Zone de creație

Lucrări de Marius Crăiță Mândră,Vasile Crăiță Mândră și Geanina Ivu
(Imagine din expoziție)

În perioada 26 septembrie-3 octombrie s-a desfãșurat, în localitatea Bogdana, județul Bacãu, simpozionul „Zone strategice de creație «Centenar»“, sub mottoul „pe urmele rãzeșilor lui Ștefan cel Mare“. Simpozionul a fãcut parte din „sfera manifestãrilor dedicate de Consiliul Județean Bacãu și Asociația Culturalã, Educaționalã, Umanitarã «Zaharia'Art»“ Centenarului. Coordonatorul acestui proiect a fost Geanina Ivu; asistent proiect, Maria Vlad. Simpozionul a fost gãzduit la Pensiunea „Ferma Veche“, situatã la marginea pãdurii încã înverzite la început de toamnã, doar vârfurile frunzelor fiind ușor îngãlbenite. A fost locul unde, vreme de o sãptãmânã, opt artiști profesioniști au pictat. Activitãțile din simpozion au fost reflectate fotografic de Viorel Cojan și Geanina Ivu. Lucrãrile au fost expuse la Galeriile „Frunzetti“, vernisajul a avut loc pe 26 octombrie. Pe lângã tablourile și fotografiile realizate la Bogdana, de plasticienii Vasile Crãițã Mândrã, Elena Samburic, Viorel Cojan, Ion Mihalache, Marius Crãițã-Mândrã, Geanina Ivu, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Bogdan Antochi, în expoziție au fost panotate și lucrãri ale regretatei pictorițe Viorica Zaharia. 

Viorica Zaharia

În acest simpozion, m-am alãturat celor nouã artiști, având șansa unicã de a urmãri etapele unui proces de creație plasticã. Conceperea unui tablou începe, cu siguranțã, chiar înaintea alegerii spațiului de lucru, dar ochiul meu fizic a putut urmãri doar din exterior acest proces. Fiecare pictor și-a ales, cu freamãt, „zona de lucru“, „zona de creație“, unii gãsindu-și, mai repede decât alții, un spațiu compatibil. Au fost pictori care au lucrat, fãrã a se incomoda, unul în apropierea altuia, dar câțiva dintre ei au simțit nevoia de izolare, alții de spații cât mai largi (unul dintre pictori a pictat la marginea unei livezi de meri). S-a creat o efervescențã cu totul specialã, s-a lucrat mult, imediat dupã micul dejun și cafeaua de dimineațã, uneori de o eventualã documentare (contemplarea naturii, fotografii, analiza micului, dar dichisitului muzeu etnografic din curtea pensiunii, lecturi, audiții muzicale, discuții despre artã etc.), toți pictorii se aflau în fața șevaletului, iar fotografii se înarmau cu aparatele de fotografiat. Am urmãrit fascinatã ritualul pregãtirii de lucru, alegerea culorilor, fixarea șevaletul în funcție de cãderea luminii. Și apoi, marea confruntare: artistul în fața pânzei albe. De cele mai multe ori, existã o inevitabilã spaimã, atât de hãu, cât și de infinit, pe care, în mod asemãnãtor, o trãim și noi scriitorii când ne aflãm în fața foii albe. Ușor, pictorii au depãșit acest prag, iar pânzele, dupã ce au fost atinse cu pensula, îmblânzite, au tot implorat mângâierea culorilor. Ceea ce s-a și sãvârșit. 

Chiar pe locul pensiunii, cândva a existat o fermã veche, pãstrându-se câteva elemente din vechea arhitecturã. Astfel, Bogdan Antochi, lucrând cu vopsele acrilice, a avut ocazia de a dezvolta o temã mai veche a sa, ziduri. 

Bogdan Antochi

Luminița Radu a lucrat colaj/ tehnicã mixtã. Având culori armonioase și odihnitoare pentru ochi, tablourile ei au „aer“, respirã, sunt poetice. 

Luminița Radu

Elena Samburic a lucrat în acrilice, inspiratã de vârtejul frunzelor moarte, de cerul albastru, una dintre lucrãri explodând energic de la galbenul foarte intens, o culoare reprezentativã în pictura artistei. 

Elena Samburic

Fotografiile expuse de Viorel Cojan sunt suprarealiste.

Viorel Cojan

În ulei, au lucrat Bianca Rotaru, Geanina Ivu, Marius Crãițã Mândrã, Vasile Crãițã-Mândrã și Ion Mihalache. 

Bianca Rotaru a optat pentru continuarea temei de la recenta sa expoziție, un studiu foarte bine gândit și transpus plastic despre mișcare. Sunt lucrãri care se remarcã prin dinamicã. 

Bianca Rotaru

 Picturile Geaninei Ivu abordeazã teme și motive etnografice, iar culorile se împletesc frumos, așa cum altãdatã o fãceau firele de urzealã în rãzboaiele de țesut ale bunicilor de la țarã. În subsidiar, e și o trimitere la dispariția unor tradiții. 

Geanina Ivu

Marius Crãițã-Mândrã a lucrat abstract, în stil minimalist, amintindu-ne parcã de versul lui Seferis: „Mai bunã-i o picãturã de sânge decât o cupã de cernealã“. În fondurile sale grizate, peisajul e psihedelic. 

Marius Crăiță Mândră

Dacã am pomenit de peisaj, trebuie spus cã aici au excelat, parcã luându-se la întrecere, Vasile Crãițã-Mândrã și Ion Mihalache. Culorile arãmii ale toamnei, amurgul de toamnã violet le regãsim deopotrivã în picturile celor doi. 

