoguri. „Vino și arată-mi stelele” e despre fragilitatea și instabilitatea omului modern, despre falsitate, decepție și dezamăgire. „Paznicul” e o satiră la adresa unui spirit înregimentat. Paradoxal, trăsături negative ca „tăcerea” (adică acceptarea necondiționată), „ostilitatea” (răutatea) sau „indiferența” (blazarea) pot genera o nuanță de mister, personajul fiind captiv într-o împietrire greu de descifrat.

V. Leac își fracturează uneori textul cu afirmații sentențioase, expresii aforistice: „Cele mai grele lovituri de la prieteni vin”, „Capitalismul e un gazon perfect tuns”, „Compasiunea e moartea nihilismului”, „Onorurile aduc îmbătrânire prematură”, „Pot merge în recunoaștere pentru că nimeni nu mă recunoaște”, „Se spune că tradiția te scutește de imaginație și judecată”, „Cele mai mișto lucruri din lume rămân nevăzute” ș.a.

„Monoideal” conține și câteva poezii mai vesele, foarte ritmate, cu oralitate de tip slang cum am menționat deja, unele situându-se pe linia discursului autorului din anii 2000, discurs despre care ne vorbește poeta Cosmina Moroșan pe coperta a patra a cărții: „La începutul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern mobilă și aproape fără tradiție”. E o dovadă clară că autorul se poate juca frumos și inteligent, candid și savuros. Dar valoarea volumului „Monoideal” consider că stă mai mult în poemele sale ce conțin mai mult sau mai puțin subsidiar revolta, acele poeme în care suntem copleșiți de o radiografie severă dar sinceră a prezentului: abisul fărâmițării timpului, tristețea pierderii idealurilor, anihilarea nevoii acute de sens, superficialitatea și mefiența indivizilor. Impresionant este și grupajul de poezii intitulat „Oțetarii”. Metaforic vorbind, acești formidabili copaci au frustrări, tabieturi și tare specifice omului contemporan: „Parcurile și zonele verzi administrative/ nu sunt pentru noi./ Noi iubim ruina și dispariția civilizației./ Unii spun că nu suntem decât niște paraziți agresivi,/ rezistenți la poluare, indiferenți față de viitor.// Toamna ne transformă în desenele unui copil neînțeles./ E riscant să te arăți că ești viu și aproape casant./ Înlocuim absența fără pretenții/ adaptabili și rezistenți/ ca o mișcare clandestină, ocupăm teritorii și/ Instituții moarte”.

Note: 1. Articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, Revista Ateneu, nr.600, iulie-august

2. V. Leac a primit în 2019 Premiul Revistei Ateneu pentru poezie

Flavius Lucăcel, un dramaturg cu fior liric

Sunt rare festivalurile de literatură care oferă distincții pentru scriitorii ce aleg ca modalitate de expresie dramaturgia. Însă un festival dedicat scriitorului Vasile Alecsandri, considerat de mulți „creatorul teatrului românesc”, nu avea cum să ignore acest gen literar. Astfel, la ediția din 2019, la Reuniunile Culturale „Alecsandriada”, desfășurate în Bacău, laureatul Premiului de excelență pentru dramaturgie a fost Flavius Lucăcel.

Născut în Aluniș, la Sălaj, avea să debuteze în 1992 cu poezie în revista „Tribuna”, dar din 1993, când publică pentru prima oară teatru în revista „Thalia”, dramaturgia devine o prioritate. Scriitor cu aplomb, stăpânind dialogul, în care presară inspirat aserțiuni sau chiar aforisme, abordând subiecte de actualitate și incitante, având talentul de a spune o poveste, punând atunci când trebuie accentul pe umanitate, Flavius Lucăcel e un autor cu palmares în dramaturgie. A publicat mai multe volume: „Trilogia spațiului închis” (Cluj-Napoca, Ed. „Eikon”, 2006), „Marțianul Telemah”(idem, 2008), „Ceai de fluturi/ Butterfly tea” (Cluj-Napoca, Ed. „Limes”, 2009), „Tutungeria”(idem, 2010), „Trecătoarea pisicii”(idem,   2011), „Nu te pune cu îngerii”(idem, 2016), iar cel mai recent este „Corporația” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2018) și asupra căruia ne vom opri o clipă atenția. Cartea cuprinde trei piese: se deschide cu omonima „Corporația”, continuând cu „Singurătatea pietrelor” și „Trecătoarea pisicii”. Piesa „Corporația” satirizează dorința omului contemporan de a obține o poziție socială superioară, indiferent prin ce mijloace. Sigur că arivismul e o temă clasică, nu doar în dramaturgie, ci în general în literatura română și universală (ne amintim de Stănică Rațiu din „Enigma Otiliei”, de Dinu Păturică din „Ciocoii vechi și noi”, de Tănase Scatiu din „Viața la țară” sau de Julien Sorel, din „Roșu și negru”). Flavius Lucăcel ne arată noul tip de arivist, prezentând cazul celui care lucrează într-o multinațională, dorește să avanseze ierarhic, e servil, lingușitor cu cel de care depinde promovarea sa (șef pe care de fapt îl disprețuiește și îl bârfește fără scrupule). Egoist, preocupat doar de sine, devine neglijent în viața de familie. În plan secund, există o poveste de dragoste între doi emigranți: o femeie ucraineană frumoasă și inteligentă (nevoită să lucreze ca femeie de serviciu) și un bărbat arab, un idealist, visător incurabil. Dramele prin care emigranții sunt nevoiți să treacă emoționează, provocând cititorului compasiune. Morala piesei este că lupta pentru ascensiune, fără pic de preocupare pentru o autentică perfecționare, e stupidă și derizorie.

„Singurătatea pietrelor”, piesă cu un număr redus de personaje, doar trei: Mama, Tatăl și Copilul, relatează povestea unui tânăr cuplu și a scindării relației lor. Piatra de încercare este confruntarea celor doi părinți cu autismul fiului. Fiecare acționează sau re-acționează diferit: tatăl e iritat, fără răbdare, în cele din urmă părăsindu-și familia, iar mama, dimpotrivă, e blândă și iubitoare, devine creativă, lucrând fără contenire la compunerea unei povești care-ar putea să aline nervii băiatului. Personajul principal e copilul, un geniu neînțeles chiar și de propriii părinți. Monologurile sale interioare, foarte expresive, emoționante, iau de multe ori forma unor prozopoeme: „Realitatea cu care mă hrănesc eu e densă ca o lespede nesfârșită. Pășesc peste ea, dau peste cap, fac salturi ample. Mai mereu e înțepenită, neinteresantă. Mai mereu simt cum realitatea asta mă scapă pe pământ, printre ceilalți copii, unde nu mă simt apropiat. Eu sunt cel mai apropiat de umbra îngerului meu, mama. Eu sunt cel mai fericit când soarele usucă urmele roților tricicletei mele pe asfalt. Privesc pe geam, stau singur, mă chinui să-mi prind nasturii cămășii, aranjez mereu scaune, șervețele, lucruri. Și aceasta e viață, și acestea sunt evenimente importante, și în felul acesta ceva esențial se pierde, puțin câte puțin ajungând la liniște. Realitatea cu care mă hrănesc eu e scufundată aproape permanent adânc în ființa mea. Mii de fire rupte, încercări epuizante. Niciodată când am vrut să spun căldura nu am ajuns până la voce. Nu am trecut niciodată mai departe de mine. Totul se înghesuie acolo, se cimentează, se uită. Uit. Ce nu pot spune zâmbesc, ce nu pot simți ocolesc. Nu e teamă. Astfel reușesc să nu fiu și mai complicat decât sunt. Umbra îngerului meu, mama, când dorm, e transparentă. Și atunci când e transparentă mă ia de mână și zburăm într-un loc unde nu e nevoie de realitate. Ce ne spunem, câte minuni ni se deschid în față, cum arată o umbră de înger fericit ținând o mână de copil în mâna ei, asta trebuie singuri să vă imaginați. Imaginați-vă!”

