Infracțiuni în lumea artei

            Există thrillere polițiste de un deosebit rafinament, în care acțiunea (fictivă sau inspirată din realitate) este plasată în lumea artei plastice. Majoritatea acestor filme au ca subiect furtul unei capodopere sau falsificarea uneia cu scopul de a o vinde drept autentică. S-au făcut filme notabile pe această temă, de la memorabila comedie romantică How to steal a million (1966), până la recentul, dar deja ignoratul thriller The burnt orange heresy (2020). Tema infracțiunilor comise în lumea artei a fost destul de vizitată în cinematografie, încât ar fi dificil pentru cineaști să găsească o nouă abordare. Cu toate acestea, primul sezon al unui serial lansat anul trecut – Codename: Annika – ne-a surprins în mod plăcut. Deși nu se feresc de anumite clișee, creatorii serialului (Aleksi Bardy și Mia Ylönen) aduc un suflu proaspăt, propunând un subiect prea puțin exploatat în cinematografie: spălarea de bani prin comerțul cu opere de artă. Regia este condusă cu mână sigură de Antti-Jussi Annila, iar cinematografia este semnată de Sari Aaltonen.

      Filmul convinge mai ales prin prestația actriței din rolul principal, Sannah Nedergård, care joacă, la cei 30 de ani ai săi, pentru prima dată un rol important într-un film. Ea o interpretează cu aplomb pe Emma Hake, o tânără polițistă ce încă nu-și finalizase instrucția când superiorii o trimit să cerceteze infracțiuni grave, petrecute în lumea afacerilor cu opere de artă. Annika Stormare este pseudonimul pe care ea și-l alege din motive subiective, ce se vor revela treptat, periclitând investigația și scoțând la suprafață traume grave din copilăria ei.

       Annika Stormare, folosindu-se de competențele sale de a depista falsuri în artă, va pătrunde în lumea magnatului Rasmus Ståhlgren (Ardalan Esmaili, un actor carismatic),

convingându-l să o angajeze în luxoasa lui galerie de artă. Rasmus era anchetat în secret de poliția finlandeză, deoarece anumite informații indicau cooperarea acestuia cu o puternică rețea mafiotă internațională. Odată intrată în lumea coruptă a artei, în jurul Emmei/Annikăi gravitează tot felul de personaje, unele pitorești, enigmatice, altele, abjecte, capabile de crimă: dealerul de artă Rasmus Ståhlgren, pomenit mai sus; colecționara de artă Béatrice Joly (Clarisse Lhoni-Botte); evaluatorul de artă Micke Rask (Jimmy Lindström), talentatul pictor Sherwan Kamil (Omid Khansari), gangsterul Denver Carpentier (Charles Martins), galeriștii de artă Agatha și Magnus Torstensson (Helena Bergström, respectiv, Thomas Hanzon). Sunt câteva figuri importante și printre cei ce lucrează de partea legii, dintre aceștia, Rina Olander (o excelentă Eva Melander) se va dovedi un personaj crucial. În viața personală a Emmei, doi oameni sunt foarte importanți: logodnicul ei, Sampo (Miro Lopperi e șarmant în rol de „aiurit”) și tatăl ei, Jouko Haka, suferind de demență (rol de compoziție executat impecabil de Carl-Kristian Rundman).

Hilma af Klint

 Impresia vizuală a filmului este ridicată de referințele importante din istoria artei nordice, mie personal oferindu-mi prilejul de a descoperi plasticieni pe care nu îi știam: Anna Cassel, Hugo Salmson, Helene Schjerfbeck. În episodul al treilea este introdus în intrigă un tablou al artistei Hilma af Klint (1862 – 1944). Am vrut să aflu mai multe despre ea și am găsit câteva articole disponibile pe internet. Marcată în copilărie de moartea tragică a surorii ei mai mici, artista suedeză Hilma af Klint se refugiază mai târziu în misticism, fondând împreună cu patru prietene de-ale ei chiar o societate secretă – la întrunirile lor, acestea studiau din cărțile sfinte, dar organizau și ședințe de... spiritism. Aceste experiențe au influențat arta Hilmei, spre exemplu, în seria Paintings for The Temple, ea introduce elemente astrale. Actualmente considerată o pionieră a artei abstracte, în timpul vieții, Hilma af Klint a expus doar peisaje, portrete și câteva desene pentru studiul științelor naturale. În testamentul ei, artista a stipulat ca lucrările ei abstracte să fie cunoscute publicului doar după 20 de ani de la moartea ei. Pentru cei care doresc să afle mai multe despre opera și viața artistei, pe youtube sunt disponibile mai multe documentare, recomand scurtmetrajul realizat de Paul Priestley.

       Revenind la film, precizez că primul sezon din Codename: Annika este alcătuit din șase episoade. Deocamdată, sezonul al doilea nu are confirmare oficială, fiind posibil ca serialul anunțat să rămână miniserie. Dar miniseria aceasta are consistență, mai ales prin evoluția psihologică a personajului principal Emma/Annika, interpretată nemaipomenit de actrița Sannah Nedergård, care își seduce spectatorii cu privirile ei intense, dicția impecabilă și o remarcabilă expresivitate a mimicii faciale. 

    Cine va urmări Codename: Annika poate va înțelege ceva în plus despre posibilitățile pozitive și negative ale comerțului cu opere de artă. Dacă o lucrare de artă se vinde cu o sumă exorbitantă, nu înseamnă că acea lucrare chiar este foarte valoroasă din punct de vedere artistic. Din păcate, în unele cazuri, activități nelegiuite nu pot fi excluse. Iar când o galerie va anunța cu surle și trâmbițe expunerea unor lucrări inedite ale unui pictor celebru, trecut în eternitate, mai ales dacă expoziția va fi cu licitație, simpatizanții Annikăi își vor aminti că există experți în „a crea o proveniență pentru un tablou fals”. „Proveniență” care poate fi creată chiar și pentru un tablou original, dar foarte probabil, intențiile curate vor lipsi cu desăvârșire.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 656 al Revistei „Ateneu”, Aprilie 2024, număr care este disponibil integral, în format pdf pe ateneu.info)

Casting pentru viață

Teatrul Municipal „Bacovia” și-a surprins publicul cu o nouă premieră: spectacolul „Audiția”, după piesa scriitorului rus Alexander Galin, în regia lui Octavian Jighirgiu, este o adevărată reușită. Jocul actorilor este nemaipomenit de bun, e un spectacol de echipă, în care în mod deosebit „personajul colectiv” a transmis starea aceea de bine pe care o caută în general spectatorii când se duc la Teatru. Regia lui Octavian Jighirgiu este remarcabilă prin fluență, prin asamblarea momentelor într-un tot unitar, prin lucrul excelent cu actorii și, nu în ultimul rând, printr-o excelentă înțelegere a textului dramatic.   
 Combinația de tragic și comic din „Audiția” a cucerit publicul, s-a râs la numeroase momente, aplaudându-se la scenă deschisă, dar lacrima neevaporată, rămasă în colțul ochiului, s-a datorat mai mult caracterului tragic. 

Acțiunea are loc într-un oraș mic rusesc, unde în jurul anului 2000, în sala unui cinematograf dezafectat, se adună șase femei (patru sunt mature; două, adolescente) revoltându-se că nu au fost acceptate la „audiție”. Au venit la audiție, după ce au citit într-un ziar că japonezii „angajează tinere femei talentate. Dansul și cântatul constituie un atu”. Ele solicită „angajatorului” un fel de pre-examinare pentru a intra în concurs.
Sigur că totul pare o farsă, începând de la faptul că femeile adulte par extrem de naive, neînțelegând că japonezii vor să angajeze viitoare strip-teaseuze, iar adolescentele, trecute printr-o nedorită „școală a vieții”, victime ale societății și ale familiei (vândute la propriu de o mătușă ticăloasă), par a fi singurele care înțeleg „dedesubtul” anunțului de angajare.
Pe măsură ce femeile își vor etala talentele, vor ieși la iveală dramele din viețile lor personale. Ele sunt victime fie ale infidelității soțului, fie ale violenței domestice, fie ale sărăciei, fie ale subestimării intelectualității de către un sistem corupt, cu tare totalitare. Blazate sau/și deprimate, ele vor totuși să evadeze din „închisorile” lor fără gratii, să se emancipeze, să demonstreze soților lor (cele trei care sunt măritate) că pot fi independente, având impresia că Audiția la concursul lansat de japonezi este șansa lor de a-și schimba în bine viitorul. Una dintre ele este o „falsă” concurentă, ea este o văduvă săracă, și vine la audiție doar pentru a-și susține fiicele, pe cele două adolescente. Cu toate acestea este capabilă să ofere un adevărat show-women. Văduva este interpretată de Daniela Vrînceanu, iar performanța actriței e la cote înalte, pitorescul ei personaj fiind adesea „sufletul” petrecerii (adică al „Audiției”). Un excelent rol de compoziție realizat de Daniela Vrînceanu! Eliza Noemi Judeu este fermecătoare în rolul sensibilei, timidei și inteligentei Nina. Îmi era cunoscută versatilitatea ei actoricească, chiar dacă am văzut-o evoluând mai ales în roluri dramatice, dar aici m-a surprins coloratura (împrumut acest termen din muzică) ei în registrul comic. Florina Găzdaru este și ea convingătoare în rolul unei femei bogate, încă frumoasă, deși trecută de prima tinerețe, bolnavă de gelozie. Simona Nica a susținut o partitură dificilă, ea reușind să contureze personajul deopotrivă ridicol și tragic al Tamarei. Și i-a stat foarte bine cu acordeonul, pe care l-a mânuit excelent.