Ion Mihalache

Peisajele pictate de Ion Mihalache, în tușe de culoare groase și pãstoase, în care aproape poți simți suflarea vântului peste pãdure și iarba câmpului, sunt melancolice, vag angoasante. 

Marius și Vasile Crăiță Mândră

Eram de fațã atunci când Vasile Crãițã Mândrã îi mãrturisea fiului sãu, care picta în imediata vecinãtate, cã în tabloul sãu, doi stâlpi de beton s-au transformat în trunchiuri de copaci. Maestrul spunea cã se aflã în dilemã dacã sã intervinã sau nu asupra acestei metamorfoze. Sunt sigurã cã întrebarea era retoricã. Au rãmas trunchiurile de copaci, dând echilibru și imprimând un caracter ușor abstract întregii compoziții. Întâmplarea m-a fãcut sã mã gândesc la peisajele lui Vasile Crãițã-Mândrã, care au un specific al lor greu de explicat în cuvinte. Fiecare element: un trunchi de copac, o frunzã, cornișa unei clãdiri etc. are propriul sãu metabolism. Și poate aceasta ar fi o explicație pentru inefabilul din peisajele seniorului Crãițã-Mândrã. 

(articol semnat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, octombrie 2018)

Fotografie de Viorel Cojan

O seară de poezie

Moment de la vernisajul expoziției, de la stânga la dreapta:
Vasile Crăiță-Mândră, Carmen Poenaru (președinte UAP Bacău),
Geanina Ivu, Violeta Savu

Afișul expoziției, concept: Viorel Cojan și Geanina Ivu
de la stânga la dreapta: Bianca Rotaru, Marius Crăiță-Mândră, Geanina Ivu,
Vasile Crăiță-Mândră, Elena Samburic, Ion Mihalache, Bogdan Antochi,
Luminița Radu, Violeta Savu, Viorel Cojan (mască lup)

Mai multe fotografii realizate pe perioada simpozionului și de la vernisajul expoziției se pot vedea pe pagina oficială Zaharia'Art https://www.facebook.com/ZahariaArt-2087685718211605/

Sculptorii care înalţă albastrul mai presus decât culoarea cerului şi a mării

Amancio González Andrés,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Amancio González Andrés, născut în León (Spania) are o experienţă artistică de peste trei decenii. Lucrează în orice tip de material, lemn, bronz, fier, piatră, marmură etc, lucrările sale monumentale le întâlnim în Spania, Danemarca, Turcia, Croaţia, Mexic, Rusia. A turnat în bronz douăzeci şi şapte de busturi ale celor mai importanţi scriitori din Regatul León, printre care se află şi renumitul poet spaniol Antonio Gamoneda, care i-a dedicat artistului mai multe poezii. În „Hablo con Amancio”, poetul laudă măiestria scuptorului, care rănind şi mângâind transformă lemnul în ceva sacru. Arta sa, abstractă, uneori inspirată din mitologia greacă, se remarcă printr-o puternică expresivitate. 

În rezidenţa de la „Albastru”, Amancio González Andrés se întoarce la acest material, pe care-l abandonase în urmă cu aproximativ cinci ani. Cele două sculpturi, care reprezintă figuri umane, transmit o stare de împietrire (într-un fascinant contrast cu căldura lemnului de stejar), privitorii fiind impresionaţi de sentimentele de tristeţe şi suferinţă. A treia sculptură reprezintă un animal fabulos, e simbolul unei metamorfoze pe care o desluşeşti privind atent la ochii blânzi, captând sugestia resemnării. Am discutat cu Amancio González Andrés, care ne-a spus următoarele despre lucrările făcute la „Albastru”.

 Hombre Rata „reprezintă o persoană (bărbat sau femeie), care într-un anumit moment al vieţii sale, forţat de anumite împrejurări, s-a transformat ca Gregor Samsa (personajul principal din Metamorfoza, nuvela lui Kafka – n.r.) într-o altă fiinţă”. Omul-şobolan „trăieşte într-o realitate creată de el însuşi, reprezentată fizic de cubul negru (cub pe care, deloc întâmplător, omul-şobolan stă sprijinit şi pe care îl sprijină cu coada sa virilă – n.r.)”.

Return reprezintă „o persoană care se întoarce acasă, după ce a lipsit ani îndelungaţi. Masca pe care o poartă simbolizează că omul respectiv este foarte schimbat, fizic dar şi psihic, faţă de momentul în care a plecat. Are un braţ lipsă, pentru că timpul l-a măcinat, provocându-i leziuni”.

În El columpio II vedem „un bărbat care are o viaţă interioară bogată, într-o postură meditativă, şezând într-un leagăn cu patru corzi. Oricine ştie că leagănele cu patru corzi nu funcţionează. Bărbatul caută ocrotire în amintirile copilăriei sale, timpul când se putea salva prin intermediul viselor. Dar visele din copilărie, din păcate, nu mai funcţionează pentru persoanele adulte”. Lacrima cafenie de pe obrazul drept acutizează sentimentul de zădărnicie, de spulberare a idealurilor din tinereţe, dar poate semnifica şi regretul pentru erorile comise, pata umană. 
Amancio González Andrés a respins în lucrările sale albastrul, optând pentru negru, culoarea nopţii. Pentru că sufletele personajelor sale sunt triste, întunecate.