La vârste diferite (copilărie, adolescență), gândurile copilului nu diferă prea mult, iar universul său înconjurător este limitat; cu toate acestea el e foarte atent la relațiile dintre părinții săi. E un fin observator, decupând detalii din imagini sau întâmplări. Nici unul dintre cei doi părinți nu-i remarcă precocitatea, poate și din cauza faptului că el nu articulează cuvintele, nu reușește să dea voce frământărilor. Spre final, monologul lăuntric al Copilului e esențializat, dens, fracturat. Prin repetițiile făcute se imprimă un ritm special, iar dacă rândurile ar fi dispuse în alt mod, nimic nu ne-ar împiedica să considerăm fragmentul respectiv poezie: „Împreună. Îi văd îmbrățișați. Împreună. Râd, stau ghemuiți în fotoliu. Își spun nimicuri. Râd, rezemați, în grădină, unul de altul. Ascultă la căști muzică. Gătesc. Se uită la filme. Se prostesc. Se prostesc în camera lor. Râd. Aleargă în fiecare dimineață. Își beau cafeauau și ceaiul pe terasă. El citește corespondența. Își amintesc nenumărate întâmplări. Ea mai multe, el câteva, aceleași. Râd. Stau îmbrățișați. Vorbesc despre următoarea vacanță. Se sărută. Mie mi se pare scârbos, dar mi se pare frumos. Sunt drăguți. Râd. El aduce flori, ea le miroase împreună cu mine. El aduce zilnic ceva pentru ea. Ea zâmbește de fiecare dată. Eu sunt curios. Ea e fericită. Așa trăim noi. Așa vom trăi mereu. Împreună. Mamă-tată-copil, tată-mamă-copil, copil-mamă-tată. Copil. Realitatea cu care mă hrănesc eu e nesfârșită. Sunt un copil, nu-i așa?”

Este puternică în această piesă metafora pietrelor care nu reușesc să-și facă auzite strigătele, iar delfinul care apare ca laitmotiv sugerează fragilitate și candoare.

Volumul „Corporația” se închide cu piesa „Trecătoarea pisicii”, o piesă existențialistă, abstractă, filozofică, despre predestinare, dualitate și raportul contrastelor: rău-bun, victimă-călău, bogat-sărac etc. Textul, care analizează transformarea caracterului unui individ în funcție de contextul social și cel istoric, se încheie elegant, cu motivul gemenilor.

Am citit cu plăcere volumul „Corporația”, realizarea unui dramaturg care a avut șansa ca o parte dintre piesele sale să se desprindă din filele de carte pentru a prinde viață pe scenă. Din creațiile sale montate pe scenă menționăm „Fisura” (în regia lui Victor Olăhuț), „Scoici pe nisipul fierbinte - Hell's cabaret” (regia, Sorin Misireanțu), „Nu te pune cu îngerii – Miorița reloaded” (regia, Chris Nedeea). Din volumul prezentat, piesa „Corporația” se joacă cu succes la Teatrul Național din Cluj-Napoca, în regia lui Chris Nedeea.

Tentez să cred că „Singurătatea pietrelor”, la o eventuală montare (ceea ce ne-ar plăcea să se realizeze), va fi o adevărată piatră de încercare pentru regizor. Nu pentru că va trebui să ordoneze cronologic întâmplările (în textul scris, timpurile alternând), ci adevărata provocare va consta în a face dintr-un fenomen natural un personaj dramatic, căci vântul, în textul scris, e prezență, iluzie și stare. Iar asta demonstrează că Flavius Lucăcel e un dramaturg aparte, având și darul poeziei.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iunie 2019, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)

Rinocerii și sibilinicile lui Amancio/ Los rinocerontes y las sibilinicas de Amancio

Rinocerii și sibilinicile lui Amancio

După vizionarea piesei de teatru „Rinocerii”, eram invitate, eu și prietena mea, care este critic de teatru, la petrecerea pentru sărbătorirea premierei. De fapt, ea era invitată și mi-a propus să merg cu ea. Împreună cu directoarea teatrului câțiva dintre invitați am străbătut vreo două-trei culoare, sau poate mai multe, de la parterul clădirii. Am ajuns la lift și am urcat până la etajul al treilea, unde mesele erau încărcate cu de toate, băuturi rafinate, bucate sofisticate, de toate culorile, și fructe. Se vorbea în șoaptă, lumea aștepta să iasă actorii de la cabinele unde și-au dat jos stratul mai gros sau mai subțire de machiaj, depinde ce personaj a interpretat fiecare. Căldura exagerată din sala de spectacol mă înfierbântase și setea mă chinuia. Am cules câteva boabe de struguri roșii, dar am simțit săgețile unor priviri ostile. Era o lipsă de bun simț, trebuia să am răbdare să vină actorii... Așa că am scăpat toate boabele pe podea, făcându-mă mai abitir de rușine. M-am retras într-un colț, îmi doream să fiu în altă parte, împreună cu ceilalți prieteni ai mei, care m-au însoțit la teatru. Un cuplu de tineri căsătoriți, da, sunt încă foarte tineri, chiar dacă au vreo cincisprezece ani, cred, de căsătorie. Ea îmi este prietenă apropiată, cu soțul ei am ieșit mai rar, dar cum cei doi trec printr-o perioadă de redescoperire, în care partea cea mai frumoasă este că au început să-și trimită scrisori de re-îndrăgostire, soțul ei și-a manifestat dorința de a-i cunoaște mai bine prietenii.

   La etajul al treilea în sfârșit au sosit actorii, au un look nonconformist, sunt nonșalanți, așa că mă eliberez și eu automat din crispare. Îl felicit pe Jean, mi-aș dori să-l felicit și pe Berenjer, însă-i prea asaltat de toată lumea, adulat... Așa că nu îi mai spun nimic, unul dintre motive fiind și că e impardonabil de tânăr și frumos. Să-i gâdile ceilalți orgoliul, pe mine oricum nu mă cunoaște. Directoarea teatrului începe un discurs. Mirela, soția cea tânără, îmi trimite sms: Vio, hai la Oscar Wilde! (E o cafenea). La Epicentru (un pub, unde, înainte de spectacol, mâncasem împreună cu Mirela și soțul ei cartofi copți în rolă) era full, nu aveai unde să arunci un ac. Nu pot, îi răspund, vorbește directoarea teatrului. Hai măi, Vio, nu fi rinocer! Nu-s rinocer, dar doamna stă în ușa prin care ar trebui să ies, ce naiba să-i zic, dă-te la o parte, că vreau să plec?! Nu pot să-i întrerup discursul... Bine, bine, noi te așteptăm aici. Avem vin fiert! Sună-mă când scapi și iese Cornel înaintea ta. Nu cred că va ține mult speech-ul, deja se râde în hohote la glumele directriței, îi răspund tot prin sms. Fain. Te-așteptăm!

   Se ciocnesc destul de curând din nou paharele de șampanie, ciocnesc și eu cu toată lumea, deși nu cunosc pe nimeni, iar Carmen a dispărut. Ușa e acum liberă, ies, mă depășesc actrița din rolul principal și un coleg de-al ei, îi felicit pentru interpretări. Ea e veselă, exuberantă, copilăroasă. Îmi place, îmi răspunde cald, tot trupul ei vibrând a bucurie. Ar putea-o interpreta lejer și pe Daisy din Marele Gatsby, nu știu de ce îmi trece prin cap asta. Urc și cobor niște trepte de pe o scară interioară, cineva din echipa tehnică îmi observă dezorientarea. Căutați liftul? Da... Haideți că vă conduc eu! Bineînțeles, am făcut doar doi pași... Of, Doamne, ratatul meu simț de orientare în spațiu și-n... viață! Apăs pe butonul rotund, se deschid ușile. Sunt singură în lift... 1, 2, 3... 1, 2, 3... nu-s doar numerele palierelor, îmi fac curaj să uit că sunt singură într-o cutie mișcătoare... E oglindă în lift, stau cu spatele la uși, mă uit în oglindă, de data asta nu din narcisism, ci mă amăgesc că nu-s singură, mai este și persoana din fața mea, cu același chip cu al meu. 1, 2, 3... 1, 2, 3... respiră, respiră adânc! Apăsasem pe zero, că de la parter urcasem în primă fază, nu-i așa?! Zero... zero... se deschid ușile, ies, dar nu recunosc nimic... liftul e încă deschis, hai înapoi... Apăs pe unu... Nimeni, nimic... doar câteva trepte de ciment, urc, dar e din ce în ce mai rece și luminile tot mai prăfuite... Cobor, sunt iar în fața liftului... apăs iarăși zero. Ușile liftului se izbesc cu zgomot. Trebuie să găsesc o cale de ieșire... Merg tot înainte, în capătul unui culoar se deschid altele două. Stânga sau dreapta?! Dreapta, stânga nu-mi place că-i comunistă. Înaintez. Găsesc o ușă ce face legătura cu exteriorul, e încuiată, dar cheia este în butuc. Sună telefonul. Hei, Vio, am primit sms de la tine că ai plecat de la party. Să iasă Cornel acum înaintea ta? Nu, nu încă, nu știu unde sunt, m-am rătăcit prin clădire... Cum adică te-ai rătăcit... Pierd semnalul... învârt cheia în broască, descui ușa și ies pe o platformă, pe jos e un strat gros de zăpadă, din loc în loc, postate grămezi negre uriașe, parcă ar fi sarcofage... Unde am ajuns, ce-or fi aceste lucruri?! M-apropii de o formă de dimensiuni mai mici. În piesa de teatru, câțiva actori camuflați în niște saci negri reprezentau rinocerii... Seamănă. Mâinile mele reci tremură timid pe folia pe care o dezvelesc. E o statuetă, un bărbat gol, cu un braț lipsă, cu mască pe față... Și care parcă aleargă, fuge de ceva sau de cineva, așa cum aș vrea și eu să fug de acest întuneric nematerial. Ating masca, se descompune ușor, ca o pânză de paianjăn. Rămân înmărmurită, descoperind chipul unui bărbat pe care l-am iubit și a cărui despărțire am suportat-o cu greu. El îmi zâmbește, întâi cu tandrețe, apoi malițios, odată ce, cu mâna sănătoasă, își acoperă din nou fața... Sună din nou telefonul... Vio, draga mea, nu te grăbi... Take your time! Când ieși din teatru, să ne suni! Ok, vă sun... Precipitată închid telefonul. Unde sunt?! Mă-ndrept spre alt sarcofag, către cel mai înalt... desprind folia neagră... Un bărbat în etate stă în repaus într-un leagăn ce-i prins prin intermediul a patru frânghii de un cordar superior care mă duce cu gândul la înălțimile cerului și muzica astrală. Chipul bătrânului... sunt aceleași trăsături cu ale celuilalt bărbat, dar mult înăsprite. Pe-un obraz, are o pată ca o lacrimă stacojie. O ating. Buzele bătrânului se deschid: caută, frumoaso, un foarfece și taie două dintre corzi... ca să ne dăm împreună în leagăn! Știu că nu-s frumoasă, dar nu e altă fată prin preajmă, așa că mă uit prin zăpadă, căutând înfrigurată foarfecele lui Edward Scissorhands. Caut, caut, caut..., bâjbăi, îmi afund mâinile în stratul de zăpadă rece și, poate că-i bizar, dar chiar dau de un foarfece, mă-ntorc spre bărbatul din leagăn... El e din ce în ce mai abătut, mai încovoiat și, își trage, peste cap, ca pe o pătură călduroasă, folia din plastic ordinar... Iar eu izbucnesc în plâns, ținând în mâinile mele înghețate cleștii din fier ruginit, desfăcuți amenințător către cel de-al treilea sarcofag... Tai punga și parc-aș tăia în carne vie, de sub tăieturi iese un mamifer fabulos, cu coadă, însă capul lui pare atât de uman... Metamorfoză... Un Gregor Samsa, semnele tristeții lui mi le amintesc iarăși pe cele ale bărbatului care nu a mai vrut să mă iubească... M-apropii și descopăr în ochii lui o privire cumplit de înduioșătoare, zic cumplit pentru că mi se pare îngrozitor de suportat o blândețe profundă în austeritatea unui spațiu străin. Când corpul meu aproape îl atinge pe cel al personajului aud un foșnet... Sper să nu fie șobolani pe aici, am oroare de ei! De sub un pled, aruncat puțin mai încolo de Hombre Rata, se ivește un cap rotund ca al unui vițel de mare, cu doi ochi imenși, unul verde, celălalt albastru. Ochii mei se uită fix în ochii focii care scânteiază și în ei mă văd pe mine însămi, prinzându-l de mână pe Hombre Rata. Din avatar și-a păstrat doar coada, în rest e un bărbat normal. În ochii focii mă văd mai departe alergând împreună cu bărbatul pe o câmpie cu flori galbene.

   Hey, Vio, să știi că aici se închide cam într-o oră. Mai vii?! Da, Mir, îmi doresc să vin chiar acum, dar nu știu cum să ies de aici... Stai așa, rămâi te rog cu mine la telefon, zi-mi orice, numai să-ți aud vocea... Păi nu știu ce să-ți zic. Te rog citește-mi ceva, de exemplu ultima scrisoare pe care i-ai trimis-o soțului tău... Te aud... citește în continuare! Mă-ntorc pe ușa asta pe care am intrat... Oh, bine că nu a încuiat-o nimeni cât am rătăcit pe aici... Dar unde ești? Nu știu... cred că e un depozit cu obiecte din recuzită. Stai așa, am ajuns din nou la lift, o să mă duc înapoi la petrecere să-ntreb pe cineva de acolo cum să ies... Slavă Domnului, coboară cineva cu liftul, de s-ar opri chiar aici! Uite că am noroc!

   Iese un cetățean cu o mătură într-o mână și o căldare în cealaltă. Vai ce bine, domnule drag, vă rog să mă ajutați să ies din acest labirint! Dar e foarte ușor. Veniți cu mine! Într-o clipă suntem în sala mare a teatrului, trecem pe sub o arcadă și ieșim în foaierul teatrului, prin ferestrele mari și transparente văd orașul plin de lumini colorate, căci e decorat pentru sărbătorile de iarnă.

    Îmi sun prietenii, mă-ntreabă dacă văd de unde sunt bradul de Crăciun.

    Da, îl văd, e foarte frumos și luminos!

    Bine, ne întâlnim acolo!

(proză publicată în Revista „Vitraliu”, nr. 50/ mai 2019) 

Los rinocerontes y las sibilinicas de Amancio

Despues de visionar la obra de teatro ‘LOS RINOCERONTES’ yo y mi amiga-critico de teatro- fuimos invitadas a la fiesta para celebrar el estreno.  De hecho, ella fue la invitada, a mi solo me pedio acompanarla. Junto con la directora del teatro, algunos de los invitados hemos cruzado dos o tres corredores, o quizas algunos mas, de los bajos del edificio. Llegamos al elevador  y subimos hasta el tercer piso, donde las mesas estavan cargadas con de todo, bebidas recatadas, bocados sofisticados, de todos los colores, y frutas. Se hablava en murmullos, el mundo esperava que los actors salieran de las cabinas, donde se quitaron los estratos, mas gruesos o mas finos de maquillaje, dependiendo del papel que cada uno interpreto. El calor exajerado de la sala de espectaculos me caliento y la sed me mortificava.  Coji algunas bayas de uva tinta, pero senti las flechas de unas miradas hostiles. Era una falta de buen sentido por mi parte,  tendria que tener paciencia a que los actoers vinieran... Asi que escape todas las bayas en el suelo, para mi aun mayor verguenza ... me retire en una esquina, deseava estar en otra parte, junta con con mis otros amigos, que me acompanaron al teatro. Una pareja de jovenes cadsados, si, son aun jovenes, aunque ya tendran algunos quince anos, creo, de mariaje. Ella me es amiga cercana, con su marido raras veces hemos salido, pero como los dos pasan por un periodo de redescubrimiento, en el cual la parte mas bonita es que comenzaron a enviarse cartas de Re-enamoramiento, el marido manifesto el deseo de conocer mejor a los amigos de ella. Y mirame, yo, una celibataria, acompanada por un hombre y su mujer por un lado, y por otro lado, por una mujer con una experiencia de vidabastante compleja, igual de solitaria, aun que aparenta de persona hipersocial y sociable, quizas sea mas solitaria que yo.

Al tercer piso, en fin llegaron los actores, tienen un look nonconformista, autivos, de tal manera que enseguida tambien yo me elibero del ahogo. Le felicito a Jean, me gustaria felicitarle tambien a Berenjer, pero esta muy cercado, adorado... asi que no le digo nada, una de las razones siendo el que es imperdonablemente joven y hermoso. Que le cosquillen los demas el orgullo, a mi de todos modos no me conoce. La directora del teatro comienza un discurso. Mirella, la esposa joven, me envia un sms;’ Vio, vamos al Oscar Wilde!’’ (es un cafe). Al Epicentro,(un pub donde antes del espectaculo comimos yo, Mirella y su marido patatas al horno) estava repleto, no tenias donde tirar una aguja.’’ No puedo, la respodo, esta hablando la directora del teatro.’’  ‘’Vamos, Vio, no seas rinoceronte!’’  ‘’No soy una rinoceronte, es que la senora discursante esta en la misma puerta que tendria que usar para salir, que diablos decirle, hechate a un lado!que quiero salir?! No puedo intrerumpirla del discurso... ‘’  ‘’Vale, vale, nosotros te esperamos aqui. Tenemos vino hervido! Llamame cuando escapas y saldra Cornel a buscarte.’’ ‘’No creo que dure mucho mas el speech, ya se rie a gargajadas a las bromas de la directora’’, le respondi yo tambien por sms. ‘’Estupendo!  Te esperamos.’’ Y se brindan bastante pronto de Nuevo las copas de champan, brindo tambien con todos aun que no conozca a nadie, y Carmen la directora desaparece. La puerta se elibero, paso por ella, y  me adelanta la actriz principal, junta a uno de suyos colegas, les felicito por sus prestaciones. Ella esta alegre, exuberante, infantil.  Me gusta, me esta respondiendo en un modo  calido, todo su cuerpo vibrando de alegria. Podria facilmente interpretar a Daisy del Gran Gatsby, no se porque se me pasa eso por la cabeza. Subo y bajo unos peldanos de una escalera interior, alguien del equipo tehnico observa mi  desorientacion. ‘’Buscais el ascensor?’’ ‘’Si!’’  ‘’Vamos que yo la acompano!’’ Claro, solo hicimos dos pasos... Valgame Dios, con mi sentido de orientacion espacial y... de vida! Pulso el boton Redondo, se abren las puertas.  Estoy sola en el ascensor... 1,2,3,...1,2,3... no es solo el recuento de los pisos, sino que me estoy hacienda coraje para olvidar que estoy sola en una caja movil... hay espejo en el ascensor, estoy de espaldas a las puertas, me miro en el espejo, no por narcisismo esta vez, me amago que no estoy sola y que hay otra persona delante mia, con la misma cara que la mia. 1,2,3...1,2,3... respire, respire profundo!  Pulse el zero, que desde el bajo del edificio subimos en la primera fase, o no?! Zero... zero... se abren las puertas, salgo, pero no reconozco nada...  el ascensor aun esta abierto, y de vuelta... pulso el uno... Nadie...Nada... Tan solo unos peldanos de hormigon, subo, pero con cada paso hace mas frio y las luces mas enpolvadas...  bajo y estoy de Nuevo frente al ascensor...  pulso el zero... las puertas del ascensor se cieran ruidosas. Tengo que encontrar una calle para salir... Voy hacia delante, en el final de un corredor se abren otros dos. Izquierda o derecha?!  Derecha,  izquierda no me gusta que es comunista. Voy en frente. Encuentro una puerta que comunica con el exterior, esta bloqueada, pero con la llave en la cerradura.  Suena el telefono. ‘’hey Vio, recibimos una sms de ti, diciendo que abandonaste la party. Quieres que salga Cornel  a buscarte?’’  ‘’No, no, aun no, no se donde estoy, me perdi en el edificio.’’  ‘’Como hace que te perdiste?’’  Pierdo la senal...  le doy vuelta a la llave, abro la puerta y salgo  en una plataforma, en el suelo hay una mantia  gruesa de nieve,  y esparcidas, apoyadas en el suelo formas  negras, gigantes, parecen sarcofagos... donde he llegado, que seran estas cosas? Me acerco hacia una de esas formas, una de las mas pequenas.  En la obra de teatro, algunos de los actores camuflados en sacos negros, representavan los rinocerontes... Se parecen.  Mis manos frias tiemlan timidamente tocando la hoja y hechandola  al lado. 

Amancio González Andrés - Return

Es una estatua, un hombre desnudo, faltandole un brazo y con mascara en la cara... y parece que corre, huyendo de algo o alguien, al igual que yo, que quiero huir de este oscuro immaterial. Toco la mascara, se descompone despacio, como una tela de arana. Me quedo aturdida, al descubrir la cara de un hombre al cual quise y del cual la separacion fue dificil de soportar. El me sonrie, primero con ternura, a la vez que con la mano restante se cure de nuevo la cara.... Suena de nuevo el telefono... ‘’Vio, quierida mia, no te des prisas... Take your time! Cuando salgas del teatro, llamanos por telefono!’’ ‘’Ok, os llamo’’... 

Precipitada, cuelgo. Pero donde estoy?! Me dirijo hacia otro sarcofago, el mas alto... desprendo la hoja ... 

Amancio González Andrés - El columpio

Un hombre mayor estando en reposo, en un columpio colgado en cuatro cuerdas de un mastil superior que me lleva a pensar al alto del cielo y musica astral. La figura del hombre... son los mismos rasgos del otro hombre, pero mas asperas. En una mejilla, tiene una mancha como una lagrima escarlata. La toco. Los labios del hombre se abren: ‘’hermosa, busca unas tijeras y corta dos de las cuerdas... para que nos columpiemos los dos! Se que no soy guapa, pero no hay otra chica en los alrededores, asi que me pongo a buscar en la nieve las tijeras de Edward Schissorhands. Busco, rebusco, titubeo, cavo en la nieve fria con las manos y, parece estrano, pero encuentro unas tijeras, me doy la vuelta hacia el hombre del columpio... el esta a cual mas pesadumbroso, mas erguido y se cubre como con una calida manta, con el plastic ordinario... y yo rompo a llorar, sujetando en mis manos heladas las tenazas de hierro oxidado, abiertas amenazadoras hacia el tercer sarcofago... corto el saco y parece que estoy cortando en carne viva, de debajo sale un personaje fabuloso, con rabo, pero su cabeza se parece mas a la de un hombre... 

Amancio González Andrés - Hombre Rata

Metamorfosis... Un Gregor Samsa, los rasgos de su tristezame recuerdan de nuevo a las del hombre que no quizo mas  quierrerme ... Me acerco y descubro en sus ojos  una Mirada teriblemente enternecedora, digo terriblemente porque me parece  terrible de soportar una mansedad profunda en la austeridad de un espacio estranjero... Cuando mi cuerpo cuasi toca al del personaje oigo un sussuro... Espero que no haya ratas por aqui, las tengo miedo! De por debajo de la manta, tirado en el suelo mas alla del Hombre Rata, aparece una cabeza redonda y grande como a la de un ternero, con dos ojos imensos, uno verde, el otro azul. Mis ojos miran fijo en los ojos de la foca, los cuales resplandecen, y me veo a mi cojiendole la mano al hombre que me abandon, del avatario guardo solo su cola, por el resto es un hombre normal; en los ojos de la foca me veo de nuevo corriendo junta al hombre por una llanura con flores amarillas... ‘’hey Vio, que sepas que cierran en una hora. Te vienes o no?! ‘’   ‘’Si Mirella, deseo llegar ahora mismo, pero no se como salir de aqui... no cuelgues, quedate conmigo en el telefono, dime lo que sea, solo quiero oyr tu voz...’’ ‘’Pues no se que decirte.’’ ‘’ por favour leeme algo, quizas una poesia escrita por ti o la ultima carta que te escrivio tu esposo... Te oigo...  sigue leyendo! Vuelvo por esa puerta por la cual entre... oh, que bien que no la cerraron mientras deambule por aqui...’’ ‘’ Pero donde estas?’’  ‘’ No se, creo que es un almacen con objetos de escenario. Espera, llegue de nuevo al ascensor, vuelvo a la fiesta a ver si alguien me dice como salgo de aqui... Alabado sea nuestro Senor, alguien baja con el ascensor, ay si se parase aqui! Mira que tengo suerte’’! Sale un ciudadano con una escova en una mano y un cuvo en la otramano. ‘’Vaya, que bien, quierido senor, por favour ayudeme salir de este laberinto!’’ ‘’ Pero si es muy facil! Venid conmigo senorita!’’ En un parpajeo estamos en la sala grande del teatro, cruzamos por debajo de un arco y salimos en el gran recibidor del teatro, por los grandes ventanales veo la ciudad llena de luces coloridas, para  las fiestas invernales. Llamo a los amigos, me preguntan si de donde estoy veo el arbol de Navidad.

‘’Si, le veo, es muy bonito y luminoso!’’

 ‘’Vale, nos vemos alli!’’

Violeta Savu („Vitraliu” magazine, no. 50/ may 2019) 

(traducción del rumano al español: Constantin Postolache)

Fantoma lui Măniuțiu și luminile orbitoare ale orașului

Faima de regizor de teatru a lui Mihai Măniuțiu a depășit-o pe cea de scriitor. Și totuși, cărțile sale au avut parte de aprecierile unor reputați critici literari contemporani (Radu G. Țeposu, Ion Pop, Dan C. Mihăilescu, Irina Petraș, Cosmin Ciotloș, Marius Chivu, Viorel Mureșan ș.a.).

Mihai Măniuțiu, un pasionat al artei cuvântului, a publicat volume de proză fantastică: „Un zeu aproape muritor” (1982), „Istorii pe care n-am să le scriu” (1998), „Omphalos” (2001), „Opiniile unui călător nedemn de încredere” (2011), „Fuga cu Henri” (2017); romanele „Aventurile hingherului în Balkanya” (2017) și „Fantome în Las Vegas” (2018); volume de poezii: „În Balkanya, eu și ceilalți demoni” (2011), „Până una-alta” (2012), „Vertij” (2014), „Tu” (2016), „Avionul fantomă” (2017), „urmuz. 23 noiembrie 1923” (2018), „Și încă ceva” (2019) și numeroase eseuri teatrale. Pasiunea pentru artele vizuale se reflectă în proza sa de factură fantastică, ce se desfășoară secvențial și cinematic. În micro-romanul „Fantome în Las Vegas” (București, Ed. „Tracus Arte”, 2018), autorul imaginează un dialog purtat cu o fantomă numită „avva Noah”; evident, trimitere la personajul biblic Noe. Vocabula „avva” e folosită nu pentru a simboliza sfințenia sau religiozitatea personajului, ci pentru a ne indica gradul de entitate superioară în rândul fantomelor. De asemenea, ava, în vechime, se mai folosea și cu sensul de „tată”. Cu toate că de multe ori avva Noah i se adresează tânărului său ucenic cu „măi, tată”, el nu este doar fantoma tatălui; poate fi și spectrul unui mentor literar sau un alter-ego. Sau, cum îl numește Irina Petraș, „alterul cunoscător al textului care tocmai se face”. Romanul este alcătuit din 29 de capitole, cu tilturi, care ar putea funcționa și ca proze scurte de sine stătătoare.

Chiar dacă e bogat în replici sclipitoare, înfruntări amărui-ironice sau tachinări inofensive, dialogul dintre narator și avva Noah ar putea fi receptat drept un monolog, o discuție cu propriul eu, într-o lume a visului.  

Cartea cuprinde dihotomiile viață și moarte, real și imaginar, bine și rău, sacru și profan, lumină și întuneric, noapte și zi, eu și tu. Ba chiar America și România. Cele două personaje principale au origini românești. Dar întâmplările, sau mai bine-zis fantasmele, sunt proiectate în Orașul Luminilor, Las Vegas, timp de 40 de zile, adică tot atâtea câte se spune că ar avea nevoie sufletul unui creștin, după ce moare, să se înalțe de la pământ la cer. Însă avva Noah nu este un tip evlavios. La întrebarea dacă există viață după moarte, el răspunde, hâtru, printr-o întrebare retorică: „S-a-ntors vreun om din moarte, măi tată?”

În jurul celor doi gravitează o serie de alte personaje/fantome secundare, care mai de care mai pitorești. Unele sunt pozitive sau chiar simpatice (fantoma mamei naratorului, „scăpărând scântei din contururile-i spectrale”, apare într-o povestire și îl lovește pe avva cu „poșetuța” în cap), dar altele, dimpotrivă, sunt negative și antipatice. Cum este șoferul unei limuzine de gheață (prototipul gardianului securist) din capitolul în care se fac referințe la oribilii ani '50 ai comunismului.

Romanul lui Mihai Măniuțiu este cât se poate de dadaist, edificatoare fiind și imaginea de pe coperta I, un detaliu din „Périphérie singulière”, de Jules Perahim. Pe lângă dialogul savuros, prozatorul inserează descrieri de un deosebit rafinament, reflecții despre viață, fragmente de satiră socială și politică, anecdote de un comic absurd à la Eugène Ionesco, proiecții fantastice în genul celor urmuziene. Povestea relatată este originală și nu e lipsită de tensiune dramatică și suspans. Deși suprarealistă, intriga e destul de puternică. Protagonistul se află sub incidența hazardului, pare bolnav, zbătându-se între viață și moarte, măcinat de halucinații, traversând celebrul „tunel de lumină” și întâlnindu-se cu avva Noah, un personaj fantastic și bizar, care stă „ca un tub”, înfășurându-se (absurd) în jurul lui. În plan fizic, cei doi sunt separați, au corpuri diferite, dar gândurile lor de multe ori se suprapun sau se continuă unul pe celălalt. În stare cataleptică, Noah vorbește prin gura celuilalt, ca-ntr-un fenomen de posedare. Amintirile sunt, de asemenea, distincte, separate. Avva Noah este fantomă, protagonistul-narator este „doar pe jumătate fantomă”.

Este posibil ca drama protagonistului să nu aibă o cauză patologică, suferințele sale să fie de ordin psihic: poate că este ipohondru, poate că delirează. În mod cert, are momente când trece prin stări febrile și suferă din varii motive claustrante:

„Cu pleoapele fierbinți, lipite, merg pe dibuite în sala de baie, mă sprijin cu mâinile de chiuvetă și privesc îndelung, orbecăind prin valuri și valuri cenușii de ceață. După un timp, mă văd. E altcineva acolo, în pasta de neoane a oglinzii, însă mă recunosc. Eu, cu încă cineva sau ceva, în aceeași nălucire de carne brumată și haine în culori țipătoare.

Febra.

Febra, desigur.

Îmbrăcat în zdrențele ei voaiante.

Umezesc un prosop și mă întorc în cameră, tamponându-mi tâmplele pe care s-au fixat ca niște fălci ale aceleiași menghine două ventuze. Zumzăitoare”.  

Febra, lumina, întunericul, umbra reprezintă laitmotivele cărții. Iar durerea, care îi cuprinde tânărului ucenic tot trupul, devine uneori „lichidă”. 

Autorul creează sincope, alternând din când în când narațiunea cu superbe insule de poezie: „De el, de căderea lui – de el în cădere mă agăț./ Și o clipă mai târziu nu mai cad./ Tălpile mi se înfig în ceva moale și totodată solid./ Troiene de zăpadă./ Pudrate cu negru de fum./ Stau îngropat până la brâu în ele, însă continui să resimt căderea unui corp, poate al meu, poate străin, undeva în mine, în interiorul meu./ Friabil./ Fragil./ Îmi simt oasele, pe dinăuntru, zdrelite”.

„Fantome în Las Vegas” este un roman parabolic, oniric, suprarealist, bogat în simboluri și metafore. Pentru plasarea acțiunii nu se putea alege un loc mai potrivit decât Las Vegas, metropola cu viață nocturnă foarte agitată și lumini „care îți explodează în față”. Hazard și iluzie...; putere și prăbușire...; speranță și miraj...; angoasă și euforie.

Nu știm cu exactitate dacă eroul se salvează, nici care este etapa la care va trece ghidul său spiritual. Finalul e deschis, cartea al cărei conținut era cunoscut de avva Noah încă înainte de a fi scrisă respectă sfatul acestuia: „După final mai trebuie întotdeauna să fie ceva, altfel nu e final”.

În cronica sa „Vitalitate urmuziană”, publicată în revista „România literară”, nr. 28/2018, criticul literar Ion Pop conchidea: „În ansamblul său mozaical, cu secvențe ce preiau succesiv firul narațiunii atât de zigzagate și de multiplu direcționată, cărticica lui Mihai Măniuțiu (de o sută de pagini) încheagă până la urmă o mică lume care are logica și ilogicul său, o unitate de atmosferă cvasi-onirică, o perspectivă de regizor-comediograf, manipulator de mici scene himerice, unele, cum am notat, de un comic în pragul grotescului, uzând cu dexteritate de convențiile literare. Cea mai evidentă și expusă la vedere e cea urmuziană, aplicată, iată, unui spațiu virtual, în care feericul și coșmarescul coabitează, conducând în fond spre sugestia precarității lumii de azi, unde artificiul concurează faptul autentic trăit, într-o viziune extrem-relativizantă. De aici provine și o anume tentă lirică, ironic-elegiacă a unor proze rostite/ scrise cu o dicțiune limpede și o grijă pentru o anume cadență a frazei, adusă uneori la limita expresiei poematice. Fantomele din Las Vegas pot fi caracterizate, așadar, și ca mici exerciții de virtuozitate ale unui prozator (și poet) care este și un artizan remarcabil al discursului narativ, probat fără denivelări de relief estetic și în scrierile sale precedente”. 

(articol de Violeta Savu, publicat în Revista Ateneu, mai, 2019)

Melania, o egretă albă

Foto: Chromatique Photo Studio (Bacău)

Melania e mai mult decât o bătrânică simpatică din Basarabia,

ea e bucuria și speranța, tristețea și demnitatea, puterea și

gingășia copilului abia trezit dintr-un somn odihnitor.

Ea știe să „prefacă” păsări și iubește cel mai mult cocostârcii, 

păsările venirilor, plecărilor și reîntoarcerilor. 

Melania e nostimă chiar și-atunci când se află în apropierea morții,

„De ce-ai murit măi, Timofte?!” îl întreabă pe cel din fotografia de pe noptieră.

Melania culege numele știuților și neștiuților de pe monumentele funerare,

construiește o genealogie. Melania e plină de viață, Melania e obosită,

Melania așteaptă, Melania se-ntoarce la tot ce-a legat-o cu iubire. Își

amintește. Prietenele din copilărie, jocul de-a avionul.

Amintiri. Mama. Școala, de trei ori

la clasa întâi. Au venit rușii, apoi am fost numai românii, 

apoi iară o venit rușii. Și-apoi privirea cată-n oglindă frumusețea din tinerețe.

Prima noapte de dragoste „așe și așe”. Dar au urmat unele

din ce în ce mai frumoase. Până când bărbatul

a plecat la război. S-a-ntors. Nu mai era ce-a fost.

Iar acum Melania e bătrână și plină de doruri.

A părăsit-o Timofte,

de tot. S-a dus în ailaltă lume în care-ajungi

după ce treci niște vămi. Melania e singură. Copiii

și nepoții stau într-o țară care-i departe. „Pe unde

o mai fi și Grecia asta?!” Îi răspunde strident un sunet de

telefon. Alo, alo... vii, nu vii, nu te știu dacă ești,

dacă nu ești... Alo, alo... Îi răspunde un vuiet.

De ce să vină așa curând iarna, totul se albește,

totul e alb. Visul. Speranța. Vălătuci de alb.

Apa e albă. Dorința e albă. Și ghipsul...

Genunchii se-ndoaie de frig.

Rugăciunea ridicată-nspre icoană,

Albă și ușoară ca volbura. 

Albă și grea ca prima zăpadă.

Dar Melania e o republică, singura țară

ce-și are capitala în suflet. Peste care

ninge cu petale de flori, ninge și o
fâșie de lumină se așază peste o fâșie de noapte,
ninge și o bucată de întuneric se așază peste
șalul de lână neagră... 

Bătrâna care locuiește într-o râpă,
într-un sat în care totul e amorțit,
bătrâna dulce ca zahărul candel, 
care-a îndrăgit toate vietățile cu suflet,

care-a prefăcut atâtea și-atâtea păsări, 
s-a prefăcut, iată, într-o egretă albă. 

Și-acum va pluti... 

(violeta savu)

Astfel am „simțit”-o eu pe minunata actriță Rodica Mandache, în rolul Melaniei din piesa „Republica Melania”, de Irina Nechit

Regia: Gelu Colceag
Scenografia: Adrian Damian
Asistent regie: Alexandru Bogdan
Light-design: Cristian Niculescu
Video: Luca Achim

Spectacol văzut la Teatrul Municipal Bacovia, la Bacău-Fest Monodrame, 2019

Imaginația ca o fiară

Cartea din colet

Până în prezent autoare a cinci cărți de poezie, Luminița Dascălu avea să debuteze editorial în 1997, cu volumul „Rime fragile”, la Editura „Univers Enciclopedic”. Eu am descoperit-o odată cu volumul său din 2013, „Ținutul fratelui mai mare”, publicat la Editura Charmides. Remarcasem atunci în poezia ei ludicul cu filon dadaist, ironia fină, întrepătrunderea dintre real și imaginar, scindarea eului, narativitatea, oniricul, dar și expresiile eufemistice, infuzia absurdului. Volumul de versuri „fiara. nevisătorul. trei” (Ed. „Cartea Românească, București, 2018) păstrează toate aceste caracteristici. Luminița Dascălu revine parcă și cu o mai mare poftă de a povesti. Cele mai multe poeme din acest volum pot fi privite ca mici narațiuni în care se împletesc, uneori până la confuzie, viața cu visul, firescul cu absurdul, cotidianul cu fabulosul. Ca într-un caleidoscop se perindă tot felul personaje, într-un melanj de anonimitate și celebritate (într-un vis se înșiră ca la Oscar pe covorul roșu, tot felul de vedete: actori de cinema, dar și scriitori deveniți clasici, ale căror nume sunt sugerate strict prin citarea operelor).

Rostirea se face cu simplitate, fără zorzoane inutile. Însă vocabularul e bogat, nu prea se face economie de cuvinte, excepție făcând câteva texte în care poeta apelează la jocuri de cuvinte și aliterații, imprimând un ritm aproape muzical.

Câte un personaj își spune propria poveste într-un monolog lăsat de cele mai multe ori fără încheiere. Autoarei îi place să se joace cu mintea cititorului și din această cauză ambiguizează, ermetizează, lansează întrebări aparent retorice, dar cu cel puțin două variante de răspuns deopotrivă de valide. Refuzând scepticismul, este sarcastică și dubitativă. Uneori autoarea devine ea însăși personaj, unul reflexiv, preocupat(ă) de tot felul de probleme filozofice sau sociale, dar care vorbește despre sine luându-se în răspăr, autopersiflându-se.

E cât se poate de evident din titlu că Luminița Dascălu și-a structurat cartea în trei cicluri: „1. fiara”, „2. nevisătorul” și, fără a-și trăda pofta de joc și umor, insinuând în subtitlu pleonasmul (sau tautologia?!), „3. trei”.

Ce este fiara? Acum poate mulți s-ar duce cu gândul aiurea la Apocalipsa biblică și s-ar pripi să răspundă că e vreun duh necurat. În DEX, găsim următoarele explicații ale substantivului fiară: 1) Animal sălbatic, de talie mare, bestie. 2) (fig.) Om crud, nemilos. Dar... la Luminița Dascălu, fiara e incul acela pe care îl au copii atunci când li se reproșează în glumă: „Ești o mică bestie!” Dar cel mai mult, e pofta de joc, de zburdălnicii. Pofta de a se hrăni cu fantasticul basmelor, dar și pofta de a construi propriile lumi imaginare. E vorba așadar despre fantezie și imaginație. Această fiară, ar fi de preferat, să rămână vie în om și după depășirea primilor săi ani de viață. „fiara așteaptă poveștile și nu știe”, cu diversitatea copleșitoare de simboluri, efecte vizuale, olfactive și sonore, e unul dintre cele mai frumoase și profunde poeme ale cărții, din care decupăm primele versuri: „cum mai stă ea fiara la pândă în om și nu știe!/ cum mai stă ea fiara la pândă în om, în fetițe și în băieței,/ cum ajung ele, fetițele, bătrâne și băiețeii, moșnegi/ și fiara tot trează în ei este!// fiarele ascunse în copii așteaptă poveștile acelea,/ le prind cu labele din față și dau cu ele de pământ./ ca niște fructe mari, ca niște bostani cad, pleosc, pleosc!/ se face acolo un fel de nimic,/ un smârc de miez zdrobit și de coji,/ niște semințe împrăștiate.// dar zgomotul,/ dar mirosul.../ dar aburul!/ fierbinte și tandru se împrăștie în lume și nu se pierde./ dimpotrivă, crește, crește,/ se întâlnește cu alte zgomote, cu alte arome,/ cu aburul altor fructe”.

Titlurile poeziilor variază, unele sunt scurte, concentrate, unele poezii nu au deloc titlu. Uneori titlul este dat de un vers, cum se întâmplă și în acest manierist stănescian „inima în patru labe urcă muntele inimii”, în care poeta optează pentru autoreferențialitate: „ținutul fratelui mai mare încearcă să se-adune de-o vreme-ncoa/ în urme de palme/ în urme de tălpi/ mici, ordonate, una după alta”. Poem care se finalizează cu o mai veche obsesie, ce ar fi dacă ne-am putea folosi creierul la capacitatea maximă: „și cizmulițele mi le scot cu inimă cu tot/ în ținutul fratelui mai mare,/ în cele nouăzeci de procente de creier nefolosit al lumii,/ oare ninge acolo o zăpadă cu urme”. Totuși, Luminița Dascălu nu prea se află sub incidența lui Nichita Stănescu, dacă ar fi să-i găsim cu tot dinadinsul influențe, am spune că e narativă ca Ioan Es. Pop, îmbinând și ea nostalgia cu cruzimea; e onirică așa cum este Leonid Dimov, suprarealistă cum este Nora Iuga în volumul „Autobuzul cu cocoșați”. Eufoniile Luminiței Dascălu sunt din familia celor barbiene și argheziene.

Aproape ca un dramaturg, autoarea noastră reușește să separe vocile personajelor, fiecare dispunând de o retorică personală. Pentru a-l propulsa pe cititor în universurile unor identități diferite, Luminița Dascălu utilizează adresarea directă, iar accentele de oralitate sunt destul de puternice. Despre lucrurile grave, serioase, chiar tragice se vorbește aparent în glumă. „inițiativa” e un poem pe două voci, în prima parte ascultăm monologul absurd al unei femei decedate.: „hai, pornește-mi odată înmormântarea/ femeile și bărbații stau adunați ciorchine la casa mea/ și voi vă faceți că nu-i vedeți...”; iar în a doua parte intervine vocea auctorială pentru a transpune liric ciclicitatea vieții: „toată lumea știa că e moartă/ și într-adevăr se adunaseră cu toții./ eu nu-i vedeam, nu-i auzeam,/ ci doar, asemeni ei, simțeam în pântecul meu/ mulțimea de copii, nepoți și strănepoți/ adunați ciorchine, așteptând liniștiți/ nașterea”.

Nevisătorul e o ironie la adresa acelor indivizi cantonați în reguli, dominați de o rigoare neproductivă: „nevisătorii aleargă avizi după visele altora/ ca niște indivizi după mașini de cusut/ nu ca să le viseze/ ci măreț să le-mplinească și-apoi în cavouri să le îngroape,/ dacă se poate toate la fel, drept aliniate”. Spre deosebire de primul capitol, aici sunt și câteva poeme atât de gracile și concentrate încât se pot compara cu haiku; redăm integral „prêt-à-porter”: „târziu de tot/ am înțeles/ că eu sunt nevisătorul/ că dumnezeu visează visele în locul meu/ și mi le trimite gata visate”.  Definindu-se ca nevisătoare, aș spune că poeta nu se autopersiflează, ci disimulează! Pentru că și în ciclul acesta se visează mult. Paradoxal, caracterul eminamente abstract nu inhibă dinamica. Dar asta nu e chiar atât de ciudat, dacă ne amintim de André Breton care spunea: „Poetul viitorului va depăși ideea deprimantă a divorțului ireparabil între acțiune și vis”.

În capitolul „3. trei” poeta privește mai mult la viața sa personală. Devine mult mai reflexivă și introspectivă. Două excelente prozopoeme închid volumul: „vine spre mine” și, respectiv, „stau ascunsă între sălciile de pe mal cu ochii țintă la mine”, o ars-poetica așezată în rama unui mit biblic: „m-am născut eu pe mine, m-am spălat, m-am înfășat, m-am luat în brațe, m-am așezat în coșulețul smolit și mi-am dat drumul pe nil stau ascunsă între sălciile de pe mal cu ochii țintă la mine mă va găsi cineva și dând jos scutecul va citi dar a fi poezie înseamnă a coborî de tot de pe mal în barca fragilă și mamă și prunc e și jumătatea de nucă în care plutesc și jumătatea care în colț te pedepsește care cu cealaltă se-nchide și vă rostogoliți pe fluviu”.

(articol de Violeta Savu, publicat în Revista "Ateneu", martie 2019)

Când lipseşte ceva din corpul femeii şi nevoia de iubire

Cartea din colet

Poetici ale traumei (III)

Cartea Iulianei Lungu, „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”, abia apărută în toamna anului 2018 în Bucureşti, la Editura „Fractalia”, a avut deja parte de recunoaştere din partea criticii. A fost nominalizată la Premiile „Mihai Eminescu”, aflându-se pe „lista scurtă” la secţiunea debut în poezie, alături de volumele semnate de Daniela Hendea, Mina Decu, Vlad Serdarian şi Ioana Vintilă. La Botoşani, premiul i-a revenit Minei Decu, dar după spusele unui membru al juriului departajarea a fost dificilă. La Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei, premii care au produs multe discuţii pro şi contra mai ales în mediul internautic, polemica purtându-se asupra criteriului „de gen”; la secţiunea debut-poezie cartea  Iulianei Lungu a fost câştigătoare. Iată argumentul juriului făcut în momentul nominalizării la Premiile „Sofia Nădejde”: „O poezie austeră şi dramatică, minimalistă şi totalizatoare, care oferă o cameră de rezonanţă memorabilă biografiei unei femei contemporane”. Cartea a fost încă de la lansarea ei salutată şi întâmpinată entuziast de trei nume mari ale poeziei contemporane: Nora Iuga şi Ioan Es. Pop semnând scurte introduceri, iar Angela Marinescu scriind cu fervoare despre Iuliana Lungu şi poezia ei pe coperta a IV-a. Mai aproape de autoare ca generaţie, Medeea Iancu, pe care Iuliana Lungu o recunoaşte drept mentor, face şi ea o prezentare succintă, mergând la esenţă: „Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate şi acceptarea/ rediscutarea genului; poemele ei sunt un ritual de purificare şi eliberare de prejudecăţi, şabloane, un ritual aparte care priveşte sinele şi adevărul. Poemele ei vorbesc despre cutumele, tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre vinovăţie, cenzură, dar mai ales despre vina şi ruşinea de a fi tu însăţi, de a fi femeie. Iuliana asumă partea feminină şi bine face! destructurând limbajul, adevărul devine violent şi violenţă. Poemele ei refac o hartă a condiţiei femeii, o hartă istorică şi mitică, care dezvăluie dintre bandaje şi triumful”.

