Un joc serios pe simeze, expoziţia DADA Characters


Fiind anul centenar al mişcării DADA, dintre vernisajele desfăşurate de Noaptea Muzeelor în data de 21 mai 2016, de o importanţă însemnată a fost cel al expoziţiei „DADA Characters”, de la Muzeul de Artă Bacău. Mai întâi această expoziţie a fost deschisă la Moineşti, la Galeriile de Artă „Geneza”, vernisată pe 15 aprilie, în cadrul amplei manifestări „Simpozionul Internaţional «Tristan Tzara şi Cultura DADA»”. Panotată acum şi în municipiul Bacău, sărbătorită la Noaptea Muzeelor, lucrări importante au putut fi admirate de un public foarte numeros.
Despre acest eveniment am vorbit cu artistul plastic Dionis Puşcuţă, preşedintele Filialei U.A.P. Bacău, el a fost curatorul expoziţiei.
- Care sunt principalii organizatori ai expoziţiei?
Dionis Puşcuţă : - A fost o colaborare sub egida Muzeului de Artă Bacău, în parteneriat cu Primăria Moineşti, Consiliul Judeţean Bacău, Filialele U.A.P. Bacău, U.A.P. Iaşi şi „Chromatique photo studio & art”.
- Ideea de la care aţi plecat este strâns legată de mişcarea DADA. Am văzut multe portrete ale lui Tristan Tzara, părintele dadaismului.
Dionis Puşcuţă : - Da, este o expoziţie omagială Tristan Tzara, personalitate a Moineştiului, a Bacăului. Când ne-am propus să facem această expoziţie nu ne-am aşteptat să aibă un impact atât de bun.
- Am văzut câteva rarităţi în expoziţie, iar în deschidere privitorul este întâmpinat de un obiect compus dintr-o revistă.
Dionis Puşcuţă : - Da, asta pentru că am colaborat cu colecţionari de artă, un rol foarte important avându-l Octav Olaru. El ne-a adus lucrări inedite de Marcel Iancu şi Harry Guttman. De la el avem şi revista „Turnul de fildeş”. De fapt, punctul de plecare a fost revista, considerând-o kilometrul 0. Este o revistă foarte rară, prin aceea că în ea se află semnăturile originale ale autorilor în dreptul fiecărui articol. Sunt foarte puţine exemplare în toată ţara.
- Da, am observat semnături deosebite, de la scriitori marcanţi ai momentului: Camil Baltazar are un grupaj de poeme, unul intitulându-se „Ierusalim”, A. L. Zissu conduce o anchetă incitantă „Ce-i Judaismul?”, Al Dominic dedică şi el un poem Ţării Sfinte, F. Aderca publică nuvela „Soluţia dela Piteşti”, iar B. Fundoianu e prezent cu poemul devenit ulterior celebru, „Privelişti”, care dă şi titlul cărţii din 1930, singurul său volum de poezii publicat în timpul vieţii.
Aşadar, o colecţie de semnături rare, iar coperta a fost realizată de Marcel Iancu! Iată cum se leagă frumos literatura de plastică!
Dionis Puşcuţă : - Da, şi mă voi întoarce la plastică pentru a spune că o altă lucrare importantă este colajul lui Maxy Max Herman, din colecţia Muzeului de Artă.
- S-a mai întâmplat până acum să fie expuse aceste lucrări sau e o premieră absolută?
Dionis Puşcuţă : - Doar una dintre ele a mai fost inclusă în expoziţia „Artişti evrei în colecţii particulare”, vernisată în urmă cu câţiva ani la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, celelalte sunt pentru prima oară incluse într-o expoziţie publică.
- Spuneai că expoziţia este şi o colaborare frumoasă între artiştii ieşeni şi cei băcăuani...
Dionis Puşcuţă : Da, nu este prima dată când colaborăm. De la Iaşi participă în această expoziţie Manuell Mănăstireanu, un portretist bun, de factură Baba, dar destul de modern. Un portret realizat de Mănăstireanu dă şi imaginea afişului. Felix Aftene are grafică şi sculptură, Bogdan Teodorescu o instalaţie, triptic pictură şi obiect. Tot din Iaşi sunt şi Sorin Purcaru, Florin Petrachi, Cristian Diaconescu. Bineînţeles ponderea cea mai mare o au artiştii băcăuani: Ilie Boca, Marius Crăiţă-Mândră, Elena Lupaşcu, Dumitru Macovei, Ovidiu Marciuc, Ion Mihalache, Carmen Poenaru, Mariana Popa, Dionis Puşcuţă, Bianca Rotaru, Ovidiu Ungureanu (cu fotografie), Silvia Tiperciuc.
- Această expoziţie ar merita poate itinerată în toată ţara. V-aţi gândit la acest aspect?
Dionis Puşcuţă : - Ce pot să spun, deocamdată suntem foarte bucuroşi de ecourile pozitive. Că sunt meritate ne-am putut da seama şi din reacţia domnului acad. Răzvan Theodorescu, el s-a aflat sâmbătă, 11 iunie în Bacău şi a vizitat mai multe galerii de artă. A remarcat că „DADA Characters” este o expoziţie unitară şi a spus că i-ar plăcea să o ducă chiar la Academie. Deocamdată a fost o idee, un gând, nu ştim dacă se va concretiza sau nu, dar cert este că expoziţia s-a bucurat de aprecierea lui Răzvan Theodorescu.
- Cum ai descrie în câteva cuvinte expoziţia, din punct de vedere plastic şi nu numai, ce anume crezi că o face să fie specială?
Dionis Puşcuţă : - Este o expoziţie cu contemporani şi cu cei ce nu mai sunt, dar care au o legătură, sub ideea de DADA. Este o expoziţie unitară, dintre participanţi nu pot spune că unul este mai bun decât altul. Exact cum se joacă scriitorii cu cuvintele, noi ne jucăm cu pictatul. DADA e joc. Expoziţia „DADA Characters” e joc.
A consemnat Violeta Savu
(articol publicat in Revista Ateneu, iunie 2016, p. 12)
http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2016_06net.pdf

