 |
Cerneală sepia
Corpul are conștiință proprie.
Și sufletul are nevoie de o legătură
insondabilă cu materia.
În iubire, am nevoie
de intimitatea obiectelor personale.
Nu-mi este suficient erotismul
încadrat în peisajul fizic al bărbatului.
Într-un oraș străin,
am căutat liniștea în prima biserică.
După întâia noapte, în fața sfintei
cu chipul de os și pielea de pământ,
am stat amândoi.
El a fotografiat-o din unghiuri diferite.
Eu am rugat-o să facă o minune
și cerneala de animal marin
a iscăliturii mele să se întindă,
odată cu mângâierile,
pe buricele degetelor lui.
Să nu mă poată șterge,
să nu mă părăsească.
Poate nu se va împlini,
dar ceva tot va rămâne.
După developare,
amprenta invocației.
Iubirea ca o isterie
Fierbinte pe fierbinte,
întuneric pe întuneric,
umbre pe umbre,
lumină pe lumină,
din ce în ce mai multă –
când intensitatea ei crește,
otrava acționează rapid.
Boala ne cioplește oasele,
privirile s-au încețoșat.
Nu vedem oamenii,
doar proiecțiile lor,
într-un du-te vino spre nicăieri.
niciunde în niciunde.
Rostul și l-a pierdut
trupul de bărbat pe trupul de femeie –
doar un tub care adună lichidul seminal.
Gura dată cu var, umerii căzuți, tălpile uscate.
Îți amintești ultima despărțire?
Așteptam să se facă verde la semafor,
când lângă noi a frânat zgomotos
un motociclist. Fără caschetă,
cu fața smolită macabru.
Poți să râzi? l-ai întrebat.
A dat din cap că da,
nu am văzut niciun zâmbet,
era topit în noapte,
dar eu l-am ghicit
molatic și
imediat
șters.
Violeta SAVU
(poezii publicate în numărul 630 al Revistei „Ateneu”, februarie, 2022; p. 9)
creditfoto: Mari Bucur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu