Sculptorii care înalţă albastrul mai presus decât culoarea cerului şi a mării

Amancio González Andrés,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Amancio González Andrés, născut în León (Spania) are o experienţă artistică de peste trei decenii. Lucrează în orice tip de material, lemn, bronz, fier, piatră, marmură etc, lucrările sale monumentale le întâlnim în Spania, Danemarca, Turcia, Croaţia, Mexic, Rusia. A turnat în bronz douăzeci şi şapte de busturi ale celor mai importanţi scriitori din Regatul León, printre care se află şi renumitul poet spaniol Antonio Gamoneda, care i-a dedicat artistului mai multe poezii. În „Hablo con Amancio”, poetul laudă măiestria scuptorului, care rănind şi mângâind transformă lemnul în ceva sacru. Arta sa, abstractă, uneori inspirată din mitologia greacă, se remarcă printr-o puternică expresivitate. 

În rezidenţa de la „Albastru”, Amancio González Andrés se întoarce la acest material, pe care-l abandonase în urmă cu aproximativ cinci ani. Cele două sculpturi, care reprezintă figuri umane, transmit o stare de împietrire (într-un fascinant contrast cu căldura lemnului de stejar), privitorii fiind impresionaţi de sentimentele de tristeţe şi suferinţă. A treia sculptură reprezintă un animal fabulos, e simbolul unei metamorfoze pe care o desluşeşti privind atent la ochii blânzi, captând sugestia resemnării. Am discutat cu Amancio González Andrés, care ne-a spus următoarele despre lucrările făcute la „Albastru”.

 Hombre Rata „reprezintă o persoană (bărbat sau femeie), care într-un anumit moment al vieţii sale, forţat de anumite împrejurări, s-a transformat ca Gregor Samsa (personajul principal din Metamorfoza, nuvela lui Kafka – n.r.) într-o altă fiinţă”. Omul-şobolan „trăieşte într-o realitate creată de el însuşi, reprezentată fizic de cubul negru (cub pe care, deloc întâmplător, omul-şobolan stă sprijinit şi pe care îl sprijină cu coada sa virilă – n.r.)”.

Return reprezintă „o persoană care se întoarce acasă, după ce a lipsit ani îndelungaţi. Masca pe care o poartă simbolizează că omul respectiv este foarte schimbat, fizic dar şi psihic, faţă de momentul în care a plecat. Are un braţ lipsă, pentru că timpul l-a măcinat, provocându-i leziuni”.

În El columpio II vedem „un bărbat care are o viaţă interioară bogată, într-o postură meditativă, şezând într-un leagăn cu patru corzi. Oricine ştie că leagănele cu patru corzi nu funcţionează. Bărbatul caută ocrotire în amintirile copilăriei sale, timpul când se putea salva prin intermediul viselor. Dar visele din copilărie, din păcate, nu mai funcţionează pentru persoanele adulte”. Lacrima cafenie de pe obrazul drept acutizează sentimentul de zădărnicie, de spulberare a idealurilor din tinereţe, dar poate semnifica şi regretul pentru erorile comise, pata umană. 
Amancio González Andrés a respins în lucrările sale albastrul, optând pentru negru, culoarea nopţii. Pentru că sufletele personajelor sale sunt triste, întunecate.

Yoshin Ogata,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Yoshin Ogata, născut în Miyakonojo (Japonia), are peste patruzeci de ani de experienţă artistică. A expus pentru prima oară la Shinseisaku-Kyokai, în Tokyo. A studiat în Japonia, Londra şi Italia. A călătorit, a lucrat şi a studiat în Europa, SUA, Mexic. În arta sa abstractă conceptuală se canalizează spre elemente din natură. Astfel, cele trei lucrări realizate de Yoshin Ogata, la Centrul de Cultură „George Apostu”, au ca temă apa. Sculpturile sale ne amintesc de principiul formulat de William Hogarth şi anume că „frumosul rezidă în combinaţiile unei linii curbe”. Aceste sculpturi se caracterizează printr-o fineţe aparte, determinată de gingaşa ondulare/ondulaţie a liniilor, mulţi dintre privitori identificând un erotism subsidiar. Dincolo de realitatea (sau nu) a unor aluzii de provenienţă erotică, sunt certe ritmurile interioare, energia imaterială, vibraţia senzorială, principiul yin-yang, contrastele precum senzaţia de plin şi de gol, de creştere şi descreştere, de gravitaţie şi suspendare în timp. Stimulat de alegerea temei, Yoshin Ogata e singurul dintre cei trei artişti care a intervenit, însă foarte fin şi discret, cu nuanţe de albastru în sculpturile sale. Apa absoarbe cu prioritate frecvenţele joase ale luminii, iar pe cele neabsorbite le reflectă. O rază de lumină care traversează o masă importantă de apă va fi vizualizată ca albastru. Un soclu al unei lucrări este aproape ca smaraldul, ceea ce ne face să ne gândim la valuri şi alge marine. Lacrima, care stă suspendată, ca şi cum ar fi agăţată de cer, iterată ca un lait motiv în toate cele trei lucrări, domnul Secretar de Stat Gheorghe Popa a numit-o, la vernisaj, plastic, metaforic, „lacrima timpului”.

Yoshin Ogata a spus următoarele despre lucrările sale. 

„Whater shape (Forma apei) este semnul asociat cu forma apei, mişcarea liniştitoare a cercurilor şi sunetului apei, care ne îndeamnă la contemplaţie. Apa creează propriul ei circuit: picătura din cer - râu-mare (lac) - se întoarce în cer - o nouă picătură, asemeni ciclului vieţii. Însemnătatea acestei opere e scena liniştită dinăuntrul minţii noastre.

The drop (Picătura) reprezintă forma «imaginii florii de lotus», fixată în timp şi spaţiu în memoria pârâului. E forma apei care «saltă», când o picătură cade pe suprafaţa apei. E scena formei florii de lotus, creată dintr-o PICĂTURĂ DIN VIITOR, pregătindu-se să se înalţe din apă.

Genesis (Geneză) Picătura ca origine, şi curgerea sunt filosofiile de bază din spatele acestei opere. Nu e doar o simplă formă a curgerii, ci şi o formă care condensează bogăţia esenţei exprimată de timp şi spaţiu în timpul ivirii/apariţei unui anume obiect. Exprimă intens povestea a două concepte opuse ale naturii şi abstracţiunii”.