Mai puțin despre portocale, mai mult despre iubire


Deși se intitulează OrAngeLove, în filmul ucrainean din 2007, apar doar vreo două cadre cu... portocale. Evident, or -ange- love...Filmul începe într-o frumoasă și răcoroasă zi de toamnă. Din primele secunde realizăm că ni se va relata o poveste tristă. Scenariul păcătuiește un pic prin împrumuturile din alte povești de dragoste foarte cunoscute, dar este salvat de surprinzătoare schimbări de situații. Dar nu scenariul contează în acest film, ci toate celelalte, imaginile sunt încântări vizuale, fiecare cadru este o fotografie de artă, ritmul alert captivează, montajul este perfect, interpretările actorilor sunt senzoriale, la transmiterea emoțiilor din cele mai intense, contribuind și muzica. Este filmul cu care debutează Alan Badoev (n. 1981, Rusia). Despre OrAngeLove, criticii de film europeni au facut următoarea afirmație: ”the first real movie of Ukrainian cinematography”. Director de imagine a fost Yaroslav Pilunskiy. Muzica aparține lui Zeljko Marasovich.
      Dar despre ce este vorba în film? Doi tineri se întâlnesc întâmplător și se îndrăgostesc. Povestea lor de dragoste va fi arzătoare, pătimașă, sufocantă. El, Roman (Aleksey Chadov) este pasionat de fotografie, ea, Katya (Olga Makeeva) cântă la violoncel. Par a se dedica total unul celuilalt și tocmai asta va favoriza deznodământul fatal. Destinele celor doi vor fi influențate și de intervenția unui personaj straniu și obscur. Săraci fiind, cei doi îndrăgostiți nu aveau unde locui. Dar într-o zi, ea, Katya (nu întâmplător în primele secunde ale filmului se inserează imaginea unui măr din care s-a mușcat cu poftă) vede un anunț într-un ziar. Un bărbat care își trăia ultimele zile de viață oferă cadou un apartament pentru un cuplu de îndrăgostiți. Singura condiție era ca iubirea lor să fie testată în acel apartament pe care nu aveau voie să-l părăsească. Locuința este lugubră și are un secret zguduitor...
     Faptul că finalul este trist nu contează chiar atât de mult. Sub motto-ul „А что ты знаешь про любовь?” (”What do you know about love?”), mesajul filmului este că atunci când dragostea dintre doi oameni este foarte puternică, ea poate fi distructivă și, în cele din urmă, unul dintre cei doi va fi anihilat (sau absorbit) de către celălalt. Cel care pare mai slab se poate dovedi mai puternic. Capabil de sacrificiu se dovedește tocmai acela care nu-și declară iubirea prin rafinate retorici. Este multă poezie și senzualitate în acest film, dar ele nu sunt conținute în cuvinte, ci în imagini și gesturi. 
      Melancolia filmului este atenuată de secvențele idilice în care îi vedem pe cei doi împărtășindu-și unul altuia iubirea oriunde se aflau, în locul unde s-au văzut reciproc prima oară (în tramvai), pe străzile pe care s-a așternut un covor de frunze... portocalii, pe podurile pe care le traversează prin ploaie, în localul unde servesc o cafea sau... în apartamentul claustrofobic unde vor fi sechestrați. Acolo le va fi testată nu doar iubirea ci și dorința de libertate și, în mod special, va fi vorba despre libertatea de creație.
       O altă latură interesantă este alternanța timpului prezent cu trecut. Dualitatea feminin-masculin este foarte bine subliniată. Ea, o roșcățică silfidă, feminină și foarte delicată, cu o paloare care-i accentuează senzualitatea. Violoncelul este un accesoriu care o completează, simbolizând împlinirea ei, nu doar artistică. El, masculin, cu alura sportivă. În cazul lui, aparatul foto este o armă pe care o folosește pentru a cunoaște lumea înconjurătoare și interiorul oamenilor. Este de un dramatism copleșitor autoportretul în care Roman își lipește aparatul de tâmplă. O fotogafie abstractă. Abstracte sunt și toate vederile care îl includ pe proprietarul acelui apartament misterios. Abstract și absurd este în întregul lui acest fantastic thriller pasional... un film care s-ar putea să-ți inducă dorința de a mai vedea și o altă realizare a regizorului Alan Badoev.
      Și... poate că dorințele unora vor fi satisfăcute dar alții vor fi dezamăgiți. Conform informaţiilor de pe imdb, din 2007 Alan Badoev nu a mai realizat niciun film de lungmetraj. Cu toate astea, a avut o activitate foarte bogată. Badoev are numeroase contracte cu companiile de televiziune, ocupându-se de regia multor spectacole de divertisment. Din 2000 și până în prezent, el este liderul la producția de videoclipuri în Comunitatea Statelor Independente și în țările baltice. Faima lui a depășit aceste granițe, ajungând să o coopteze într-un amplu proiect muzical pe celebra cântăreață belgiană Lara Fabian. În 2013 avea să apară muzicalul „Mademoiselle Zhivago”.

Câte tăceri în cuvinte! Ich bin Ofelia, cu Eliza Noemi Judeu!

Ich bin ofelia, cu Eliza Noemi Judeu
foto: Alin Leancă
Ich bin Ofelia.... Nu de mult timp, Eliza Noemi Judeu, în „Călin - poveste modernă”, ne învăța că poți tăcea pe scenă și să spui foarte multe. Acum, personificând personajul Ofelia la bătrânețe, închisă între zidurile mănăstirii, a vorbit despre toate tăcerile ei cumulate în timp. Și despre tăcerile din jurul ei. A vorbit despre suferințele lui Hamlet. Și despre revoltă. Dar și despre resemnare. Cu amărăciune.
Un alb înspăimântător de jur împrejur... spațiul în relație cu firul roșu depănat - curgerea timpului. Și s-a întâmplat ce se întâmplă în teatru - Timpul a devenit personaj. 
Să vorbești șoptit și să te auzi atât de puternic în inima celui care te ascultă... ce miracol!
Ofelia - Eliza Noemi Judeu - TAINĂ! 


La acest spectacol, publicul a umplut până la refuz Sala Mare a Teatrului Municipal Bacovia. M-am bucurat că au fost prezenți și foarte mulți tineri! Într-o liniște deplină, am ascultat cu toții o poveste nu doar bogată în referințe livrești, ci mai ales o poveste care te sfâșie pe dinăuntru prin profunzime!

Felicitări, Eliza! Ai fost impresionantă!
Felicitări, Erika Marton (scenografie)! Felicitări, Sorin Militaru (regie)!


Pentru acest rol, Eliza Noemi Judeu a primit un foarte meritat premiu la Festivalul International al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”. Premiul pentru creatie feminină! 

fotografie de Alin Leancă
Pentru cei care aţi văzut "Ich bin Ofelia", în interpretarea actriţei Eliza Noemi Judeu​... citiţi poemul de mai jos şi veţi regăsi aceeaşi "stare".
Senzaţia de preaplin alb, "cameră albă" care a lăsat loc doar pentru povestea şi trăirile personajului, a fost realizată de artistul scenograf Erika Márton​. 
Poemul a fost scris de către Mariana Marin, în urmă cu ceva timp (prin anii 80)... Timpul şi spaţiul uneori nu au limite, mai ales atunci când este vorba de artă...



MARIANA MARIN
UNIC POEM DE DRAGOSTE
Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele
(ah tandrul sfâșietorul repedele poem).
Privesc camera albă, o miros, o pipăi și nu urlu,
până când ea se golește de aer
și îmi pune în brațe un maldăr de texte îngălbenite.
Fac un gest scurt cu mâna dreaptă.
Spaima că pot exista fără mâna mea dreaptă
mă tulbură mai mult decât noaptea friguroasă a nașterii.
Nu mai fac nici un gest cu mâna stângă.
Privesc camera albă (privesc camera albă)
și știu: îngălbenitele texte au gustul ierbii...

Acesta e un unic poem de dragoste, spun.
Acesta e un poem de dragoste, urlu
cu gura plină de un verde pământ.
(Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele)

Franjuri


Franjuri

Volum de poezie
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 84
Copertă: Violeta Savu, portret artistic de Mia Nazarie

Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii http://www.tracusarte.ro/poezie/273-franjuri.html

Revista Revistelor. ASYMPTOTE !


Asymptote este considerată în prezent una dintre cele mai bune reviste de „world literature” din lume. În ultimii ani, printre scriitorii prezentaţi în această revistă, s-au aflat adesea şi scriitori români: Gellu Naum (poemul „Eftihia”, în traducere, titlul apare sub forma „Eutychia”), Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Denisa Comănescu, Radu Vancu, Bogdan Ghiu, Adina Dabija, Ştefan Bolea, Mircea Dinescu, Andra Rotaru, Felix Nicolau, traduşi în limba engleză de Martin Woodside, Adam J. Sorkin, Eiléan Ni Chuilleanáin, Florin Bican, Lidia Vianu, Claudia Serea, Denisa Comănescu, Chris Tanasescu (Margento), acesta fiind şi editor/ redactor al revistei Asymptote. Într-o discuţie pe care am purtat-o cu Margento, mi-a semnalat care ar fi, în opinia lui, cele mai atractive subiecte din cel mai recent număr al revistei, anume cel din ianuarie 2016: proza Olgăi Tokarczuk, cu îmbucurătoare citate pe care le dă autoarea poloneză din... Emil Cioran; o lucrare fascinantă este „The legend of the Dakini Ray of Sunlight (White Tara)”; la critică literară, nu trebuie ratată cronica lui Deborah Smith la cartea „Human acts” de Han Kang, remarcabilă fiind cea a lui Germán Sierra la cartea „Nocilla dream” de Agustín Fernández Mallo; rubricile de artă vizuală sunt asigurate de Eva Heisler, care propune două extrem de interesante interviuri, unul cu artistul vizual Brandon Downing, celălalt cu o foarte cunoscută poetă performer-artist multimedia Caroline Bergvall; la secțiunea specială a numărului, traduceri experimentale, nu trebuiesc ratate selecţiile lui Jared Pearce din diferiţi autori sumerieni, pe care îi traduce/rescrie/reinventează cu voci și contexte contemporane, în egală măsură fiind fascinante şi haiku-urile lui Nenten Tsubouchi, traduse/rescrise/analizate/dezvoltate inclusiv grafic, de Martin Rock şi Joe Pan. La rubrica de poezie în acest număr, întâlnim mai multe nume: Uljana Wolf, Toast Coetzer, Dalthon Pineda, Dijala Hasanbegović, Sebastián Rivero, Lalbihari Sharma, Kazuko Shiraishi ş.a.  Asymptote, revistă de limbă engleză „world literature”, are şi un blog foarte activ şi frecventat: http://www.asymptotejournal.com/blog/. Iar pe site-ul revistei : http://www.asymptotejournal.com/, cei interesaţi pot citi integral articolele prezentate mai sus.
„The premier site for world literature. 2015 London Book Fair Award Winner. Member of The Guardian's Books Network. One of Entropy's Best Magazines of The Year.” Așadeci, în 2015, în cadrul Târgului de carte din Londra, revista Asymptote a fost câștigătoare a Premiului International Literary Translation Initiative.
(articol publicat de V. Savu în Revista "Ateneu", martie, 2016)

Meditaţiile unui nerăbdător. Ciprian Măceşaru şi "Locul în care n-am ajuns niciodată"



În cartea „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” (Ed. Humanitas, 2014), Dan C. Mihăilescu îi făcea o esențială caracterizare partenerului său de dialog: „Ciprian Măceșaru, poet, romancier, eseist, diarist, recenzent, autor de interviuri, făcător de reviste, baterist în formații indie-rock, PR-ist și entertainer cultural, meloman, ca să nu le mai înșir pe cele multe, mari sau mărunte, de soț și tată, când șomer, când patron ș.a.m.d.” Tot în acea carte, Dan C. Mihăilescu își mărturisea, recurgând la un colaj de citate, impresiile la lectura volumului de poezii semnat de C. Măceșaru, „Debaraua cu simțuri” (Ed. Tracus Arte, 2013): „odată cu sarcasmul existențial și funinginea sufocantă a unor tipare neoexpresioniste, totul forfotește, colcăie, furnicăie, fornăie, tropăie, țâșnește. (...) în doar șaizeci de pagini, plămânii «zbârnâie ca niște trambuline», primăvara «descleiază orașul», asfaltul «se întărâtă», «lumea e ca o mașină de tocat carne», mersul poetic simte «în tălpi rădăcinile de sub asfalt» și «scormonim iar și iar cu vârful săgeții în rană», în vreme ce «poemul de ură din stânga se contopește inevitabil cu poemul de iubire din dreapta».” Nu am amintit întâmplător de cartea celor doi auto-declarați „nerăbdători”. Ciprian Măceșaru spunea în deschiderea dialogului epistolar: „Răbdarea este, pentru mine, încercarea supremă. Toată forfota mea interioară a sucombat adesea din cauza Nerăbdării.”
Dacă febrilitatea era prezentă în „Debaraua cu simţuri”, cartea asupra căreia vom zăbovi în continuare, „Locul în care n-am ajuns niciodată” (Ed. Charmides, 2015) pare a fi creaţia unui contemplativ. În acest volum, versul lui C.M. este ermetic, lapidar, păstrând însă acel filon de „sarcasm existenţial”. În prefaţa pe care o semnează, Radu Vancu defineşte foarte bine universul cărţii: „un infern tăcut şi întunecos”. Este adevărat, sunt multe tăceri cu subînţeles în cartea lui Măceşaru, iar versul scurt, tăios contribuie la inducerea unui sentiment de sufocare. Există, în poemele ale căror concentrare şi esenţă te cam obligă să le reciteşti, o inversare a sugestiilor, a stărilor sau, poate mai degrabă, o relativizare a văzutului şi nevăzutului, a amăgirii şi dez-amăgirii, posibilitatea confuziei între lumini şi umbre, dar şi dintre imaginea falsă şi cea reală, în funcţie de punctul de observaţie pe care ţi-l stabileşti: „Preşedintele/ George Washington/ a avut proteză dentară/ din fildeş de elefant/ şi de hipopotam,/ cu dinţi de om,/ de cal şi de măgar./ Preşedintele/ Washington/ lua laudanum/ şi nu aproba sclavia,/ dar a moştenit/ de la fratele său/ 12 sclavi./ În câţiva ani,/ numărul lor/ a ajuns la 49.” Totul s-ar putea vedea cu totul altfel dacă ai privi din acel loc în care este foarte posibil să nu ajungi niciodată. Totodată contează foarte mult care sunt obiectele pe care le observi şi/sau analizezi şi cât de încărcate sunt ele de emoţia unor amintiri profunde, despre aceasta vorbeşte poemul care dă şi titlul volumului.
Tot Radu Vancu observă viziunea apocaliptică a autorului. Dar nu e atât un presentiment al unui sfârşit dramatic, cât mai mult e spaima ca acest sfârşit să nu se apropie. Poemul cu care se deschide cartea ar putea fi considerat o parafrază la vorbele Părintelui Cleopa: „Ştii când va fi sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul.” Numai că în loc de cărare, Ciprian Măceşaru introduce uşa: „Îmi spun înnebunit/ că următoarea încăpere/ o să fie şi mai frumoasă./ Când nu vor mai exista uşi,/ întoarcerea, ştiu foarte bine,/ nu o să fie posibilă.” („Întoarcerea”)
Dan C. Mihăilescu îşi arăta mirarea cât de multe a putut spune poetul Ciprian Măceşaru în „doar şaizeci de pagini”. Volumul „Locul în care n-am ajuns niciodată” are chiar şi mai puţine, dar cele patruzeci de pagini conţin suficient de multe idei şi destul de multă emoţie, încât un poet şi critic redutabil ca Radu Vancu a concluzionat în substanţiala sa prefaţă: „lumea poeziei lui Măceşaru e de o factură cu totul particulară, neasemănătoare cu a nici unui congener de-ai lui; combinaţia aceasta de Weltschmerz douămiist, tăcere traumatică non-douămiistă şi observare aproape calofilă a tropismelor luminii, infernul acesta tăcut şi luminos e numai al lui – şi îl prinde.” 
Articol publicat de Violeta Savu în Revista "Ateneu", martie, 2016

The Revenant. Un basm feeric. O poveste profundă

M-am întrebat de ce anumiţi oameni, pe care îi apreciez foarte mult, au un dinte sau chiar mai mulţi dinţi împotriva acestui film. M-am gândit la câteva explicaţii, dar recunosc că nu sunt absolut convinsă de valabilitatea lor.
Cert este că multe păreri (semi)negative sau cel puţin rezervate aparţin mai multor oameni de litere. O explicaţie ar fi faptul că scenariul filmului este subţire, nu asta a fost miza filmului, un scenariu mai bine dezvoltat ar fi sufocat mesajele create prin sugestie vizuală si senzorială. Probabil că literaţii au acordat o atenţie considerabilă textului şi nu e de mirare că au fost dezamăgiţi. Însă, dintre amicii şi prietenii mei, cei care au tangenţă cu artele vizuale, în general nu doar că au apreciat filmul, dar chiar au fost fascinaţi. Mie mi-ar fi plăcut să fiu artistă, dar sunt sau să zicem mă străduiesc să fiu scriitoare. Şi totuşi, mie mi-a plăcut foarte mult acest film, l-am văzut de două ori, după a doua vizionare am hotărât că The Revenant este unul dintre filmele pe care le-aş păstra, ca pe un diamant de mare preţ, într-o colecţie. De ce? Sigur, o calitate deosebită, pe care o recunosc chiar şi cei care se află într-o anume adversitate faţă de film, este cea a imaginii, asigurată de incredibilul artist Emmanuel Lubezski. Imaginile sunt de o frumusețe care-ţi taie răsuflarea, iar eu nu le-aş ceda pentru nimic în lume pentru o vizionare de tip National Geographic, dupa cum m-au ironizat unii (a nu se inţelege ca nu urmăresc documentare, printre preferatele mele se numără The crimson wing:mystery of the flamingos, Powaqqatsi, Ten canoes). Oricât de magistral ar fi realizat un documentar, tot nu ar avea poezia vizuală din The Revenant. Filmul mi-a oferit ocazia nu doar de a privi peisaje de o maiestate copleşitoare, ci mi-a indus şi sentimentul că aş călători dimpreună cu lumina, plutind deasupra munţilor încărcaţi de zăpadă. Iar umbra mea parcă trecea și ea pe deasupra apei, topindu-se în furia cascadei. The Revenant mi-a dat posibilitatea să arunc o privire sau mai multe priviri în urmă asupra unor cadre de basm. The Revenant... nu e doar eroul, în acest film, şi imaginile, şi lumina, chiar şi timpul, dar şi visul și... răzbunarea, totul se întâmplă să revină. Ceea ce unii au considerat repetitiv, redundant, obositor... pentru mine a fost ritmic ca un refren armonios. Refren-revenant... Unii comentatori consideră ridicolă lupta cu ursul, nerealistă şi de aici generalizează întreg filmul ca fiind infantil. În mod ciudat, deşi sunt o fană declarată a filmului, subscriu la aceste păreri aproape în totalitate. Este ridicolă lupta cu ursul?! Da, poate fi în ochii anumitor privitori. Domnul Constantin Călin ne spunea, într-o întâlnire amicală la redacţia Revistei Ateneu, că el îşi aminteşte că a fost la Cinema la premiera filmului "Păsările" de Hitchcock, iar la scena, de un intens dramatism, a atacului păsărilor, pe mulţi din sală i-ar fi pufnit râsul... Da, mi se pare excelentă paralela. Cam tot atâta ridicol este şi în scena luptei cu ursul din The Revenant... mie mi se pare o parabolă. Durata ei este nepermis de lungă... zic unii. Dar oare de ce? Acea secvenţă introduce, intenţionat, o discontinuitate. Până în acel moment avem o poveste, inspirată dintr-un caz real... o poveste realistă cum unii fals judecă întreg filmul. Dar tocmai că nu este deloc un film realist. E un film fabulos în care nimic din ceea ce se întâmplă după lupta eroului cu ursul nu trebuie raportat la realitate şi nici la ... normalitate. După acea luptă, filmul capătă caracter supranatural şi oniric. Aşadar sunt de acord, lupta cu ursul musteşte de nerealism! Infantil?! Oh, da, povestea are un sâmbure de basm. Îmi poate aminti de poveştile în care Făt Frumos se luptă cu un ditamai monstrul şi după o luptă cumplit de grea, în care nu pornise deloc cu sorţi de izbândă, Făt Frumos ucide balaurul! Eu ador poveştile, deşi sunt om matur, uneori mă întorc la ele şi mă bucur recitindu-le. Deşi nu împărtăşesc sută la sută opiniile Viorellei Manolache, mi-a plăcut foarte mult analogia pe care o face cu basmul "Harap Alb", în cronica, publicată pe liternet.ro, "The revenant sau pielea ursului din pădure".
Ce să mai zic de simboluri, totemuri etc? Unii le-au considerat absurde, alţii au zis că aglomerează filmul. Mie mi-au plăcut! Poate nu m-aş pricepe să explic fiecare simbol în parte. Am să dau doar un exemplu, lăsând imaginile să vorbească de la sine.
O imagine din film:


după cum aflat dintr-o cronică, citează o fotografie datând din anul 1870, în care ni se arată o piramidă formată din... schelete din bizoni. Fuseseră vânaţi pentru pieile lor, iar resturile erau lăsate pe pământ pentru ... fertilizare!
fotografie din 1870
Faţă de povestea de la care s-a plecat, The Revenant introduce un personaj nou. Copilul metis pe care Hugh Glass l-ar fi avut cu soţia lui amerindiană. Iar apelul la a nu judeca un om după culoarea pielii este evident. În cazul filmului este foarte important personajul fiului, simbolizând persoana inadaptată, neacceptată de societate etc, dar și posibilitatea împăcării/unirii a două lumi foarte diferite. Hugh Glass depune eforturi supraomenești pentru a străbate un drum extrem de dificil (e și o călătorie inițiatică în fond, eu am receptat-o în acest mod şi mai puţin ca o lecţie de supravieţuire). Mobilul eroului nu este de a se răzbuna pe sine, ci de a răzbuna moartea fiului. În călătoria sa (inițiatică), Hugh Glass învață să-și ceară iertare, vina sa era una morală, fusese călăuză pentru un grup de colonişti, porniţi la vânătoare de blănuri. Animalele pădurii sălbatice erau sacrificate din dorinţa de câştig material... Hugh Glass îşi însuşeşte lecţiile primite, treptat se împrietenește cu natura, și cu spiritele ei, integrându-se perfect. Așa se motivează și inconsistența dialogului verbal. Căci: Informaţiile pe care le primim din mediu sunt de natură senzorială: vizuale, auditive, gustative, tactile (de atingere), olfactive (mirosul), vestibulare (mișcarea), proprioceptive (poziţia corpului în spaţiu).” 
Filmul m-a cucerit şi prin interpretarea fără pereche a actorului Leonardo DiCaprio, dar aş menţiona şi excelentul rol secundar pe care-l face Tom Hardy. Unii susţin că rolul lui DiCaprio a fost mai mult fizic... Nu e chiar aşa, sau nu e nici pe departe doar atât... Sigur, DiCaprio a făcut nişte eforturi fizice incredibile, dar cum Oscarul nu se acordă din câte ştiu eu pentru cascadorie, cred că mai degrabă rolul a fost apreciat pentru gradul înalt de dificultate. În cuvinte puţine şi de cele mai multe ori, prin tăceri îndelungi, priviri expresive și o excepțională redare a naturii senzoriale, actorul a reuşit să creioneze caracterul unui personaj, să prezinte diferite şi intense stări emoţionale. E mai greu decât a fi capabil să rosteşti impecabil o replică (pe care la o adică la film, spre deosebire de teatru, poţi să o repeţi de mai multe ori în faţa camerei până când iese aşa cum ar trebui). Dar chiar şi în ceea ce priveşte vocea, Leonardo DiCaprio este perfect în acest rol. Vocea lui este schimbată, răguşită, exemplificând şi în acest mod trauma personajului.