Eva Cosac și Mădălina Mihai le-au interpretat pe cele două adolescente cu multă dezinvoltură, ele au adus prospețime în sudatul lor personaj, părând siameze. 

În partea a doua au apărut soții concurentelor, și în cazul lor, sunt tipologii: omul de afaceri arogant și lipsit de scrupule (Matei Bogdan, excelent în rol), intelectualul depresiv (Bogdan Buzdugan, interpretare bună, sensibilă), bețivul brutal (Ștefan Ionescu, convingător într-un rol incomod). Liantul este studentul Albert (interpretare tonică a lui Alexandru Bodron). Dumitru Rusu, în rolul japonezului, a îmbrăcat (cu brio) o mască impenetrabilă (la propriu, dar mai ales la figurat). 

Mi s-a părut interesant cum e împărțit spectacolul : în prima parte, cea mai consistentă, sunt puse în evidență femeile și poveștile lor de viață; în a doua parte, bărbații cu frământările lor; iar în cea de-a treia parte se adună cuplurile, se intensifică tensiunile dintre femei și bărbați, dar prin reciprocitate se ajunge la înțelegeri/împăcări, se reîntregesc cuplurile.
Și totuși, ceva rămâne neliniștitor de dramatic: soarta adolescentelor... 

La Audiția, pe scenă s-a râs și s-a plâns, s-a cântat și s-a dansat, personajele (și actorii care le-au interpretat cu fidelitate) au visat și au disperat, iar spectatorii s-au putut bucura de un spectacol emoționant, plin de culoare, de viață, și de sens (chiar dacă unul cam... dramatic). 

(Violeta Savu)

AUDIȚIA de Aleksandr Galin

Traducere: Liudmila Szekely Anton

Regia: Octavian Jighirgiu

Scenografia: Aurel Asanache

Coregrafie: Alice Veliche

Video design: Andrei Cozlac

Lighting design: Adrian Buliga

Distribuția : Daniela Vrînceanu, Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Simona Nica, Eva Cosac, Mădălina Mihai, Bogdan Buzdugan, Ștefan Ionescu, Matei Bogdan, Alex Bodron, Dumitru Rusu.

Notă: Premiera a avut loc pe 13 și 14 aprilie 2024

Întâlniri fictive cu personaje menționate în evanghelii (poem)

 Mi-ar plăcea să-l pot iscodi pe ultimul iubit al samaritencei:

când Fotinia vestea în tot satul miracolul Întâlnirii,

pe el cum l-a influențat exemplul abandonării plăcerilor lumești?

 

Cu soția lui Petru aș avea o îndelungă conversație despre noaptea

când bărbatul i s-a întors acasă, după ce cocoșul îi declamase înfrângerea.

Sigur Petru i-a mărturisit despre întreita greșeală, în cugetul lui, de neiertat.

 

Parcă o văd luându-l în brațe, ștergându-i lacrimile, vorbindu-i

despre coexistența căinței cu înțeleapta iertare, îndrumându-l

în exersarea răbdării. Despre împăcare doar femeia știe că nu poate fi

imediată iertării, survenind după absolvirea probei de sacrificiu. 

 

Mi-ar fi plăcut să mă pot întâlni nu cu slăbănogul din Capernaum,

ci cu cei patru prieteni ai lui, cutezătorii cățărători pe ziduri,

îndrăzneții spărgători de acoperișuri. Aș fi împărtășit cu ei o poveste

 

din anul II de facultate, când o colegă de-a noastră s-a îmbolnăvit,

a făcut citostatice, i-a căzut părul; și-atunci cineva a propus

să ne radem cu toții pe cap. în vara aceea, am purtat șepci sau pălării,

iar profesorii credeau că-i un truc pentru fițuici.

până într-o zi, când colega noastră s-a dus la decanat cu actele medicale.

a doua zi aveam examen chiar cu doamna decan și, ce să vezi,

profa a intrat zâmbind în amfiteatru, iar noi nu ne-am mirat de noua ei

înfățișare: era leit Sinéad O’Connor, înainte de convertirea cântăreței la Islam.