Napoleon Tiron,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Napoleon Tiron, născut în localitatea Oasele, judeţul Galaţi, absolvă în 1979, la Bucureşti, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Mai apoi, el însuşi va activa ca profesor universitar. Napoleon Tiron, considerat la ora actuală unul dintre cei mai mari sculptori din România, are lucrări în aproape toate ţările din Europa (Marea Britanie, Germania, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Norvegia, Danemarca, Spania, Grecia, Olanda, Rusia), în Canada şi SUA. Criticul de artă Liviana Dan spunea: „Napoleon Tiron este unul dintre cei mai importanţi, mai extravaganţi sculptori din România. Tiron are un mod individual, aproape personal de a aborda teoriile sculpturii. Cu o sensibilitate particulară abandonează orice fel de solemnitate.”În „Grădina cu statui” de la Centrul de Cultură „George Apostu”, Napoleon Tiron a propus o replică a celebrului ansamblu sculptural, „Tată şi fiu”, al artistului care patronează dincolo de timp instituţia, regretatul George Apostu. Cele trei lucrări în lemn de stejar, minimaliste, reprezintă „Familia”. Napoleon Tiron provoacă privitorul să identifice care dintre cele trei lucrări reprezintă femeia (mama), bărbatul (tatăl), copilul. 

Dar cea mai înaltă este, surprinzător sau nu, femeia, pentru că maternitatea are nu doar rolul ei foarte important în perpetuare, dar este şi spiritual înălţătoare. Supleţea nu este deloc un impediment pentru ca femeia-mamă să se aplece atent, cu grijă asupra copilului. 

Și la Napoleon Tiron întâlnim filozofia plinului şi a golului, a raportului fascinant dintre nimic şi infinit. Despre a treia lucrare, care ar reprezenta tatăl (capul familiei), Napoleon Tiron a afirmat că este un portret, un omagiu dedicat lui Mihai Mihai, un fost coleg de-ai săi.

 Tema aleasă de Napoleon Tiron este evident unul tradiţională, familia, dar abordarea este abstractă, foarte modernă, sculptorul făcând în această lucrare unitară, compusă din trei piese, şi un interesant studiu asupra proporţiilor. Napoleon Tiron nu a apelat la culoare. Asta poate pentru că, orice familie are propriul cer, propria mare în care îşi scaldă bucuriile şi necazurile, propriul indescriptil Albastru. 
Notă: Sculpturile au fost realizate la Centrul de Cultură „George Apostu, în cadrul Programului internaţional de rezidenţe artistice de sculptură „Albastru”, ediţia a II-a, vernisajul a avut loc pe 27 iulie. Artiști rezidenți: Napoleon Tiron, Amancio González Andrés, Yoshin Ogata . Curatorul programului pentru fiecare ediţie este artistul Maxim Dumitraş, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

(Articol semnat de Violeta Savu, în Revista „Vitraliu”, octombrie 2018)

Instantanee realizate de Ovidiu Ungureanu în timpul desfășurării Simpozionului „Albastru”, ediția a II-a

 

Al doilea Albastru

Textura lemnului, împrietenit cu Yoshin Ogata, mai fină decăt epiderma
fecioarei care iese din apa mării. Strălucind prin bronzul
acvatic. Yin yang silenţios. O lacrimă stă agăţată de-o creangă
a pomului interzis. Al cunoașterii? Al atingerii. Suntem împreună,
închiși cu frumuseţe, în peștera lui Ogata.
Dacă evadăm, vom rătăci ani îndelungaţi în singurătate. 

Și noi vom ajunge ca bătrânul lui Amancio González Andrés,
consolându-ne cu mișcarea odihnitoare a leagănului, totuși ratând
revenirea la copilărie. Un bărbat cu braţul amputat, sângerând
aleargă, nu știm dacă plânge, poartă mască. Poate că-i este teamă

de animalul preistoric din spatele lui. Dar fiara nu are colţi.

Are cea mai blândă privire acest animal, care-și ascunde

cu atâta tandreţe coada viguroasă.

Napoleon Tiron deţine veriga de înţelepciune și echilibru,
el unește serendipitatea cu dorinţa erotică. În indescriptibile
tunele abstracte, supuse gravitaţiei. Cu goluri de aer.

Familie.
Mamă, tată, fiu. 

Maxim Dumitraș,
Fotocredit Ovidiu Ungureanu

Cei trei artiști au fost așezaţi pe axă de cel de-al patrulea,

Maxim Dumitraş, care le-a zis: „Dragii mei, voi sunteţi pentru mine
Al doilea Albastru. V-am făcut portretele în stele și lună de lemn,
v-am cioplit carusel cu căluţi și v-am adus în spectrul curcubeului,
între verde și indigo”.

Dar Ogata, eliberându-se din plăcuta strânsoare a miracolului,
a macerat soliditatea albastrului cu alge marine. Amancio,
săptămâni în șir, a tânjit după fierbintele soare spaniol.
Când ridica ochii spre cer, vedea norii fumurii.
Azul oscuro casi negro. Dark blue almost black.

Fără șovăială, Napoleon a încălcat toate regulile,

angoasat de absenţa nervoasă a luminii. Abandonându-se
în această lume nereceptivă. Anihilarea culorii.

(Poem de Violeta Savu, publicat în Revista „Ateneu”, Bacău, septembrie, 2018)

Amancio González Andrés, Napoleon Tiron, Maxim Dumitraș, Yoshin Ogata
în vizită la Studioul „Chromatique”

Ioan Burlacu, artistul care visează

Pe 8 iunie, la Galeriile de Artă ale Centrului Cultural Moinești, plasticianul Ioan Burlacu a deschis o expoziție de artă - obiect & grafică. Însuși curatorul Constantin Țînteanu, pe marginea acestei expoziții, a scris o foarte aplicată cronică plastică, apreciată și publicată de Revista Tribuna din Cluj (numărul 380), din care desprindem câteva idei: „În circumstanţele date s-ar cere aflat daca există corespondenţe dintre obiectul Dada şi cel făcut de artistul Ioan Burlacu. Desigur, în ambele cazuri se porneşte de la ceva preexistent, manufacturat, găsit şi recuperat, modificat, pus într-un context nou. Asemănările se opresc însă aici. […] Analiza formei, texturii, proporţiilor, abordarea aparentului cu şablonul sau şublerul ne-ar îndemna să privim nu mai departe de interfaţă, să pierdem ce este mai important, sensibilitatea şi gestul poetic. […] Carton gofrat jupuit, tăiat cu bisturiul, contur zoomorf, stilizare puternică. Cere un pasaj de trecere spre rama de lemn”.

Probabil criticul plastic nu este singurul pe care frumoasele și abstractele lucrări ale artistului Ioan Burlacu l-au dus cu gândul la Marchel Duchamp: „Asemănarea cu Marcel Duchamp fiind vagă, îmi place totuşi să o întrezăresc, amândoi pictori atraşi de tridimensional şi de produsul extras din seria manufacturată, la unul lucrarea este subversivă iar la celălalt poetică”. De altfel, Ioan Burlacu reușește să se exprime cu eleganță în mai multe forme ale artei: pictură, grafică, sculptură, poezie... Poate că poetul se află puțin în umbră, forța plastică fiind dominantă. O umbră cam nedreaptă, pentru că cine va avea curiozitatea să deschidă volumul „Blick-ul efemeridei” (Ed. Vicovia, Bacău, 2011) se va bucura de o lectură de calitate. 

Poezia efemeridelor, a efemerului respiră și în preocuparea artistului pentru instalații, recuperând și dând sens unor piese și fragmente pe care cei mai mulți dintre noi le-am considera inutile. Apropierea de arta lui M. Duchamp este justificată, dar așa cum spunea și C. Țânteanu, e vagă. Mult mai aproape mi se pare Ioan Burlacu, în zona aceasta a obiectului, de sculpturile lui Joan Miró, ca L’horloge du vent (Wind Clock), Figure (The work Figure), Le roi guerrier (The warrior king), Jeunne fille (Young girl, lucrarea din bronz), Femme sur la place d’un cimetière (Women at the square in a cemetary). Găsim la ambii artiști preocuparea pentru formă, chiar dacă abia sugerată, dar redată într-o tehnică mecanică bine gândită și perfect stăpânită, estetica fiind ideal completată prin compoziție și expresivitate. La Ioan Burlacu, expresivitatea este generată de o sensibilitate profundă. De fapt, cred că Ioan Burlacu este, indiferent de forma de expresie în care se manifestă, pictură, desen, obiect, poezie, un idealist, un visător, artistul oniric prin excelență. Și pentru a-i convinge și pe iubitorii de literatură, redăm din creația lirică a artistului, poemul „poza ascunsă”: „Adaugi la adunarea de seară/ ca niște mărgele înșirate frumos/ toate cuvintele zilei de azi și începi să le deșiri/ după degetele tale rotunde subțiri// arzi depărtările vechi din piele de păstrăv/ singura apă înotând în amonte se întoarce/ încerci să cauți haruri și clipe ce privesc înainte// cu mâini ridicate dezlegi panglica roșie/ ce ascunde totdeauna pe bucurate/ sub hârtia înflorată darul// doar pozele există în beciurile minții/ cu mult înainte de a fi declanșate/ cu mult înainte”.

Violeta Savu (în „Cadran Cultural”, nr. 2/2018)

Mari Bucur și pictura ca terapie pentru suflet

Avem multă nevoie de culoare, de optimism, de visare. Așa se face că atunci când artista Mari Bucur deschide câte o expoziție, se adună multă lume. Pe 6 iulie, la ora 17.00, plasticiana a deschis, la Sala „Nouă” a Galeriilor „Frunzetti” din Bacău, expoziția cu titlul „Viețuiri”, în care prezintă în culorile ei specifice, vii, lumea minunată în care trăiește (viețuiește). Pe pânze mici, delicate, ni se prezintă un univers fantastic, dealul cu pădurile lui, florile de colț, satul, cu drăgălașe animăluțe domestice (câini, pisici), cu oamenii ce trăiesc în căsuțe curate și modeste, dar care par la fel de viu colorate precum cele ale orașului mexican Guanajuato. 

Pictura lui Mari Bucur emană multă poezie. A parcurge universul magic al acestei artiste e o adevărată terapie pentru suflet. E multă însuflețire, curățenie și candoare în picturile expuse, lucrate cu deosebită migală și cu o impecabilă stăpânire a tehnicii compoziționale. Expoziția are ceva cinematic, îmi și închipui un film animat făcut pe baza imaginilor din „Viețuiri”. Iar asta cred că ar fi posibil și pentru că „Viețuiri” e organizată cu rațiune, respectând o ordine bine definită, ceea ce contribuie la efectul său reconfortant. Dacă aveți vreo tristețe, vreo apăsare sufletească, nu mai mergeți la terapeut, vizitați expoziția lui Mari Bucur, efectul binefăcător este garantat! 

La vernisaj a fost prezent un public numeros, din care au făcut parte oameni de cultură, pictori, sculptori, actori, poeți. Artista Mari Bucur a primit aprecieri de la sculptorul japonez Yoshin Ogata. De asemenea, sculptorul român Napoleon Tiron și-a exprimat întreaga sa admirație.

Violeta Savu (în „Cadran Cultural”, nr. 2/2018)

Persefona, acum și odinioară (prefață la albumul „DELIVER-ME”, proiect artistic Mia Nazarie și Maja Engler)

Persefona, acum și odinioară

Imagine și cuvânt în oglindă... imaginea reflectând, completând poezia... Nu e prima dată când un scriitor și un artist vizual colaborează făcând împreună o carte, dar „Deliver ME”, proiect al artistelor Mia Nazarie (fotografie) și Maja Engler, care se semnează adesea ME (poezie), se distinge din multe puncte de vedere: e un proiect frumos, dar și tulburător, e puternic și senzual, îndrăzneț și fermecător. E modern, depășind cu mult modelele timpului, dar e și clasic – face trimitere directă la legenda Persefonei, din mitologia greacă. Maja Engler a scris textele, fiind totodată model pentru fotografiile underwater realizate de Mia Nazarie. Cu siguranță munca depusă de cele două a fost dificilă, cerând sacrificii. Ne amintim că Elizabeth Siddal, atunci când i-a pozat lui John Everett Millais pentru tabloul „Ophelia”, s-a îmbolnăvit de pneumonie. În „Deliver ME” ședința foto intuim că s-a produs în condiții destul de aspre. Fotografiile reprezentând nuduri artistice s-au făcut în natură, sub cerul liber, într-un moment când toamna era deja avansată. John Everett Millais a încălzit apa din cada în care stătea scufundată Lizzie cu câteva lămpi de gaz, dar deși astăzi sunt dezvoltate atâtea mijloace tehnice, ne punem retoric întrebarea cum s-ar putea încălzi apa curgătoare a unui râu! Despre frig vorbesc și poeziile Majei Engler, dar nu se referă neapărat la temperatura mediului, ci e vorba mai ales de înghețul din interior, abisul sufletesc. Și apoi, cum să nu vorbească despre spaima venirii anotimpului rece, căci ea este întruchiparea Persefonei?! Fiică a lui Zeus și a Demetrei, o jumătate de an, când e cald, stă pe pământ; cealaltă jumătate, coboară în Infern, stăpânind împreună cu soțul ei, Hades, lumea umbrelor. Persefona e cuprinsă de disperare atunci când își urmează destinul și coboară sub pământ. Privirea Persefonei când se apropie anotimpul rece e plină de spaimă, ea își dorește eliberarea din blestem.

Mia Nazarie spune această poveste în imagini, artista a lucrat cu multă precizie și grijă deosebită la detalii, la dramatismul și coerența poveștii, la expresivitatea și psihologia personajului. Este remarcabilă inventivitatea epică a artistei fotograf. Pe de altă parte, Maja Engler a răspuns ideal la cerințele fotografului, poeta cu vers deosebit de armonios se dezvăluie o formidabilă interpretă într-o artă nonverbală (ca model pentru fotografii), e truculentă atunci când trebuie și cât trebuie, senzuală în momentele de tihnă, de așteptare, accentuat onirice. Interpretarea ei este minimalistă, tot așa cum îi sunt și versurile.

Poeziile Majei sunt ermetice, în replică, în fotografiile underwater, timpul pare încremenit. Artista Mia Nazarie s-a folosit de natură pentru a sugera captivitatea personajului. Modelul e încadrat mereu de frunze și crengi veștejite, iar apa râului e vânăt-întunecată. Câte un ochi de cer albastru se reflectă în oglinda lacului, simbol al undei de speranță.

În „Deliver ME”, eroina suferă profund atunci când își amintește de o iubire pătimașă și distructivă dintr-un trecut recent, traumele obsedante sunt corelate cu anotimpul înghețului în mitul Persefonei. Despărțirea survine cu puseuri de mânie și revoltă. Zbuciumul mușcă din inimă, chinuind-o. Amintirea este devoratoare. Durerea, aproape viscerală. Odată cu iertarea, suferințele sufletești scad în intensitate, se anunță venirea primăverii, vegetația renaște. Luntrea, altădată simbol pentru moarte, devine acum vehicul pentru ajungerea la liman. Barca nu mai transportă morții în lumea subpământeană, ci scoate la suprafață șansa unui nou început. Barca leagănă două nereide, iar somnul liniștit va fi, credem, tămăduitor. „Bâtiment de guerre. Erre./ A sec, désaffecté, dans un faux élément./ Le voile emporté par le vent. En avant...// Prisonniers de guerre d´eux-mêmes dans la galère, dans le dilemme./ Morceaux d´épaves, corps brisés à vie/ par le chant de Sirène/ Nostalgie.” Rămâne însă temerea că această poveste ar putea fi, la fel ca drama Persefonei, ciclică. Metaforic vorbind, Maja (modelul) e un fel de Euphrosyna, eroina lui Mircea Eliade din „Cele trei grații”. Și aceea, deși poartă nume de amazoană, e o întruchipare a Persefonei, trăind „ca florile, după soare”, jumătate din an fiind o tânără și frumoasă bacantă, în cealaltă jumătate supunându-se trecerii inexorabile a timpului.  

În poeziile din acest album, traumele psihice sunt sugerate prin scurte afirmații sau chiar prin folosirea unui singur cuvânt. Limbajul criptic reduce intensitatea disperării, făcând-o cât de cât suportabilă. Cuvântul, chiar și-atunci când reflectă stări apăsătoare, e mai mângâietor, nu are acel efect de țipăt de groază à la Munch. Așa cum se întâmplă de multe ori în poezie, se apelează la sugestie, iar Maja Engler ca o alchimistă scrie despre ea (uneori ca alter ego, Persefona, Nereide) în coduri simbolice. Sentimentul de autoînvinovățire este exprimat prin referința la gestul Persefonei de a se fi înfruptat dintr-o rodie. Subliminal, în toate fragmentele există frica de a nu mai putea găsi vreodată dragostea (înghețul/iarna sentimentelor). Planează și un soi de malum futurum. Decorul pare să fie făcut din metal și piatră, în fapt efecte speciale surprinse de ochiul fotografei, oglindind stările eului liric. Nu știi ce a fost mai întâi: fotografia sau cuvântul? Dar nici nu trebuie să afli acest secret, pentru că ai diminua (sau în mod fatal, chiar anula) câteva trăsături fundamentale ale spectacolului „Deliver – ME”: metafizicul, oniricul, stranietatea.

Paradoxal, în lirica ei, ME este laconică, dar și evocativă. Când o privești în fotografiile nud îi bănuiești erotismul, iar poezia ei e ca un tango plin de senzații. Mia Nazarie a avut inspirația de a sublinia senzualitatea personajului. Autoarea fotografiilor a procedat asemenea unui fin psiholog, descoperind soluția ideală: propriul trup îi este interlocutor modelului Maja-Persefona.

În fotografia cu barca și cele două nereide identificăm nu doar posibilitatea evadării din tirania blestemului, ci și trimiterea la motivul dublului, mitul androginului. Toate imaginile incluse în volum par că duc la concluzia că trupul are memorie. Umbrele întunecate din Hades însoțesc, ca niște gardieni, corpul fizic. Fotografiile sunt dark. Decorul e tenebros. Doar câte un ochi de apă e limpede într-un ținut mlăștinos, iar lumina se concentrează pe pielea netedă a modelului. Când Maja interpretează episodul trecerii în lumea subpământeană, deslușim în privirile ei disperarea, pentru că de la Emil Cioran știm: atunci când sufletul e cuprins de disperare, „orientarea privirii e furată de lumini și umbre îndepărtate”. Dar personajul întruchipat de Maja pendulează între amintire și uitare, cade în reverii. Iubirea rămâne suspendată, există, trebuie să existe, undeva, în viitor. Odată cu descoperirea ei, sufletul își va găsi eliberarea.

Violeta Savu (textul a fost publicat și în Revista Ateneu, numărul 587-588, iulie-august, al Revistei Ateneu, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)

Persephone, now and then

The image and the word mirroring each other, to fill in the poetry... It is not for the first time when a writer and a photographer work together, but “Deliver-ME”, project of the artists Mia Nazarie (photography) and Maja Engler (poetry), who often signes her works as ME, is an atypical one from many points of view: it is beautiful and stirring, powerful and voluptuous, daring and charming at the same time. It is modern, surpassing today’s trends in literature, but also classic, relating to the legend of Persephone, from Greek mythology. Maja Engler wrote the texts, being, at the same time, the model for the underwater photographs taken by Mia Nazarie. It is for sure that their attempt was not an easy one. We should remember that Elizabeth Siddal caught pneumonia while sitting for John Everett Millais as he painted “Ophelia”. As for the project “Deliver-ME”, the pictures, artistic nudes, were taken outdoor, under harsh conditions, during late autumn days. So while John Everett Millais had the opportunity to warm the water in the bathtub where Lizzie sat, using gas lamps, it would be virtually impossible for anyone to warm the water of a river. Maja Engler’s poems speak about the cold, the inner freezing, the soul abyss. How could she not speak of  her fear of the cold season’s arrival, when she is the embodiment of  Persephone? Persephone, daughter of Zeus and Demeter, spends the warm season, half a year, above ground. She goes to the underworld for the other half, where she dwells together with her husband, Hades. She falls into despair when she follows her destiny and goes down, to the Inferno. When the cold season approaches, Persephone’s look becomes fearful. She longs to break the spell. Mia Nazarie’s pictures tell this story. The artist works with special care for precision and details, for the drama and the coherence of the story, for the expressiveness and the psychology of the character. She is a remarkably resourceful artist. On the other hand, Maja Engler answers perfectly to the demands of the photographer. The creator of the harmonious verse unveils herself as an excellent performer in the non-verbal art. She is daring when needed, she is voluptous during times of peace and waiting, which are mostly oneiric. In acting and in verse, she is a minimalist. Maja’s poetry is hermetic and, in response to this, time seems to be still in the underwater pictures. The artist Mia Nazarie uses details from nature to suggest the captivity of the character. The model is always framed  by leaves and dead branches and the water of the river is livid-dark. Here and there, small patches of blue sky mirror themselves in the water of the lake, symbolizing the ray of hope. 

In “Deliver-ME”, the poet is in deep pain when she remembers a devouring love from a recent past, the obsessive traumas being related to the meaning of Winter in Persephone’s story. The breakup brings along fits of anger and rage. The anguish tortures the heart. The memories are unbearable. The pain kills her. But, as forgiveness comes along, the intensity of the inner torment diminishes, spring settles in and nature comes back to life. The skiff, symbolizing death (as Charon is Hades’ boatman in the Inferno), turns now into a means of survival. The boat doesn’t take the dead to the underworld any longer, but it brings about the chance of a new beginning. The boat slowly sways two Nereids and the calm sleep is believed to be healing. Anyway, a secret fear still lurks that the sad story might come back one day, just like Persephone’s curse. Metaphorically speaking, Maja resembles Euphrosyne, Mircea Eliade’s character from the story “The three Graces”. Although she carries the name of an Amazon, Euphrosyne is the embodiment of  Persephone, being a young and beautiful bacchant for half a year and living under the law of time for the other half.

In all the poems from this album, the psychological traumas are suggested through short affirmations or even the use of a single word. The cryptic phrase diminishes the intensity of despair, making it bearable. The word is less harsh even when it tells of oppressive moods; it doesn’t spread terror like The Scream by Munch. In what poetry is concerned, the suggestion is often called forth, so Maja Engler, like a true alchemist, writes about herself (Persephone and Nereid being her alter-egos) in symbolic codes. The feeling of self-blame is expressed through reference to Persephone’s gesture of greedily eating a pomegranate. Subliminally, the fear of never finding love again (the freezing of feelings) governs all the poetic fragments. A sort of malum futurum is also in the air. The setting seems to be made of metal or very fine porcelain, in fact special effects caught by the photographer’s eye, and it mirrors the poetic feelings, thus making us wonder which was the first: the picture or the word? But there’s no need for us to reveal this secret because some of the main features of the “Deliver-ME” show would be lessened (or fatally, even annulled): the metaphysical, the oneiric and the strangeness.

Paradoxically, ME’s lyric is concise, but also evocative. When you see her nudes, you can guess her eroticism, and her poetry is like a thrilling tango. Mia Nazarie has the inspiration to underline the sensuality of her model. She works like a skilled psychologist, coming up with an ideal solution: Maja-Persephone seems to speak to her own body. In the picture with the boat and the two Nereids, the chance of breaking the spell emerges, leading us also to the myth of the androgynous. Considering all the pictures in the album, we can infer that the body has a memory of its own. The shadows of Hades follow the body, guarding it. The photographs are dark. The setting is tenebrous. There are only a few small ponds of clear water in a marshy land and the rays of light fall on the soft skin of the model. When Maja interprets the episode of going to the underworld, despair can be seen in her eyes, because, as Emil Cioran says: when the soul is in despair, “the look is lured by faraway lights and shadows”. But Maja’s character oscillates between memories and oblivion, often daydreaming. Love hovers above, it does exist, it must exist, somewhere in the future. And once found, love would set the soul free!

Violeta Savu, writer, editor for “Ateneu” Literary Review  

The English translation was made by the writer Mir Bălan (Mirela Bălan)

Încercuind absența și tăcerea

Sunt destul de rari artiștii care corelează o etapă a creației lor cu un concept filozofic. Printre ei se numără și Maxim Dumitraș, care a răspuns invitației de a aduce în Bacău, la Galeriile „Karo”, o parte dintre lucrările seriei intitulate „Absențe încercuite”. Băcăuanii au mai putut admira o expoziție a artistului Maxim Dumitraș, purtând același titlu, în urmă cu câțiva ani (în 2009), la Centrul de Cultură „George Apostu”. Foarte important este faptul că la prima expoziție „Absențe încercuite”, vernisată în Bacău, artistul a prezentat lucrări de mari dimensiuni, lăsând mult loc liber între ele, iar acum a ales lucrări minimaliste, care au umplut spațiul intim al Galeriilor „Karo”. Atât datorită acestui fapt, cât și prezentării unor lucrări de dată recentă (sculpturi din lemn, bronz și andezit, desene tehnică mixtă), la care s-a adăugat modalitatea foarte originală a panotării de care s-a ocupat curatorul Constantin Țînteanu, am avut ocazia să vedem o altfel de expoziție, mult diferită de cea din 2009. Au rezultat noi dimensiuni, cum ar fi: absența locuită de o altă absență, absența în vecinătatea unei absențe, absența generând nu îndepărtarea, ci apropierea ș.a.m.d. Maxim Dumitraș a îmblânzit lemnul rotunjindu-l în lucrări  ce sunt solide, paradoxal, prin însuși sentimentul de imponderabilitate pe care-l induc.

Vernisajul din data de 5 iulie 2018 a fost deschis de scriitorul Florin Toma, din alocuțiunea căruia spicuim: „Artistul ne propune un sacru cuminte, plăcut, cu gust. Expoziția este o succesiune, un traseu de goluri. Absența este o lipsă, fără a fi anulare. Absența este obligată să se predea! Golul din filozofia chineză, considerat la fel de valoros ca plinul, este reesențializat în arta sculptorului Maxim Dumitraș, care este capabil să creeze un vortex temporal”.