Yoshin Ogata,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Yoshin Ogata, născut în Miyakonojo (Japonia), are peste patruzeci de ani de experienţă artistică. A expus pentru prima oară la Shinseisaku-Kyokai, în Tokyo. A studiat în Japonia, Londra şi Italia. A călătorit, a lucrat şi a studiat în Europa, SUA, Mexic. În arta sa abstractă conceptuală se canalizează spre elemente din natură. Astfel, cele trei lucrări realizate de Yoshin Ogata, la Centrul de Cultură „George Apostu”, au ca temă apa. Sculpturile sale ne amintesc de principiul formulat de William Hogarth şi anume că „frumosul rezidă în combinaţiile unei linii curbe”. Aceste sculpturi se caracterizează printr-o fineţe aparte, determinată de gingaşa ondulare/ondulaţie a liniilor, mulţi dintre privitori identificând un erotism subsidiar. Dincolo de realitatea (sau nu) a unor aluzii de provenienţă erotică, sunt certe ritmurile interioare, energia imaterială, vibraţia senzorială, principiul yin-yang, contrastele precum senzaţia de plin şi de gol, de creştere şi descreştere, de gravitaţie şi suspendare în timp. Stimulat de alegerea temei, Yoshin Ogata e singurul dintre cei trei artişti care a intervenit, însă foarte fin şi discret, cu nuanţe de albastru în sculpturile sale. Apa absoarbe cu prioritate frecvenţele joase ale luminii, iar pe cele neabsorbite le reflectă. O rază de lumină care traversează o masă importantă de apă va fi vizualizată ca albastru. Un soclu al unei lucrări este aproape ca smaraldul, ceea ce ne face să ne gândim la valuri şi alge marine. Lacrima, care stă suspendată, ca şi cum ar fi agăţată de cer, iterată ca un lait motiv în toate cele trei lucrări, domnul Secretar de Stat Gheorghe Popa a numit-o, la vernisaj, plastic, metaforic, „lacrima timpului”.

Yoshin Ogata a spus următoarele despre lucrările sale. 

„Whater shape (Forma apei) este semnul asociat cu forma apei, mişcarea liniştitoare a cercurilor şi sunetului apei, care ne îndeamnă la contemplaţie. Apa creează propriul ei circuit: picătura din cer - râu-mare (lac) - se întoarce în cer - o nouă picătură, asemeni ciclului vieţii. Însemnătatea acestei opere e scena liniştită dinăuntrul minţii noastre.

The drop (Picătura) reprezintă forma «imaginii florii de lotus», fixată în timp şi spaţiu în memoria pârâului. E forma apei care «saltă», când o picătură cade pe suprafaţa apei. E scena formei florii de lotus, creată dintr-o PICĂTURĂ DIN VIITOR, pregătindu-se să se înalţe din apă.

Genesis (Geneză) Picătura ca origine, şi curgerea sunt filosofiile de bază din spatele acestei opere. Nu e doar o simplă formă a curgerii, ci şi o formă care condensează bogăţia esenţei exprimată de timp şi spaţiu în timpul ivirii/apariţei unui anume obiect. Exprimă intens povestea a două concepte opuse ale naturii şi abstracţiunii”.

Napoleon Tiron,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Napoleon Tiron, născut în localitatea Oasele, judeţul Galaţi, absolvă în 1979, la Bucureşti, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Mai apoi, el însuşi va activa ca profesor universitar. Napoleon Tiron, considerat la ora actuală unul dintre cei mai mari sculptori din România, are lucrări în aproape toate ţările din Europa (Marea Britanie, Germania, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Norvegia, Danemarca, Spania, Grecia, Olanda, Rusia), în Canada şi SUA. Criticul de artă Liviana Dan spunea: „Napoleon Tiron este unul dintre cei mai importanţi, mai extravaganţi sculptori din România. Tiron are un mod individual, aproape personal de a aborda teoriile sculpturii. Cu o sensibilitate particulară abandonează orice fel de solemnitate.”În „Grădina cu statui” de la Centrul de Cultură „George Apostu”, Napoleon Tiron a propus o replică a celebrului ansamblu sculptural, „Tată şi fiu”, al artistului care patronează dincolo de timp instituţia, regretatul George Apostu. Cele trei lucrări în lemn de stejar, minimaliste, reprezintă „Familia”. Napoleon Tiron provoacă privitorul să identifice care dintre cele trei lucrări reprezintă femeia (mama), bărbatul (tatăl), copilul. 

Dar cea mai înaltă este, surprinzător sau nu, femeia, pentru că maternitatea are nu doar rolul ei foarte important în perpetuare, dar este şi spiritual înălţătoare. Supleţea nu este deloc un impediment pentru ca femeia-mamă să se aplece atent, cu grijă asupra copilului. 

Și la Napoleon Tiron întâlnim filozofia plinului şi a golului, a raportului fascinant dintre nimic şi infinit. Despre a treia lucrare, care ar reprezenta tatăl (capul familiei), Napoleon Tiron a afirmat că este un portret, un omagiu dedicat lui Mihai Mihai, un fost coleg de-ai săi.