Cât a scris subiectele pe tablă, băncile s-au umplut de șepci și pălării colorate.

 (poem publicat de Violeta Savu în numărul 643 al Revistei „Ateneu”, martie 2023; p. 8)

Îngerul melancoliei

            Jose CORONADO (Arenas/Gardel)

       Recunosc că înainte de a vedea filmul Cerrar los ojos/A închide ochii (Spania-Argentina, 2023), nu știam nimic despre Victor Erice. Deși activitatea sa regizorală este caracterizată de parcimonie (filmul lansat în 2023 este singurul său lungmetraj realizat în ultimii treizeci de ani), numele merită reținut de istoria cinematografiei. Este autorul unor filme speciale, narațiunea lentă avantajând meditațiile asupra trecerii timpului și analiza psihologică. Aparent, în producția de filme de cinema, Victor Erice a lucrat puțin, dar de fiecare dată a fost original în metodă, riguros în aplicare, sobru în alegerea temelor, în general grave, existențialiste. Prin stilul regizoral inovativ, forța dramatică a scenariilor din care nu lipsesc semnificațiile sensibile, caracterele bine conturate ale personajelor, filmele lui cuceresc imediat inimile spectatorilor. Cinefilii nu ar trebui să rateze El espíritu de la colmena/Spiritul stupului (1973), El sol del membrillo/Soarele gutuii (1992; documentar despre artistul Antonio Lopez Garcia) și, desigur, Cerrar los ojos (2023), al cărui scenariu a fost scris de Erice în colaborare cu Michel Gaztambide; director de imagine a fost Valentín Álvarez.

Manolo SOLO (Miguel Garay)

        
Prologul filmului Cerrar los ojos (2023) ne captivează cu o „falsă” premisă: este toamna anului 1947, undeva în Franța, domnul Levy, un bătrân evreu sefard, invită la conacul său un pseudodetectiv, pentru a-i încredința o misiune dificilă: aceea de a o găsi pe fiica sa dispărută cu mulți ani în urmă. Este de fapt subiectul unui film-în-film, fiind vorba despre un film început în 1990, rămas neterminat, al regizorului Miguel Garay (excelent interpretat de Manolo Solo), personaj fictiv în Cerrar los ojos. Producția din 1990 a fost întreruptă deoarece actorul din rolul principal, Julio Arenas (Jose Coronado), a dispărut fără urmă. Dispariția actorului și mai ales neîmplinirea pe plan artistic îl aruncă pe Miguel Garay într-o depresie profundă. El abandonează cinematografia, alegând scrisul în locul regiei, ducându-și viața incognito, locuind într-o rulotă, pe țărmul Almeriei. Până când, după două decenii de exil interior, este căutat de o jurnalistă, care-i propune să apară la emisiunea de televiziune Cazuri nerezolvate, pentru a vorbi despre Julio Arenas și despre dispariția neelucidată. Garay acceptă propunerea, în parte pentru că are nevoie de bani, dar nu numai, mai ales sufletește are nevoie de rememorarea acelor întâmplări din trecut care i-au schimbat radical destinul. Astfel, sondându-și amintirile și conștiința, pornește în căutarea rudelor lui Arenas și a persoanelor care au contat fie ca lianți, fie dihotomic, în relația lor de prietenie: fiica Ana Arenas (Ana Torrent), acum o femeie matură, ghid de artă la Muzeul Prado; vechiul coleg, în prezent pensionar, dar încă pasionat de bobinele de film, editorul Max (Mario Pardo); o iubită comună, Marta (Helena Miquel). Povestea enigmatică aduce rating, atrage atenția spectatorilor și cineva îl va recunoaște în tânărul actor Arenas (din cadrele turnate în 1990, păstrate în arhivă) pe bărbatul încărunțit numit Gardel, care trăiește aproape ca un ascet, într-un azil de bătrâni. Bărbatul respectiv suferă de amnezie, nu-și amintește cine a fost, nici ce nume a purtat înainte de a i se da numele Gardel – cineva din sanatoriu l-a numit astfel după celebrul trubadur Carlos Gardel.

Víctor Erice (în centru), cu Manolo Solo și Enrique Coronado,
 în timpul filmărilor pentru Cerrar los ojos

       Nu putem spune cu exactitate dacă la reîntâlnirea în plan fizic, fostul actor are momente când îl recunoaște pe fostul regizor, vechiul său prieten. Dar cu siguranță cei doi s-au regăsit la nivel mult mai sensibil. Medicul psihiatru curant al lui Arenas îi spune lui Miguel: „Nu suntem numai memorie. Suntem și simțire”. În esență, este și ceea ce spune neurologul Oliver Sacks, în termeni de specialitate: „Amintirile vii produc o vastă activare în creier, care implică arii senzoriale, emoționale (sistemul limbic) și executive (lobul frontal)”. Vreme de două decenii, Miguel Garay și Arenas/Gardel și-au șters mai mult sau mai puțin voit trecutul, experimentând însingurarea, pe care au trăit-o în mod diferit. Menționam mai sus exilul interior al lui Garay, sintagma mi-a rămas întipărită în minte dintr-un dialog al lui Marius Manta cu Ion Fercu, inclus în cartea Cuvântul și carele de foc. O aventură subiectivă în poetica ființării (București, Editura Eikon, 2023). În introducerea răspunsului său eseistic despre exilul extern și intern, Ion Fercu spune: „Exilul este vraiștea cea mare a sufletului nostru. Vraiște generată cinic de destrămarea relațiilor interumane, pedeapsă prin care o persoană este obligată să-și părăsească vatra existențială, somată imperativ cu interdicția de a reveni, exilul vizează uneori grupuri mari de persoane, comunități. Exilul te văduvește de fundamentele ființării, te obligă să-ți regândești reperele, să-ți încropești un alt univers al supraviețuirii, să găsești în tine noi resurse de oxigenare a idealurilor, să te adaptezi la infernul migrator în care ai fost aruncat”. Sigur, în cazul lui Garay e vorba de autoexil. Amintim că și Victor Erice s-a autoexclus ca regizor de lungmetraje, vreme de 30 de ani. El a fost cumplit descurajat atunci când i s-a atribuit de către producător altcuiva regia filmului El embrujo de Shangai, deși el dezvoltase aproape complet conceptul filmului (ecranizarea unui roman de Juan Marsé, filmul avea să fie lansat în 2002, în regia lui Fernando Trueba). Maestrul Ion Fercu definește exilul care poate „viza grupuri de oameni”, dar reluând definiția sa, fiecare element corespunde decepțiilor suferite de Victor Erice și, deopotrivă, de personajul său fictiv, Miguel Garay, evident un alter ego. Pe de altă parte, singurătatea personajului Julio Arenas/Gardel are mai mult legătură cu „a simți singurătatea lumii”, analizând sintagma, în aceeași carte menționată, Ion Fercu îl citează pe Emil Cioran: „Sentimentul singurătății cosmice, deși se petrece tot într-un individ, derivă nu atât din frământarea lui pur subiectivă, cât din senzația părăsirii acestei lumi, a neantului exterior”.

Ana Torrent

       Filmul Cerrar los ojos, bogat autoreferințial, are și un caracter testamentar. Nu întâmplător, Victor Erice reia colaborarea cu Ana Torrent, una dintre cele mai titrate actrițe ale cinematografiei spaniole contemporane. În Spiritul stupului, așadar în urmă cu cincizeci de ani, ea este o fetiță cu ochii mari, rotunzi și mirați, ochi pe care îi închide pentru că nu mai poate suporta vederea răului de proporții „cosmice”, făptuit de oamenii mari; închide ochii încercând să se refugieze în propriile fantezii, căci numai acolo a rămas inocența. Și Garay închide ochii (uluitoare performanța actorului Jose Coronado!): el nu vrea să-și recunoască vechiul eu, cel trufaș și plin de patimi. Refuză orice ingerință a trecutului, căci în sanatoriul situat la marginea mării, pe care atât de mult a iubit-o încă din tinerețe, el și-a găsit pacea interioară.

    Sigur că nostalgia domină ultimul lungmetraj al lui Victor Erice. El a afirmat că la sfârșitul filmărilor pentru Cerrar los ojos a văzut îngerul melancoliei.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 653 al Revistei „Ateneu”, ianuarie 2024, număr care este disponibil integral, în format pdf pe ateneu.info)

4Nest sau cuibul cu patru raze

Sub genericul 4Nest s-au întâlnit patru plasticiene, care au expus la Galeriile „Frunzetti” din Bacău lucrări de pictură, colaj, ceramică, grafică. Artistele sunt diferite ca stil și formă de expresie, dar unitatea expoziției vine din tema propusă: nest (engl.) sau cuib, în limba română. Este demn de menționat că la vernisajul care a avut loc pe 17 noiembrie, Katy Andrieș, Florența Bogdan, Mari Bucur și Anca Mihăilă au fost susținute de doi maeștri ai artei contemporane românești: pictorul Mihai Chiuaru și sculptorul Gheorghe Zărnescu.