Forma lucrărilor din expoziție (cercuri, arce de cerc, elipse), cât și titlul sugestiv invită la numeroase interpretări. Putem vorbi la nesfârșit despre principiul vidului enunțat de maestrul chinez Lao Zi sau despre ideile filosofului german Martin Heidegger, care consideră fundamentală pentru metafizică întrebarea „De ce este de fapt ființare și nu, mai curând, nimic?” „Tot ceea ce este nimic cade sub această întrebare, în cele din urmă chiar și nimicul însuși; dar nu pentru că el ar fi ceva, o ființare – de vreme ce vorbim despre el –, ci pentru că el este «nimicul»”. Putem continua cu părerile poetului român, cu doctorat în filozofie, Ioan F. Pop: „«Nimicul» se ruinează în sine, în propria absență. [...] Dumnezeu este singurul care își conturează prezența direct dintr-o absență”. Iată o altă trimitere la sacru, la divinitate, la absolut. Ne amintim de Descartes, care spunea că neantul, zero absolut nu există, iar fizicienii moderni confirmă acesta. Ceea ce nu poate exista în concret (în analiza matematică există expresia „când x tinde la zero”) devine sursă de inspirație pentru anumiți artiști, poeți, acei visători pe care unii îi numesc vizionari.

Vorbind despre lucrările din expoziția „Absențe încercuite”, aș recurge nu doar la analogii filozofice. Mă gândesc la arta modernă, conceptuală, minimalistă. În 2007, Miroslaw Balka înscrie un bec cu incandescență într-un cerc. De altfel cercul, la fel ca la Maxim Dumitraș, este un motiv recurent al artistului polonez. În anul 2000, Martin Creek prezenta la Muzeul de Artă Modernă din New York („MoMA”) o lucrare ce consta dintr-o cameră goală, cu pereți albi, în care lumina și întunericul alternau, câte cinci secunde, purtând sugestivul titlu „The lights going on and off” („Luminile care se aprind și se sting”).

Poate cea mai potrivită lectură a expoziției sculptorului Maxim Dumitraș de la Galeriile „Karo” s-ar produce într-o liniște absolută, publicul audiind acea compoziție din 1952 a lui John Cage – 4’33’’ – în care lipsa sunetului e absență și plin deopotrivă.

Dar și vernisajul din 5 iulie 2018 a fost la înălțime, cu un public numeros, din care au făcut parte oameni de cultură, jurnaliști, scriitori, actori, artiști români și străini: Yoshin Ogata, Amancio Gonzalez Andres, Napoleon Tiron, Ilie Boca, Ioan și Dragoș Burlacu, Iulian Bucur, Geo Balint, Viorel Cojan, Viorel Costea, Ștefan Hagimă, Geanina Ivu, Eliza-Noemi Judeu, Carmen Mihalache, Ion Mihalache, Carmen Poenaru, Val Mănescu. Mai menționăm că Napoleon Tiron (România), japonezul Yoshin Ogata și spaniolul Amancio Gonzalez Andres sunt sculptorii care fac parte, în această vară, din Proiectul de rezidențe artistice „Albastru”, inițiat de Centrul de Cultură „George Apostu”, aflat acum la cea de-a doua ediție. Și în acest proiect îl întâlnim pe Maxim Dumitraș, el fiind curatorul programului în fiecare an, la prima ediție, din 2017, participând în dublă calitate: de curator și de rezident. 

(Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august, 2018)

(Sursa FOTO: Centrul de Cultură  "George Apostu" Bacău, România, pagina fb, fotograf: Victor Eugen Mihai VEM)

Martin Creed - „The lights going on and off” („Luminile care se aprind și se sting”) 

Mandala Norei Iuga

Ceea ce numesc drept mandală la Nora Iuga este volumul de proză experimentală „Lebăda cu două intrări”. Prefațată de Alexandru Matei, cu un studiu critic deosebit de elaborat, ediția a doua a cărții a apărut în 2017, la Editura Polirom. Cartea se pretează la mai multe forme de lectură, așa cum se-ntâmplă, spre exemplu, cu romanul „Șotron” al lui Julio Cortázar, care afirmă la un moment dat: „A scrie înseamnă a-mi desena propria mea mandala și în același timp a o străbate, a inventa purificarea, purificându-mă; muncă de biet șaman alb cu slip de nailon”. Exact asta face Nora Iuga în „Lebăda cu două intrări”, scriind își desenează propria mandala.

Tot felul de gânduri, imagini, senzații, proiecții din real și imaginar, sentimente sunt redate într-o proză deosebit de originală, poetică, scrisă în flux continuu. Am făcut o mică paralelă cu romanul autorului sud-american, însă Lebăda... diferă de „Șotron”, care are și conținut epic, relatând o poveste de dragoste. Lebăda nu relatează o poveste de dragoste, ci printre zecile de sensuri ale cărții se află și acela de a evoca dragostea, de a identifica eul auctorial cu iubirea. Nora Iuga nu descrie povestea ei de dragoste cu George Almosnino, ci, de câteva ori, amintindu-și de relația lor romantică, face să pară prezent iubitul ei soț. Până și episodul frivol al sărutului oferit de un bărbat mult mai tânăr este tot o încercare, deopotrivă stranie și firească, de a-l simți viu pe Nino. De a-l (re)învia. Imaginea bărbatului în vârstă, care doarme în vecinătatea nonconfirmistului sărut, subliniază acest lucru.

Cineva spunea despre „Lebăda cu două intrări” că este un puzzle. Da, poate fi considerat un puzzle. La sfârșit, dacă lipești miile de bucăți, imaginea este cea a scriitoarei Nora Iuga, care a vrut să ne spună aici orice și aproape totul despre ea însăși: ne-a făcut martori la gândurile, sentimentele, amintirile ei, devenind astfel, paradoxal, o și mai mare enigmă. Toate simțurile sunt cuprinse: văz (vedem cu ochii poetei marile orașe ale lumii, însă ele nu contează ca edificii, ci spiritul, atmosfera, aerul lor); auz (referințe directe la opere culte, dar și muzicalitatea frazei, ritmul interior, sincopele), miros (iată spre exemplu: „mici pericole noaptea pe aleile blocului când umbra ta te urmărește ațâțată de frica ta și liftul și scara atât de lubrice ca bucata asta de pământ udată de urina unui cal”), gust („vasăzică ouă brânză mere cafea icre mai trebuia ceva exact am uitat iaurtul grappa n-aș fi uitat-o chiar când am băut ultima oară grappa la solitude în octombrie și-n toate hotelurile alea când vinul roșu se termina”); tactil (mai ales în fragmentele erotice, viscerale). „Lebăda cu două intrări” este scrisă fără semne de punctuație, fără majuscule, după cum se observă și din fragmentele transcrise.

Dar de ce „Lebăda cu două intrări”, adică de ce lebădă, și de ce cu două intrări?! Cu două intrări se face trimitere, evident, la dualitate. „Lebăda cu două intrări” este și poezie, și proză; scrisă cu creierul, dar și cu inima („când inima și creierul se învrăjbesc”). Autoarea este când ludică, când reflexivă; abordează teme din banalul cotidian, amestecându-le cu importante interferențe culturale. În carte, se vorbește mult despre trup și suflet, spirit și materie, feminitatate versus masculinitate, iubire și neiubire (am evitat cu bună știință „ură”, deși întâlnim vocabula „ură” de vreo două ori, ca antiteză a unui sentiment probat: „frica e în ură ca sâmburele în măslină”). Cartea se concentrează asupra vieții și morții, a întâlnirii cu sinele și divinitatea. Se alternează concretul cu absurdul, realitatea cu oniricul, trivialul cu inocența. Foc și apă. Lumină și întuneric. Alb și negru. Pot fi aceste elemente unite? La Nora Iuga, da, prin trăirea la intensitate maximă.

Lebăda are multe valențe simbolice, toate funcționează în cartea Norei Iuga. Lebăda este/reprezintă: epifanie a luminii, forță și grație (iarăși, e valabilă dualitatea), puritate și poezie, elevație și curaj, singurătate și feminitate. Iar cântecul lebedei... când lebăda își presimte sfârșitul și atunci se avântă în înălțimile cerului, cu primul și ultimul ei cântec, un dar pentru Soare... doar câteva note se aud, teribile, triste, sfâșietor de frumoase, și-apoi pasărea cade moartă în apă... Cântecul lebedei, un puternic simbol al Poetului, al Poeziei.

Dar lebăda înseamnă tentația zborului și dansului... într-un interviu, Nora Iuga mărturisea că una dintre primele ei amintiri din copilărie este cea de a-și fi privit mama care, într-un mare local al unui hotel, dansa „Moartea lebedei”, imitând-o pe Ana Pavlova.

În frapantele ei fraze, ce par că nu au nici început, nici sfârșit, bogate în joncțiuni și elipse, simbolul păsării poeta îl montează în abstract. Poeta vrea să spună totul despre sine, dar ce-i mai adânc, mai tulbure în inima ei nu iese la suprafață, pentru că, în spațiul exterior, suprafața e îngrozitor de prozaică. Și atunci, autoarea evadează într-un indescifrabil de natură magică: „nu trăiesc decât ca să-mi umplu caietele astea cu umbre de viață lebăda albă uriașă prindea viteză ajungea din urmă zburătoarea aia mică și roșie parcă aud un răpăit de mitralieră natura mea crescută mereu lângă gard cu copaci înalți care ne țin de mână și intră unul în altul cu oameni prinși fără scăpare în cleștii gândurilor privirile lor merg pe pământ numai pe pământ fă să-mi fie bine indiferent de cum cad zarurile”; „tu chiar acum intri în mine nerușinat ca o lebădă simt zepelinul cum trece încet stăruitor deasupra capului o proiecție de a mea bucuria lentorii crește durata nu mai fumez și când am tras ultimul fum din țigară nu știam că e ultimul cum mori cu cărțile de tarot pe masă crai de verde roșu de ghindă o hotărâre importantă pentru un temei mâna mea se-ntinde să ia un stiks din punga de celofan și se oprește derutată în loc ca o râmă tăiată în două” (a se observa curajoasa, oximoronica asociere, lebădă-râmă).

S-a spus pe bună dreptate că Nora Iuga este atrasă de joc și că în „Lebăda cu două intrări” se joacă cel mai mult. Autoarea mărturisește că a scris această carte sub dicteu automat, forma de scriitură pe care au afirmat-o programatic suprarealiștii. Dar jocul nu e chiar atât de facil cum îl pot considera unii. În orice joc sunt fixate anumite reguli, care trebuiesc respectate. Iar uneori jocul diferă foarte mult de... joacă. Se joacă Nora Iuga în „Lebăda cu două intrări”?! Eu consider că nu o face, ci ne propune un joc. Cine-i suficient de atent realizează că frazele curg cu un anumit ritm, sunt foarte diverse, dar totuși sunt spuse de o voce unică, recognoscibilă. Sper ca într-o zi, un specialist în lingvistică, să analizeze cu multă atenție acest enunțat experiment literar, să-i descompună și recompună palierele și să demonstreze structura de rețea a cărții. O rețea aproape computațională. Sunt pauze în interiorul frazelor, pauze între capitole, pauze la început de frază sau de capitol. Chiar dacă este scris în flux continuu, sub dicteu automat, hipertextul Norei Iuga este țesut cu logică. Pentru că orice gând, oricât de spontan, deține o logică intrinsecă.

André Breton, părintele suprarealismului, la un vernisaj al pictorului Salvador Dali, îndemna la un „comportament halucinatoriu voluntar”. Mă întrebam cum va încheia autoarea cartea, cu un fragment asemănător cu oricare altul din indiferent ce parte a cărții? Poate alt autor așa ar fi procedat. Dar Nora Iuga e o mare scriitoare și atunci fixează un final pe măsură: un delir formidabil de idei și stări, o explozie de frenezii oculte.

În poezie, Nora Iuga fascinează prin fantezia imaginilor, viziuni insolite, surprinde prin luciditate. În „Lebăda cu două intrări”, așa cum remarcă Alexandru Matei, ea procedează ca un artist conceptual. Criticul fixează originea, caracterul și rolul cărții: „Lebăda descinde și ea din imaginarul subtil, ludic și autoironic al Norei Iuga dintotdeauna. Dar cartea aceasta, textualistă – formată din text, radicalizează lectura, adică obligă cititorul la o alegere. Lebăda cu două intrări nu se poate citi repede, deși segmentele enunțiative din care e alcătuită nu au nimic abstract. Nici nu aveau cum: ele sunt, cel mai adesea, transcrieri de voci”. Iar Gabriela Gheorghișor, într-o cronică publicată în 2016, în revista „Ramuri”, afirmă cu tact și sensibilitate: „Scriitoarea Nora Iuga iubeşte experimentul, jocul, libertatea imaginaţiei, armele seducţiei dintotdeauna. Te cucereşte cu vata de zahăr pe băţ, chiar dacă băţul este adesea un spin al suferinţelor şi al neliniştilor sale”.

Notă: articol apărut în cadrul rubricii „Cartea din colet” și publicat în Revista „Ateneu”, mai, 2018.