"The revenant" a împărţit publicul: cei care spun că filmul nu este unul foarte bun, ba unii îl consideră chiar o "aiureală" sau ceva de genul. În general, persoanele care judecă sever filmul The revenant fac parte din categoria celor împătimiţi de lectură (cred că e un mic defect profesional şi e oarecum de justificată atitudinea lor, din cauza inconsistenţei dialogului). Am şi destui amici scriitori care au apreciat în mod deosebit filmul, S.G.B. a subliniat într-un comentariu de pe fb faptul că The Revenant este "o parabolă", un apărător al filmului este Iulian Tănase, care a scris pe blogul lui personal o cronică favorabilă şi incitantă - "Cum nu l-a plagiat Inarritu pe Tarkovski". Din ceea ce am observat eu, cei care se manifestă isteric (subliniez Isteric) împotriva filmului şi sunt în stare şi să te înjure dacă le spui că ţie ţi-a plăcut mult filmul, fac parte dintre acele persoane pasionate de vorba multă şi deşartă, cărora le face o deosebită plăcere să se audă pe ei înşişi şi care ţin să li se acorde întotdeauna dreptate. Cu alte cuvinte, sunt aşa nişte persoane cu o deosebită autoritate (cum ar fi şi acel faimos critic de film şi tenis).
Părerile pe care mi le-am mărturisit aici sunt ale unei simple spectatoare, nu mă pricep la critica de film. Doar am încercat să-mi explic, poate mai mult pentru mine decât pentru alţii, de ce mi-a plăcut foarte mult ceva, ce am constat, puţin surprinsă, că alţii au desconsiderat.
Închei spunând că am fost la film cu sora mea, ea este de profesie matematician. Şi ei i-a plăcut foarte mult filmul şi a reacţionat chiar în timpul vizionării: "a, dar acesta nu e un film realist!" Cred că trebuie să fii iubitor de artă şi să stai bine la capitolul gândire abstractă pentru a fi apropiat de filmul The Revenant. Un film despre care tind să cred că peste câțiva ani se va vorbi subliniind de fiecare dată inovația regizorală. Inarritu e genial şi niciun alt film de-al lui nu seamănă deloc cu acesta. Ba, în filmele anterioare, Inarritu a pus foarte mult accent pe text, cu mult dialog, tensiune dramatică, iar metafora vizuală era puţin dezvoltată.
În concluzie, The Revenant este doar în aparență un film simplu, dar de fapt el relevă o dramă umană, individuală, prezentată în stil existențialist. E poate filmul care combină cele mai multe genuri: este dramă, western, thriller, fantasy, biografic. Scena luptei cu ursul are caracter de groază. Într-o măsură destul de mare, The Revenant este film de artă. Film metafizic. Film-metaforă.
Notă: nu susţin că eu am dreptate şi ceilalţi se înşeală, sunt doar nişte puncte de vedere. Subiective.
Au fost destui cârcotaşi care au afirmat că Leonardo DiCaprio a primit Oscarul pentru cel mai bun actor pentru rolul din The Revenant, doar aşa pentru că... i-ar fi venit rândul... Măi să fie...! Ce vrajă o fi făcut oare Inarritu de a primit Oscarul pentru regie în 2016? Căci lui parcă îi venise rândul în 2015, când a fost onorat cu Oscar pentru regia filmului "Birdman"... Cred că nu şi-au dat seama cei de la Academia Americană de Film că era vorba de acelaşi regizor, doar sunt atât de diferite cele două filme... !
Din punctul meu de vedere, chiar dacă nu primea niciun premiu Oscar, The Revenant este un film mare, puternic, inovator.