 

Antropoformismele lui Katy Andrieș

Artista a ales ca reprezentare zona antropomorfică a simbolului cuib. Conform propriilor ei spuse, cuibul îl vede „deformat în forma uterului; oul capătă margini triunghiulare, ce duc mai degrabă spre ideea de piatră, poate mai ales de piatră filozofală”. Alchimiștii pretindeau că dețin o substanță denumită piatră filozofală, care transforma metalele comune în aur; această substanță era și un elixir al tinereții. 

Nu știm dacă alchimiștii au găsit de-adevăratelea piatra filozofală, dar e inspirată propunerea artistei de a sugera plastic, în locul legendei, un autentic miracol: procesul de procreare. Desenele în care personajele se dublează pot fi, de asemenea, conectate cu studiile empirice – ne amintim că alchimiștii desenau perechi de animale sau de oameni, care unite deveneau o singură entitate. Celor atrași de ezoteric le este familiar desenul cu două păsări flamingo care-și hrănesc puii cu propriul sânge. Ideea de sacrificiu o găsim și la Katy Andrieș, în reprezentările de trupuri ce par calcifiate, unde se evidențiază viziunea monumentală a artistei. Pictura lui Katy Andrieș este riguroasă, dar nu e lipsită de dinamică și de emoție, nudurile reprezentate nu sunt în mod gratuit senzuale, studiile despre concepere relevând iubirea arhetipală. Cromatica este restrânsă, artista preferând griurile, astfel în discursul ei plastic se remarcă grafismele, texturile, formele figurative.

 

Aer și rafinament la Florența Bogdan

Pe Florența Bogdan au inspirat-o foșnetele din cuiburile păsărilor, mesajul transmis fiind cel de înviorare, de renaștere. Ea găsește asemănări între urmele tăioase ale pensonului pe hârtie și acea foială nervoasă când păsările încep construirea cuibului. Dar iuțimea manifestată la punerea bazei pentru noul culcuș se potolește, iar păsările încep să construiască stratificat, împletind crenguțe, paie, fire de iarbă, folosind uneori noroi, dovedind răbdare și, în unele cazuri, incredibile abilități de arhitect. 

Prin lucrările ei, Florența Bogdan atrage atenția asupra asemănărilor dintre procesul cuibăritului specific păsărilor și conceperea unei lucrări de către un artist: căutarea frisonantă, bucuria manifestată la descoperirea ideii artistice, apoi lucrul riguros asupra compoziției. Este evident că Florența Bogdan este un observator atent și inteligent al minunilor din natură: în compozițiile din 4Nest ne revelează, optând pentru exprimarea abstractă, habitatul păsărilor. Stratificările sunt intens și inspirat folosite de artistă, în tehnica mixtă, jucându-se cu suprafețele. Suportul este atacat prin răzuiri, zgârieturi, colaj, decolaj, uneori prin spargerea suprafeței; astfel Florența Bogdan și-a propus să realizeze o poartă, o legătură între lumea noastră și lumea păsărilor. Pe pânză, artista se joacă gentil și tandru cu griurile, compozițiile ei sunt aerisite și rafinate.

 Mâini albe și manșete colorate, în instalația Ancăi Mihăilă

Anca Mihăilă e pasionată de ceramică. Ea a expus o instalație, pe un suport masiv negru a montat obiecte lucrate în ceramică: mai multe vase poziționate în paralel, din fiecare vas ieșind câte două mâini. Mâna este subiectul predilect al ceramistei, dar pentru această expoziție a lucrat în mod special, pentru a sugera ideea de cuib. Omul se folosește de mâini pentru a-și face o locuință, fie că e vorba de o casă sau un apartament, un cuib, dacă alegem să folosim sensul figurat al cuvântului – acesta este manifestul artistic al Ancăi Mihăilă în 4Nest. Eu m-am gândit și la mâna pe care o poate întinde omul ca să apere păsările de potențiali agresori. Sunt destule exemple din viața reală, când păsări sălbatice și-au făcut cuib cât mai aproape de locuințele oamenilor, uneori chiar în gospodăriile acestora, căutând astfel protecție. Revenind la instalația montată în sala de expoziție, am admirat suplețea incredibilă a mâinilor albe. Pentru că mâinile sunt situate față în față, cu degetele răsfirate și bine întinse, sentimentul indus poate fi cel de rugăciune: „Întins-am către tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat”, spune psalmistul David. Desigur, nu e de neglijat nici sensul de punere în oglindă, ideea dublului sau noțiunea de pereche. Realizate tot din ceramică, manșetele viu colorate sugerează vegetalul, fără de care un cuib nu poate avea căldura specifică vieții.