Cartea din colet. La intersecția neantului cu inefabilul

Cel mai recent volum de versuri al Angelei Baciu, autoare a numeroase cărți de poezie, publicistică și literatură pentru copii, poartă un titlu enigmatic: „Hotel Camberi“ (Ed. „Tracus Arte“, București, 2017). Camberi este numele unui hotel cândva celebru în pitorescul orășel Sulina, despre care știm că se află în Delta Dunării, la vărsarea unuia dintre cele trei brațe ale fluviului în Marea Neagră. Cândva hotel de lux, din „Camberi“ azi nu a mai rămas decât o ruină, bântuită de stafii după cum se zvonește. Fantomele ajung între aceste ziduri, atunci când își pără- sesc locurile de veci din cimitirul marin al orașului. Pe acest fond, în aparență lugubru, Angela Baciu construiește o antologie, cumva asemănătoare cu cea de la Spoon River a lui Edgar Lee Masters, după cum foarte bine observă, pe coperta a IV-a, Simona Popescu. Nu avem chiar 245 de epitafuri, câte conține antologia poetului american, dar și Angela Baciu construiește sau rememorează lapidare biografii, redate în versuri, ale unor personaje ce-au trăit în timpuri de mult apuse. Sunt evocate întâmplări ce au avut loc pe la mijlocul și sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și sunt portretizați oameni care au locuit în Sulina în acele vremuri. Ar fi interesant de aflat care au fost formele de documentare ale autoarei, în alcătuirea acestui volum; cum într-un vers pomenește de „registrul din arhiva satului“, tragem concluzia că munca de cercetare a fost cât se poate de vastă. Și totuși... câte dintre personajele din carte au existat oare în realitate și câte sunt doar fictive, produse ale imaginației?! Factorul real este întărit prin inserarea unor secvențe din prezentul imediat, prin citarea întâlnirilor autoarei cu logodnicul său Tiberiu (căruia îi și dedică volumul) sau cu poeta Nora Iuga. De altfel, o fotografie, realizată de iubitul Angelei Baciu, constituie preambulul acestui volum unitar: „aruncată aiurea la poarta cimitirului./ cine știe de când stătea acolo. murdară. mucegăită,/ roasă, nu mai rămăsese decât 923./ o fi fost femeie, ori bărbat. O cioară se așază pe/ marginea ei și tot ciugulește ceva“. În Hotel „Camberi“, la camera 13, e bine de știut, locuiește doamna chiriachița, „născută katanulis“. Singura ei ocupație este aceea de a privi la nesfârșit pe fereastră la „dunărea umflată și grasă/ ca burta unui pește/ marinari țanțoși cu chipiurile trase pe frunte/ soarele încă arde“. Câteodată, poeta imprimă acestor personaje lipsite de viață, propriile sale impresii; în fond peisajul dunărean e încremenit în timp, chiar dacă... totul curge. Chiar și în cimitirul plin de cruci, există mișcare, forfotă umană, mai ales în ziua de pomenire a morților. Iar atunci când „ni se strigă/ să înaintăm“, acest îndemn adresat celor vii conține în subsidiar imanența morții. Dar, după cum am precizat, în carte, cea mai mare importanță se dă unor oameni care de mult nu mai sunt. Poate că nimeni niciodată nu ar mai fi vorbit vreodată despre ei, dar autoarea ne face curioși, oare cum au ară- tat: Gerson Marcu, „împușcat de răufăcători/ la 7 martie 1901“; Emilie Louise, pendulând între eros și thanatos, cuprinsă de muzică și maladie, este cea care „s-a născut la galați în 1866/ a copilărit la malul dunării/ s-a îndrăgostit ca orice tânără.// (...) emilie era o fată frumoasă/ cam timidă/ degetele ei subțiri cântau/ la pian/ o partitură veche/ muzica o ajuta să vadă...“ Uneori parcă ni se descrie o fotografie a decedatului: „agap iacoblev măsoară drumul/ cu pași mici/ a mai fost aici/ poartă aceleași haine/ vine de la jurilovca sau/ din babadag/ rubașca din mătase lucitoare este încheiată/ până la gât/ poartă stani, ciorapi de lână și cizme/ nu îi citești nimic pe chip“. După cum se observă, nu doar prin descrierea în cuvinte a unor imagini proprii Sulinei se realizează specificul local, ci și prin introducerea inspirată a unor arhaisme și regionalisme deltaice, ale căror explicații ne sunt oferite în notele de subsol: rubașcă, stani, kicikă, pampushki, kaseak, kasnic etc.; creștinii lipoveni se salută la Sfintele Sărbători de Paști cu: „Hristos voskrese!“ În interiorul aceluiași poem, timpurile alternează; dar prezentul se împletește cu moartea; trecutul cu viața; izbânda cu eșecul; haosul cu ordinea; concretul cu abstractul; și mai ales, sacrul cu profanul. Locuitorii Hotelului „Camberi“ se transformă din stihii în făpturi cu contururi fizice; până mai ieri erau doar niște ală- turări de litere abia vizibile pe niște cruci, multe putrezite și atârnând strâmb pe morminte. Dar câtă coincidență, câtă intersecție ar putea fi între personajul imaginat de noi, prin forța de sugestie a poetei, și cel care a existat în realitate?! Și chiar dacă intuim că există și multă ficțiune în povestea vieții câte unui muritor, tot suntem impresionați de fiecare epitaf în parte. Sunt răvășitoare poeziile în care biografiile sunt mult mai dezvoltate, în care trecutul și prezentul nu mai alternează. Există fior tragic și tensiune în texte ca: „dormea lia cu capul pe șarpe“, „în atelierul lui minciună“, „spânzuratul din grădina cu gutui“, din care decupăm: „era mereu trist.// nu-i plăcea să poarte uniformă./ și nici oamenii./ nu înțelegea guzi de ce era bârfit în sat/ și de ce ina lui/ a fost omorâtă în bătaie/ de hoții/ din satul ăla părăsit./ spun unii/ c-o și violase.../ cine?// nu știi când vine necuratu/ și îți ia mințile/ spune în șoaptă mulgătoarea de la CAP// îl găsise pe guzi spânzurat/ în grădina cu gutui“. Toate descrierile în care sunt ilustrate gesturi obișnuite, reacții tipic umane, cu emoțiile caracteristice, au darul de a transforma particularul în general; secretul, în adevăr revelat. Iar sensul funcționează și invers, de la general la particular; de la realitate la taină. Cât de înfiorător este gândul că moartea poate fi translucidă? Dar ce este mai înspăimântătoare: moartea sau uitarea?! Cum ar fi ca peste mai bine de o sută de ani să dea cineva peste mormântul unde se vor odihni oasele trupului în care acum ființăm și să ne dedice, la intersecția fantastică dintre neant și inefabil, un epitaf care, spre deosebire de cele obișnuite, are mult mai multe șanse de a nu se șterge niciodată. 

(articol apărut în cadrul rubricii „Cartea din colet” și publicat în Revista „Ateneu”, aprilie, 2018. Pdf-ul revistei poate fi consultat pe site-ul http://www.ateneu.info/ )