 Tema aleasă de Napoleon Tiron este evident unul tradiţională, familia, dar abordarea este abstractă, foarte modernă, sculptorul făcând în această lucrare unitară, compusă din trei piese, şi un interesant studiu asupra proporţiilor. Napoleon Tiron nu a apelat la culoare. Asta poate pentru că, orice familie are propriul cer, propria mare în care îşi scaldă bucuriile şi necazurile, propriul indescriptil Albastru. 
Notă: Sculpturile au fost realizate la Centrul de Cultură „George Apostu, în cadrul Programului internaţional de rezidenţe artistice de sculptură „Albastru”, ediţia a II-a, vernisajul a avut loc pe 27 iulie. Artiști rezidenți: Napoleon Tiron, Amancio González Andrés, Yoshin Ogata . Curatorul programului pentru fiecare ediţie este artistul Maxim Dumitraş, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

(Articol semnat de Violeta Savu, în Revista „Vitraliu”, octombrie 2018)

Instantanee realizate de Ovidiu Ungureanu în timpul desfășurării Simpozionului „Albastru”, ediția a II-a

 

Al doilea Albastru

Textura lemnului, împrietenit cu Yoshin Ogata, mai fină decăt epiderma
fecioarei care iese din apa mării. Strălucind prin bronzul
acvatic. Yin yang silenţios. O lacrimă stă agăţată de-o creangă
a pomului interzis. Al cunoașterii? Al atingerii. Suntem împreună,
închiși cu frumuseţe, în peștera lui Ogata.
Dacă evadăm, vom rătăci ani îndelungaţi în singurătate. 

Și noi vom ajunge ca bătrânul lui Amancio González Andrés,
consolându-ne cu mișcarea odihnitoare a leagănului, totuși ratând
revenirea la copilărie. Un bărbat cu braţul amputat, sângerând
aleargă, nu știm dacă plânge, poartă mască. Poate că-i este teamă

de animalul preistoric din spatele lui. Dar fiara nu are colţi.

Are cea mai blândă privire acest animal, care-și ascunde

cu atâta tandreţe coada viguroasă.

Napoleon Tiron deţine veriga de înţelepciune și echilibru,
el unește serendipitatea cu dorinţa erotică. În indescriptibile
tunele abstracte, supuse gravitaţiei. Cu goluri de aer.

Familie.
Mamă, tată, fiu. 

Maxim Dumitraș,
Fotocredit Ovidiu Ungureanu

Cei trei artiști au fost așezaţi pe axă de cel de-al patrulea,

Maxim Dumitraş, care le-a zis: „Dragii mei, voi sunteţi pentru mine
Al doilea Albastru. V-am făcut portretele în stele și lună de lemn,
v-am cioplit carusel cu căluţi și v-am adus în spectrul curcubeului,
între verde și indigo”.

Dar Ogata, eliberându-se din plăcuta strânsoare a miracolului,
a macerat soliditatea albastrului cu alge marine. Amancio,
săptămâni în șir, a tânjit după fierbintele soare spaniol.
Când ridica ochii spre cer, vedea norii fumurii.
Azul oscuro casi negro. Dark blue almost black.

Fără șovăială, Napoleon a încălcat toate regulile,

angoasat de absenţa nervoasă a luminii. Abandonându-se
în această lume nereceptivă. Anihilarea culorii.

(Poem de Violeta Savu, publicat în Revista „Ateneu”, Bacău, septembrie, 2018)

Amancio González Andrés, Napoleon Tiron, Maxim Dumitraș, Yoshin Ogata
în vizită la Studioul „Chromatique”

Ioan Burlacu, artistul care visează

Pe 8 iunie, la Galeriile de Artă ale Centrului Cultural Moinești, plasticianul Ioan Burlacu a deschis o expoziție de artă - obiect & grafică. Însuși curatorul Constantin Țînteanu, pe marginea acestei expoziții, a scris o foarte aplicată cronică plastică, apreciată și publicată de Revista Tribuna din Cluj (numărul 380), din care desprindem câteva idei: „În circumstanţele date s-ar cere aflat daca există corespondenţe dintre obiectul Dada şi cel făcut de artistul Ioan Burlacu. Desigur, în ambele cazuri se porneşte de la ceva preexistent, manufacturat, găsit şi recuperat, modificat, pus într-un context nou. Asemănările se opresc însă aici. […] Analiza formei, texturii, proporţiilor, abordarea aparentului cu şablonul sau şublerul ne-ar îndemna să privim nu mai departe de interfaţă, să pierdem ce este mai important, sensibilitatea şi gestul poetic. […] Carton gofrat jupuit, tăiat cu bisturiul, contur zoomorf, stilizare puternică. Cere un pasaj de trecere spre rama de lemn”.

Probabil criticul plastic nu este singurul pe care frumoasele și abstractele lucrări ale artistului Ioan Burlacu l-au dus cu gândul la Marchel Duchamp: „Asemănarea cu Marcel Duchamp fiind vagă, îmi place totuşi să o întrezăresc, amândoi pictori atraşi de tridimensional şi de produsul extras din seria manufacturată, la unul lucrarea este subversivă iar la celălalt poetică”. De altfel, Ioan Burlacu reușește să se exprime cu eleganță în mai multe forme ale artei: pictură, grafică, sculptură, poezie... Poate că poetul se află puțin în umbră, forța plastică fiind dominantă. O umbră cam nedreaptă, pentru că cine va avea curiozitatea să deschidă volumul „Blick-ul efemeridei” (Ed. Vicovia, Bacău, 2011) se va bucura de o lectură de calitate. 

Poezia efemeridelor, a efemerului respiră și în preocuparea artistului pentru instalații, recuperând și dând sens unor piese și fragmente pe care cei mai mulți dintre noi le-am considera inutile. Apropierea de arta lui M. Duchamp este justificată, dar așa cum spunea și C. Țânteanu, e vagă. Mult mai aproape mi se pare Ioan Burlacu, în zona aceasta a obiectului, de sculpturile lui Joan Miró, ca L’horloge du vent (Wind Clock), Figure (The work Figure), Le roi guerrier (The warrior king), Jeunne fille (Young girl, lucrarea din bronz), Femme sur la place d’un cimetière (Women at the square in a cemetary). Găsim la ambii artiști preocuparea pentru formă, chiar dacă abia sugerată, dar redată într-o tehnică mecanică bine gândită și perfect stăpânită, estetica fiind ideal completată prin compoziție și expresivitate. La Ioan Burlacu, expresivitatea este generată de o sensibilitate profundă. De fapt, cred că Ioan Burlacu este, indiferent de forma de expresie în care se manifestă, pictură, desen, obiect, poezie, un idealist, un visător, artistul oniric prin excelență. Și pentru a-i convinge și pe iubitorii de literatură, redăm din creația lirică a artistului, poemul „poza ascunsă”: „Adaugi la adunarea de seară/ ca niște mărgele înșirate frumos/ toate cuvintele zilei de azi și începi să le deșiri/ după degetele tale rotunde subțiri// arzi depărtările vechi din piele de păstrăv/ singura apă înotând în amonte se întoarce/ încerci să cauți haruri și clipe ce privesc înainte// cu mâini ridicate dezlegi panglica roșie/ ce ascunde totdeauna pe bucurate/ sub hârtia înflorată darul// doar pozele există în beciurile minții/ cu mult înainte de a fi declanșate/ cu mult înainte”.

Violeta Savu (în „Cadran Cultural”, nr. 2/2018)

Mari Bucur și pictura ca terapie pentru suflet

Avem multă nevoie de culoare, de optimism, de visare. Așa se face că atunci când artista Mari Bucur deschide câte o expoziție, se adună multă lume. Pe 6 iulie, la ora 17.00, plasticiana a deschis, la Sala „Nouă” a Galeriilor „Frunzetti” din Bacău, expoziția cu titlul „Viețuiri”, în care prezintă în culorile ei specifice, vii, lumea minunată în care trăiește (viețuiește). Pe pânze mici, delicate, ni se prezintă un univers fantastic, dealul cu pădurile lui, florile de colț, satul, cu drăgălașe animăluțe domestice (câini, pisici), cu oamenii ce trăiesc în căsuțe curate și modeste, dar care par la fel de viu colorate precum cele ale orașului mexican Guanajuato. 

Pictura lui Mari Bucur emană multă poezie. A parcurge universul magic al acestei artiste e o adevărată terapie pentru suflet. E multă însuflețire, curățenie și candoare în picturile expuse, lucrate cu deosebită migală și cu o impecabilă stăpânire a tehnicii compoziționale. Expoziția are ceva cinematic, îmi și închipui un film animat făcut pe baza imaginilor din „Viețuiri”. Iar asta cred că ar fi posibil și pentru că „Viețuiri” e organizată cu rațiune, respectând o ordine bine definită, ceea ce contribuie la efectul său reconfortant. Dacă aveți vreo tristețe, vreo apăsare sufletească, nu mai mergeți la terapeut, vizitați expoziția lui Mari Bucur, efectul binefăcător este garantat! 

La vernisaj a fost prezent un public numeros, din care au făcut parte oameni de cultură, pictori, sculptori, actori, poeți. Artista Mari Bucur a primit aprecieri de la sculptorul japonez Yoshin Ogata. De asemenea, sculptorul român Napoleon Tiron și-a exprimat întreaga sa admirație.

Violeta Savu (în „Cadran Cultural”, nr. 2/2018)

Persefona, acum și odinioară (prefață la albumul „DELIVER-ME”, proiect artistic Mia Nazarie și Maja Engler)

Persefona, acum și odinioară

Imagine și cuvânt în oglindă... imaginea reflectând, completând poezia... Nu e prima dată când un scriitor și un artist vizual colaborează făcând împreună o carte, dar „Deliver ME”, proiect al artistelor Mia Nazarie (fotografie) și Maja Engler, care se semnează adesea ME (poezie), se distinge din multe puncte de vedere: e un proiect frumos, dar și tulburător, e puternic și senzual, îndrăzneț și fermecător. E modern, depășind cu mult modelele timpului, dar e și clasic – face trimitere directă la legenda Persefonei, din mitologia greacă. Maja Engler a scris textele, fiind totodată model pentru fotografiile underwater realizate de Mia Nazarie. Cu siguranță munca depusă de cele două a fost dificilă, cerând sacrificii. Ne amintim că Elizabeth Siddal, atunci când i-a pozat lui John Everett Millais pentru tabloul „Ophelia”, s-a îmbolnăvit de pneumonie. În „Deliver ME” ședința foto intuim că s-a produs în condiții destul de aspre. Fotografiile reprezentând nuduri artistice s-au făcut în natură, sub cerul liber, într-un moment când toamna era deja avansată. John Everett Millais a încălzit apa din cada în care stătea scufundată Lizzie cu câteva lămpi de gaz, dar deși astăzi sunt dezvoltate atâtea mijloace tehnice, ne punem retoric întrebarea cum s-ar putea încălzi apa curgătoare a unui râu! Despre frig vorbesc și poeziile Majei Engler, dar nu se referă neapărat la temperatura mediului, ci e vorba mai ales de înghețul din interior, abisul sufletesc. Și apoi, cum să nu vorbească despre spaima venirii anotimpului rece, căci ea este întruchiparea Persefonei?! Fiică a lui Zeus și a Demetrei, o jumătate de an, când e cald, stă pe pământ; cealaltă jumătate, coboară în Infern, stăpânind împreună cu soțul ei, Hades, lumea umbrelor. Persefona e cuprinsă de disperare atunci când își urmează destinul și coboară sub pământ. Privirea Persefonei când se apropie anotimpul rece e plină de spaimă, ea își dorește eliberarea din blestem.

Mia Nazarie spune această poveste în imagini, artista a lucrat cu multă precizie și grijă deosebită la detalii, la dramatismul și coerența poveștii, la expresivitatea și psihologia personajului. Este remarcabilă inventivitatea epică a artistei fotograf. Pe de altă parte, Maja Engler a răspuns ideal la cerințele fotografului, poeta cu vers deosebit de armonios se dezvăluie o formidabilă interpretă într-o artă nonverbală (ca model pentru fotografii), e truculentă atunci când trebuie și cât trebuie, senzuală în momentele de tihnă, de așteptare, accentuat onirice. Interpretarea ei este minimalistă, tot așa cum îi sunt și versurile.

Poeziile Majei sunt ermetice, în replică, în fotografiile underwater, timpul pare încremenit. Artista Mia Nazarie s-a folosit de natură pentru a sugera captivitatea personajului. Modelul e încadrat mereu de frunze și crengi veștejite, iar apa râului e vânăt-întunecată. Câte un ochi de cer albastru se reflectă în oglinda lacului, simbol al undei de speranță.

În „Deliver ME”, eroina suferă profund atunci când își amintește de o iubire pătimașă și distructivă dintr-un trecut recent, traumele obsedante sunt corelate cu anotimpul înghețului în mitul Persefonei. Despărțirea survine cu puseuri de mânie și revoltă. Zbuciumul mușcă din inimă, chinuind-o. Amintirea este devoratoare. Durerea, aproape viscerală. Odată cu iertarea, suferințele sufletești scad în intensitate, se anunță venirea primăverii, vegetația renaște. Luntrea, altădată simbol pentru moarte, devine acum vehicul pentru ajungerea la liman. Barca nu mai transportă morții în lumea subpământeană, ci scoate la suprafață șansa unui nou început. Barca leagănă două nereide, iar somnul liniștit va fi, credem, tămăduitor. „Bâtiment de guerre. Erre./ A sec, désaffecté, dans un faux élément./ Le voile emporté par le vent. En avant...// Prisonniers de guerre d´eux-mêmes dans la galère, dans le dilemme./ Morceaux d´épaves, corps brisés à vie/ par le chant de Sirène/ Nostalgie.” Rămâne însă temerea că această poveste ar putea fi, la fel ca drama Persefonei, ciclică. Metaforic vorbind, Maja (modelul) e un fel de Euphrosyna, eroina lui Mircea Eliade din „Cele trei grații”. Și aceea, deși poartă nume de amazoană, e o întruchipare a Persefonei, trăind „ca florile, după soare”, jumătate din an fiind o tânără și frumoasă bacantă, în cealaltă jumătate supunându-se trecerii inexorabile a timpului.  

În poeziile din acest album, traumele psihice sunt sugerate prin scurte afirmații sau chiar prin folosirea unui singur cuvânt. Limbajul criptic reduce intensitatea disperării, făcând-o cât de cât suportabilă. Cuvântul, chiar și-atunci când reflectă stări apăsătoare, e mai mângâietor, nu are acel efect de țipăt de groază à la Munch. Așa cum se întâmplă de multe ori în poezie, se apelează la sugestie, iar Maja Engler ca o alchimistă scrie despre ea (uneori ca alter ego, Persefona, Nereide) în coduri simbolice. Sentimentul de autoînvinovățire este exprimat prin referința la gestul Persefonei de a se fi înfruptat dintr-o rodie. Subliminal, în toate fragmentele există frica de a nu mai putea găsi vreodată dragostea (înghețul/iarna sentimentelor). Planează și un soi de malum futurum. Decorul pare să fie făcut din metal și piatră, în fapt efecte speciale surprinse de ochiul fotografei, oglindind stările eului liric. Nu știi ce a fost mai întâi: fotografia sau cuvântul? Dar nici nu trebuie să afli acest secret, pentru că ai diminua (sau în mod fatal, chiar anula) câteva trăsături fundamentale ale spectacolului „Deliver – ME”: metafizicul, oniricul, stranietatea.

Paradoxal, în lirica ei, ME este laconică, dar și evocativă. Când o privești în fotografiile nud îi bănuiești erotismul, iar poezia ei e ca un tango plin de senzații. Mia Nazarie a avut inspirația de a sublinia senzualitatea personajului. Autoarea fotografiilor a procedat asemenea unui fin psiholog, descoperind soluția ideală: propriul trup îi este interlocutor modelului Maja-Persefona.

În fotografia cu barca și cele două nereide identificăm nu doar posibilitatea evadării din tirania blestemului, ci și trimiterea la motivul dublului, mitul androginului. Toate imaginile incluse în volum par că duc la concluzia că trupul are memorie. Umbrele întunecate din Hades însoțesc, ca niște gardieni, corpul fizic. Fotografiile sunt dark. Decorul e tenebros. Doar câte un ochi de apă e limpede într-un ținut mlăștinos, iar lumina se concentrează pe pielea netedă a modelului. Când Maja interpretează episodul trecerii în lumea subpământeană, deslușim în privirile ei disperarea, pentru că de la Emil Cioran știm: atunci când sufletul e cuprins de disperare, „orientarea privirii e furată de lumini și umbre îndepărtate”. Dar personajul întruchipat de Maja pendulează între amintire și uitare, cade în reverii. Iubirea rămâne suspendată, există, trebuie să existe, undeva, în viitor. Odată cu descoperirea ei, sufletul își va găsi eliberarea.

Violeta Savu (textul a fost publicat și în Revista Ateneu, numărul 587-588, iulie-august, al Revistei Ateneu, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)

Persephone, now and then

The image and the word mirroring each other, to fill in the poetry... It is not for the first time when a writer and a photographer work together, but “Deliver-ME”, project of the artists Mia Nazarie (photography) and Maja Engler (poetry), who often signes her works as ME, is an atypical one from many points of view: it is beautiful and stirring, powerful and voluptuous, daring and charming at the same time. It is modern, surpassing today’s trends in literature, but also classic, relating to the legend of Persephone, from Greek mythology. Maja Engler wrote the texts, being, at the same time, the model for the underwater photographs taken by Mia Nazarie. It is for sure that their attempt was not an easy one. We should remember that Elizabeth Siddal caught pneumonia while sitting for John Everett Millais as he painted “Ophelia”. As for the project “Deliver-ME”, the pictures, artistic nudes, were taken outdoor, under harsh conditions, during late autumn days. So while John Everett Millais had the opportunity to warm the water in the bathtub where Lizzie sat, using gas lamps, it would be virtually impossible for anyone to warm the water of a river. Maja Engler’s poems speak about the cold, the inner freezing, the soul abyss. How could she not speak of  her fear of the cold season’s arrival, when she is the embodiment of  Persephone? Persephone, daughter of Zeus and Demeter, spends the warm season, half a year, above ground. She goes to the underworld for the other half, where she dwells together with her husband, Hades. She falls into despair when she follows her destiny and goes down, to the Inferno. When the cold season approaches, Persephone’s look becomes fearful. She longs to break the spell. Mia Nazarie’s pictures tell this story. The artist works with special care for precision and details, for the drama and the coherence of the story, for the expressiveness and the psychology of the character. She is a remarkably resourceful artist. On the other hand, Maja Engler answers perfectly to the demands of the photographer. The creator of the harmonious verse unveils herself as an excellent performer in the non-verbal art. She is daring when needed, she is voluptous during times of peace and waiting, which are mostly oneiric. In acting and in verse, she is a minimalist. Maja’s poetry is hermetic and, in response to this, time seems to be still in the underwater pictures. The artist Mia Nazarie uses details from nature to suggest the captivity of the character. The model is always framed  by leaves and dead branches and the water of the river is livid-dark. Here and there, small patches of blue sky mirror themselves in the water of the lake, symbolizing the ray of hope. 

In “Deliver-ME”, the poet is in deep pain when she remembers a devouring love from a recent past, the obsessive traumas being related to the meaning of Winter in Persephone’s story. The breakup brings along fits of anger and rage. The anguish tortures the heart. The memories are unbearable. The pain kills her. But, as forgiveness comes along, the intensity of the inner torment diminishes, spring settles in and nature comes back to life. The skiff, symbolizing death (as Charon is Hades’ boatman in the Inferno), turns now into a means of survival. The boat doesn’t take the dead to the underworld any longer, but it brings about the chance of a new beginning. The boat slowly sways two Nereids and the calm sleep is believed to be healing. Anyway, a secret fear still lurks that the sad story might come back one day, just like Persephone’s curse. Metaphorically speaking, Maja resembles Euphrosyne, Mircea Eliade’s character from the story “The three Graces”. Although she carries the name of an Amazon, Euphrosyne is the embodiment of  Persephone, being a young and beautiful bacchant for half a year and living under the law of time for the other half.

In all the poems from this album, the psychological traumas are suggested through short affirmations or even the use of a single word. The cryptic phrase diminishes the intensity of despair, making it bearable. The word is less harsh even when it tells of oppressive moods; it doesn’t spread terror like The Scream by Munch. In what poetry is concerned, the suggestion is often called forth, so Maja Engler, like a true alchemist, writes about herself (Persephone and Nereid being her alter-egos) in symbolic codes. The feeling of self-blame is expressed through reference to Persephone’s gesture of greedily eating a pomegranate. Subliminally, the fear of never finding love again (the freezing of feelings) governs all the poetic fragments. A sort of malum futurum is also in the air. The setting seems to be made of metal or very fine porcelain, in fact special effects caught by the photographer’s eye, and it mirrors the poetic feelings, thus making us wonder which was the first: the picture or the word? But there’s no need for us to reveal this secret because some of the main features of the “Deliver-ME” show would be lessened (or fatally, even annulled): the metaphysical, the oneiric and the strangeness.

Paradoxically, ME’s lyric is concise, but also evocative. When you see her nudes, you can guess her eroticism, and her poetry is like a thrilling tango. Mia Nazarie has the inspiration to underline the sensuality of her model. She works like a skilled psychologist, coming up with an ideal solution: Maja-Persephone seems to speak to her own body. In the picture with the boat and the two Nereids, the chance of breaking the spell emerges, leading us also to the myth of the androgynous. Considering all the pictures in the album, we can infer that the body has a memory of its own. The shadows of Hades follow the body, guarding it. The photographs are dark. The setting is tenebrous. There are only a few small ponds of clear water in a marshy land and the rays of light fall on the soft skin of the model. When Maja interprets the episode of going to the underworld, despair can be seen in her eyes, because, as Emil Cioran says: when the soul is in despair, “the look is lured by faraway lights and shadows”. But Maja’s character oscillates between memories and oblivion, often daydreaming. Love hovers above, it does exist, it must exist, somewhere in the future. And once found, love would set the soul free!

Violeta Savu, writer, editor for “Ateneu” Literary Review  

The English translation was made by the writer Mir Bălan (Mirela Bălan)

Încercuind absența și tăcerea

Sunt destul de rari artiștii care corelează o etapă a creației lor cu un concept filozofic. Printre ei se numără și Maxim Dumitraș, care a răspuns invitației de a aduce în Bacău, la Galeriile „Karo”, o parte dintre lucrările seriei intitulate „Absențe încercuite”. Băcăuanii au mai putut admira o expoziție a artistului Maxim Dumitraș, purtând același titlu, în urmă cu câțiva ani (în 2009), la Centrul de Cultură „George Apostu”. Foarte important este faptul că la prima expoziție „Absențe încercuite”, vernisată în Bacău, artistul a prezentat lucrări de mari dimensiuni, lăsând mult loc liber între ele, iar acum a ales lucrări minimaliste, care au umplut spațiul intim al Galeriilor „Karo”. Atât datorită acestui fapt, cât și prezentării unor lucrări de dată recentă (sculpturi din lemn, bronz și andezit, desene tehnică mixtă), la care s-a adăugat modalitatea foarte originală a panotării de care s-a ocupat curatorul Constantin Țînteanu, am avut ocazia să vedem o altfel de expoziție, mult diferită de cea din 2009. Au rezultat noi dimensiuni, cum ar fi: absența locuită de o altă absență, absența în vecinătatea unei absențe, absența generând nu îndepărtarea, ci apropierea ș.a.m.d. Maxim Dumitraș a îmblânzit lemnul rotunjindu-l în lucrări  ce sunt solide, paradoxal, prin însuși sentimentul de imponderabilitate pe care-l induc.

Vernisajul din data de 5 iulie 2018 a fost deschis de scriitorul Florin Toma, din alocuțiunea căruia spicuim: „Artistul ne propune un sacru cuminte, plăcut, cu gust. Expoziția este o succesiune, un traseu de goluri. Absența este o lipsă, fără a fi anulare. Absența este obligată să se predea! Golul din filozofia chineză, considerat la fel de valoros ca plinul, este reesențializat în arta sculptorului Maxim Dumitraș, care este capabil să creeze un vortex temporal”.

Forma lucrărilor din expoziție (cercuri, arce de cerc, elipse), cât și titlul sugestiv invită la numeroase interpretări. Putem vorbi la nesfârșit despre principiul vidului enunțat de maestrul chinez Lao Zi sau despre ideile filosofului german Martin Heidegger, care consideră fundamentală pentru metafizică întrebarea „De ce este de fapt ființare și nu, mai curând, nimic?” „Tot ceea ce este nimic cade sub această întrebare, în cele din urmă chiar și nimicul însuși; dar nu pentru că el ar fi ceva, o ființare – de vreme ce vorbim despre el –, ci pentru că el este «nimicul»”. Putem continua cu părerile poetului român, cu doctorat în filozofie, Ioan F. Pop: „«Nimicul» se ruinează în sine, în propria absență. [...] Dumnezeu este singurul care își conturează prezența direct dintr-o absență”. Iată o altă trimitere la sacru, la divinitate, la absolut. Ne amintim de Descartes, care spunea că neantul, zero absolut nu există, iar fizicienii moderni confirmă acesta. Ceea ce nu poate exista în concret (în analiza matematică există expresia „când x tinde la zero”) devine sursă de inspirație pentru anumiți artiști, poeți, acei visători pe care unii îi numesc vizionari.

Vorbind despre lucrările din expoziția „Absențe încercuite”, aș recurge nu doar la analogii filozofice. Mă gândesc la arta modernă, conceptuală, minimalistă. În 2007, Miroslaw Balka înscrie un bec cu incandescență într-un cerc. De altfel cercul, la fel ca la Maxim Dumitraș, este un motiv recurent al artistului polonez. În anul 2000, Martin Creek prezenta la Muzeul de Artă Modernă din New York („MoMA”) o lucrare ce consta dintr-o cameră goală, cu pereți albi, în care lumina și întunericul alternau, câte cinci secunde, purtând sugestivul titlu „The lights going on and off” („Luminile care se aprind și se sting”).

Poate cea mai potrivită lectură a expoziției sculptorului Maxim Dumitraș de la Galeriile „Karo” s-ar produce într-o liniște absolută, publicul audiind acea compoziție din 1952 a lui John Cage – 4’33’’ – în care lipsa sunetului e absență și plin deopotrivă.

Dar și vernisajul din 5 iulie 2018 a fost la înălțime, cu un public numeros, din care au făcut parte oameni de cultură, jurnaliști, scriitori, actori, artiști români și străini: Yoshin Ogata, Amancio Gonzalez Andres, Napoleon Tiron, Ilie Boca, Ioan și Dragoș Burlacu, Iulian Bucur, Geo Balint, Viorel Cojan, Viorel Costea, Ștefan Hagimă, Geanina Ivu, Eliza-Noemi Judeu, Carmen Mihalache, Ion Mihalache, Carmen Poenaru, Val Mănescu. Mai menționăm că Napoleon Tiron (România), japonezul Yoshin Ogata și spaniolul Amancio Gonzalez Andres sunt sculptorii care fac parte, în această vară, din Proiectul de rezidențe artistice „Albastru”, inițiat de Centrul de Cultură „George Apostu”, aflat acum la cea de-a doua ediție. Și în acest proiect îl întâlnim pe Maxim Dumitraș, el fiind curatorul programului în fiecare an, la prima ediție, din 2017, participând în dublă calitate: de curator și de rezident. 

(Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august, 2018)

(Sursa FOTO: Centrul de Cultură  "George Apostu" Bacău, România, pagina fb, fotograf: Victor Eugen Mihai VEM)

Martin Creed - „The lights going on and off” („Luminile care se aprind și se sting”)