 

Arta terapeutică a lui Mari Bucur

Mari Bucur ne-a obișnuit cu exploziile de viață din picturile ei. Această artistă are o înclinație specială pentru poveste, așa cum lesne se poate observa și în lucrările expuse în 4Nest. Compozițiile ei denotă spontaneitate, înveselesc privitorii prin bogăția de culori tonice și multitudinea imaginilor ce amintesc de joc, de copilăria petrecută cândva la bunici, cu tot universul aferent (păsări, animale, flori, semințe, nori hazlii, baloane colorate, melci, insecte, fluturi etc.). 

Din colțurile pânzelor mijesc mulți ochi, ochi curați, de copil, capabili de a cuprinde toate frumusețile lumii. Arta lui Mari Bucur este deosebit de tandră, dar nu naivă; e multă rigoare în execuție, dar rațiunea nu sufocă; dimpotrivă, potențează afectivitatea. Dacă alchimiștii ar fi întâlnit-o pe Mari Bucur, nu ar fi avut nevoie să caute piatra filozofală; arta ei este o adevărată terapie, demonstrându-ne că oricând putem fi tineri în suflet dacă nu uităm jocul, dacă nu ne reprimăm visele, fanteziile. Într-o expoziție, nu de mult, artista a atârnat pe pereți câteva caiete; senzația era că din filele răsfirate alunecau multele desene spre privitori, ca o chemare la joacă. În expoziția curentă, ea a adus o ghirlandă mare, cu multe discuri din hârtie, pe care a realizat tot felul de desene. Mie îmi place să mă gândesc că Mari Bucur a lipit acele discuri colorate pe o creangă de măslin și un porumbel uriaș va veni, va culege ghirlanda din 4Nest și va zbura cu ea peste tot în lume, împrăștiind gânduri atât de necesare în aceste timpuri: gânduri de pace.

* Porumbelul 4Nest

Porumbelul îl întâlnim, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin vizibil, în lucrările celor patru artiste, care au reușit să facă un cuib al lor într-o galerie de artă. Undeva, într-un colț, poate s-ar fi potrivit și lucrarea artistului George Braque, L’oiseau et son nid, iar ca motto, aceste versuri ale lui Ion Mureșan: „Azi-dimineață am găsit/ un soare extrem de vorbăreț,/ un soare extrem de gălăgios,/ ca un cuib de rândunică/ sub streașină./ Și zicea printre razele mototolite/ [...]/ Că el lucrează/ ca să facă/ puișori de soare/ iar când le vor miji razele/ o să-i învețe să zboare/ «așa că vreți, nu vreți/ o să aveți/ zile cu două și cu trei dimineți»”. Sau zile cu patru dimineți, m-am gândit eu că ar fi posibile pentru admiratorii expoziției 4Nest.

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 651-652 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2023)

Florența Bogdan, Mari Bucur, Katy Andrieș, Anca Mihăilă

Scurtmetrajele lui Wes Anderson

 

      Patru scurtmetraje și un lungmetraj a lansat anul acesta (2023) celebrul regizor Wes Anderson. Am vizionat Asteroid city, un film suprarealist, dar mai puțin cald și văduvit de efervescența ce caracterizează alte filme ale acestui regizor, însă filonul de dulce melancolie e recognoscibil. Mai mult decât lungmetrajul m-au cucerit cele patru filmulețe bazate pe nuvele semnate de scriitorul britanic Roald Dahl, care a trăit între 1916 și 1990, fiind un scriitor foarte popular, prolific, a publicat romane, nuvele, poezii, povești pentru copii, el fiind totodată și un apreciat scenarist de film și de teatru. Trei dintre scurtmetrajele lui Wes Anderson nu au mai mult de 20 de minute, iar cel mai lung, The wonderful story of Henry Sugar, durează 40 de minute.

    The wonderful story of Henry Sugar – Personajul principal Henry Sugar (Benedict Cumberbatch) este un tânăr bogat care află întâmplător, dintr-un raport medical, despre cazul incredibil al unui om „care vede fără să-și folosească ochii”. Se apelează la povestirea în ramă, căci doi medici (interpretați de Dev Patel și Richard Ayoade) povestesc despre darul ieșit din comun al pacientului Imdad Khan (interpretat de Ben Kingsley). Povestea are un caracter moralist și ne arată cum o însușire de excepție (dăruită de la natură sau dobândită prin perseverență) poate fi folosită în scopuri bune sau rele, în funcție de liberul arbitru.