Cartea atrage atât vizual, prin rafinata şi elocventa fotografie de pe coperta I, realizată de artistul Cristian Crisbăşan, cât şi prin titlul intrigant, complex, totodată de mare impact. „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”... În tragedia greacă, lamentaţiile se desfăşurau în jurul patului în care zăcea decedatul; iar kommos era o jelanie a corului însoţit de actori. Chiar structura a ceea ce am putea considera un poem-fluviu seamănă cu formatul tragediei antice, având vocile corului, a corifeului, a corifeei etc. Autoarea este o bună cunoscătoare a literaturii vechi, evocă personaje remarcabile din teatrul antic, criticând ideologia patriarhală din epoca respectivă. Ea se identifică sau schiţează paralele cu Antigona, Medeea, Elena din Troia...

Histerectomia, conform dicţionarului medical, „reprezintă îndepărtarea pe cale chirurgicală a uterului”. Nu ni se spune explicit cum de personajul principal al cărţii a suferit această traumă, dar din descrierile tratamentelor medicale şi spitalizărilor presupunem că a fost o formă de cancer. Cartea este autobiografică, aşadar ne confruntăm la fel ca la douămiişti cu (hiper)autenticismul. Caracteristică ce apare în literatura multor autoare feministe. Autoarea evocă întâmplări neplăcute din copilărie. O atmosferă ostilă femeii, desconsiderată şi umilită în permanenţă, privită ca fiinţă inferioară bărbatului. Prejudecăţile sunt întreţinute asiduu chiar de către o femeie, cea mai misogină fiinţă posibilă, bunica Rada (mama tatălui). Nimeni din familie nu se bucură atunci când apare pe lume o fată...: „la naştere/ mama mi-a spus:// erai neagră,/ slabă/ şi urâtă de/ mă-ta// mare./ Îi era „ruşine/ cu tine. ne-a zis:/ ce-aţi mai făcut-o şi/ p-asta? tot// fa-tă? ni se duce/ numele”. În consecinţă, primeşte un nume de botez care putea fi uşor masculinizat, Iulianei până la o anumită vârstă i se spune simplu, Iuli. Nu are voie să poarte semne ale feminităţii, i se taie părul foarte scurt, băieţeşte, este obligată să poarte pantaloni aspri etc. Alcoolismul tatălui îi întunecă anii copilăriei. Din păcate, fetiţa nu primeşte nici de la mamă dovezi de afecţiune: „am întrebat-o pe/ mama cum/ mă liniştea, să aflu// dacă m-a ţinut cineva în/ braţe vreodată./ mi-a răspuns:// întindeam O// mână printre gratii/ [şiiiiiiiit]/ tăceai. direct// proporţional cu supra-/ faţa neatinsă. eram// absenţa mâinilor/ pe mine”. Confesiunea este dureroasă. Pentru a sugera: angoasele, stările de panică şi tot felul de fobii, durerea atroce sufocând respiraţia; poeziile sunt redate în versuri foarte scurte, putând fi alcătuite şi dintr-un singur cuvânt. Întâlnim cuvinte-şnur ale căror litere sunt dispuse unele sub altele una câte una. Cu aceste cuvinte-versuri-şnururi şi cusături, discursul liric al Iulianei Lungu are o structură inovativă. Autoarea stăpâneşte tehnica poeziei şi arta ingambamentelor. La fel ca mulţi alţi poeţi moderni, Iuliana Lungu scrie şi ea poezie despre poezie, despre arhitectura propriului lirism: „mă recompun din caractere tipografice,/ după fiecare întâlnire,/ să mă poţi avea oricând la-ndemână/ ca pe o carte virtuală./ pierd integritatea tradiţională// în favoarea uneia complicate./ întrerup dialogul liniar şi creez/ intenţionat un discurs/ rupt şi dezmembrat”.

Versurile sunt lucide şi tăioase, chiar brutale. Poeta este o revoltată. Iar revolta ei principală este legată de inegalitatea de gen. Aşa că îşi caută în permanenţă identitatea, este preocupată de condiţia ei de femeie, de corp şi limbaj, asociind şi disociind deopotrivă aceste două elemente. Construieşte şi deconstruieşte. Confesiunea e sinceră, rareori alunecă în patetism. Dar dincolo de forţă (iar discursul ei are forţa curajului de a vorbi despre stigmate şi tabuuri) întrevezi fragilitatea, sensibilitatea, graţia, luminozitatea. Dragostea e un sentiment trăit cu intensitate, uneori face tandem cu moartea (Eros-Thanatos, cum altfel?!), alteori cu boala: „iubitule,/ nu-ţi pot scrie/ despre pierdere/ cu perfuzia asta în mână.// firul dintre noi e prea întins,/ cuvintele ar ajunge fără emoţii,/ ai spune că nu înţelegi nimic.// ce-aş fi vrut să-ţi pot scrie:/ Eu nu am fost în stare.../ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă.// doar că sângele meu/ o ia mereu înapoi./ am crezut într-o singură direcţie// firul e foarte întins acum,/ o ia mereu înapoi”. (momentum) Poeta îl citează pe Nichita Stănescu, apelează la intertextualism şi în alte texte, afirmând într-o notă de la sfârşitul cărţii că a utilizat citate „fiind inspirată de anumite articole, discuţii, corespondenţă personală şi producţii artistice (fotografie, pictură, film, teatru, literatură etc.)” Poezia Iulianei Lungu este feministă ca manifest, autobiografică, experimentală, livrescă, autentică, modernă. Există pasaje în care alternează lirismul tranzitiv cu cel reflexiv. Dar firea poetei fiind prin excelenţă meditativă, caracterul reflexiv este cel dominant. Se autoportretizează: „Mă consider în primul rând:/ o fată/ cu faţa albă,/ părul negru,/ privirea ageră,// mâini,/ braţe,/ ridicată pe vârfuri/ în balerini,/ sînt// mai mică decât/ ţi-ai închipuit vreodată,/ într-o alcătuire de/ oase şi carne,/ chiar dacă nu semăn,// voi numi corp, tot/ ceea ce mâinile şi gura/ ating fără castitate./ Nu sînt autoflagelare,/ nu sînt celibatul,// nu sînt şi/ culminez cu/ a/ fi/ femeie”. Biografia poetei e presărată cu numeroase episoade triste, sumbre. Un necaz de dată recentă e operaţia de histerectomie. Dar amputarea unui organ care face parte din aparatul genital feminin NU echivalează cu pierderea feminităţii. Trauma reactivează dureri ancestrale: „scriu povestea asta/ despre corpul meu/ astăzi, când lipseşte/ ceva din// el. născut de/ corpul perfect ne-/ iubit al mamei mele, născut de// corpul perfect ne-// iubit/ de generaţii”. Când lipseşte ceva din corp...

Deosebit de elaborată, cartea „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”, alcătuită din cinci secţiuni: „Melancholia”, „Kommos”, „Revolta”, „Akedia”, „Odă”, precedate de „Poemul înainte”, este definită de Angela Marinescu „poezie proiect”: „Proiectul moderează şi detaşează sufletul de trup şi trupul de iubire (aici Iuliana a excelat). Mă gândesc că şi iubirea are nevoie de un proiect (al deficitului de putere)”. În prefaţă, Nora Iuga exclamă: „Iată, Iuliana Lungu, o voce nouă, inedită, răscolitoare, respectându-şi propriul sistem de gândire, intelectuală, dar revoltată, cultă fără ostentaţie, indiferentă la ce se poartă, nesinchisindu-se de cei care socotesc livrescul o infracţiune, intertextul un plagiat şi obscenitatea singurul mod al limbii de a fi autentică. Ea scrie cum respiră: inspiră-expiră!” Ioan Es. Pop declară la rându-i impresionat: „Există în poemele din această carte o înfrigurare care se învecinează cu disperarea şi se materializează în versuri scurte, spasmodice, contorsionate de contrarietăţi”. Chiar dacă s-ar putea face câteva paralele cu lirismul specific unor voci importante din lirica feminină românească: Marta Petreu, Angela Marinescu, Mariana Marin, Medeea Iancu, Iulia Militaru, poezia Iulianei Lungu este cât se poate de personală. Iuliana Lungu scrie într-un mod tulburător despre propriile experienţe. Aşadar iată, o voce nouă în poezie, puternică şi autentică! Un debut convingător!  

(articol de Violeta Savu, publicat în Revista "Ateneu", februarie 2019)