     Dintre celelalte mai „scurte” scurtmetraje, cel care mi-a plăcut mai puțin este The rat catcher, însă trebuie să recunosc că m-a fascinat interpretarea lui Ralph Fiennes. El joacă rolul un deratizator care este angajat pentru exterminarea rozătoarelor dintr-un sat. Nevoit să înțeleagă comportamentul șobolanilor, el însuși devine un om-șobolan și va fi, asemenea victimelor sale, disprețuit de oameni. Ralph Fiennes apare ca personaj doar în această poveste din cele patru, în celelalte îl închipuie chiar pe autorul Roald Dahl, vorbind dintr-un fotoliu situat lângă o sobă ce pufăie, sub jacheta lui cafenie se vede croiala unei cămăși de culoarea piersicii, iar pantalonii vișinii par un pic cam strâmți. Așa îl vedem și în tensionatul Poison. Tensiunea este de natură psihologică: un bărbat care locuiește singur, Harry Pope (Benedict Cumberbatch; excelent în evocarea schimbărilor bruște de dispoziție), este înspăimântat căci a simțit cum un șarpe „krait”, extrem de otrăvitor, s-a strecurat în patul său, în timp ce el citea o carte. Din fericire, e vizitat de prietenul Timber Woods (un Dev Patel mai ludic ca oricând), care îl cheamă pe medicul bengalez Ganderbai (Ben Kingsley, ca de obicei, excepțional), dar frica pacientului se va dovedi fără temei real. Paranoia lui Harry se transformă în furie față de medicul altruist, ieșind la suprafață caracterul rasist al „pacientului”. Această povestire a fost ecranizată în 1958 și de Alfred Hitchcock, inegalabilul maestru al suspansului accentuează stările de febrilitate și nu se abține să modifice finalul nuvelei lui Roald Dahl: după ce doctorul pleacă jignit din casa lui Harry, șarpele iese de sub pernă și mușcătura lui îl va ucide pe bonomul Timber Woods, sub privirea rece a lui Harry. Hitchcock nu a rezistat tentației de a dezvolta terifiantul, dar opțiunea lui Anderson de a respecta litera cărții mi se pare mai inspirată.

    Cel mai tare m-a impresionat povestea din The swan, având ca temă bullyingul. Puștiul Peter Watson, probabil viitor ornitolog, căci iubește mult păsările și le studiază comportamentul (primul rol important pentru tânărul Asa Jennings) este hărțuit de doi copii mai mari, a căror ură crește progresiv (posibilă aluzie la antisemitism sau orice altă formă extremă de rasism). Cei doi bătăuși atacă și omoară o lebădă albă, ce se afla în perioada de reproducere, spre disperarea micuțului Peter care, asemenea unui înger, va ajunge să poarte într-un chip aproape mistic, dar și ca semn al inocenței, aripile păsării. Povestea este redată în cadre picturale inefabile; narațiunea se montează pe flashbackurile adultului Peter Watson (excelent aici, Rupert Friend; de data aceasta Wes Anderson nu respectă întru totul nuvela lui Dahl, căci acolo nu e prezent eroul matur). Micul artificiu la care recurge Wes Anderson se justifică psihologic, chipul împietrit al adultului Peter reflectă că traumele din copilărie lasă urme adânci.

     Din punct de vedere cinematografic, cele patru scurtmetraje nu se diferențiază de filmele lungi ale lui Wes Anderson, în ele pot fi identificate elemente specifice care l-au consacrat pe Anderson ca unul dintre cei mai mari esteți: simetria cadrelor, construirea imaginii ca o compoziție plastică, alegerea atentă a culorilor, costumele asemănătoare celor din anii ’60, folosirea briliantă a luminii, fotografia frontală. Este cazul să menționăm directorii de imagine cu care a colaborat la cele patru scurtmetraje: cu Roman Copolla, pentru The swan; și cu Robert D. Yeoman, pentru celelalte trei.

    Cele patru scurtmetraje (le amintesc într-o ordine subiectivă: The swan, The wonderful story of Henry Sugar, Poison, The rat catcher), ca majoritatea filmelor semnate de Wes Anderson, provoacă emoții (sau cel puțin ridică probleme de moralitate) și încântă vizual. Wes Anderson rămâne un regizor neconvențional, un estet fidel fanteziei, care în același timp nu își neglijează publicul, căutând să îi satisfacă dorința de evadare și nevoia de visare.  

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 650 al Revistei „Ateneu”, octombrie 2023)

Cruzimea din miezul frumuseții

 

      Despre cea mai recentă carte de poezii a lui Teodor Dună, Flașneta Babel (București, Ed. „Nemira”, 2022, Colecția „Vorpal”), reputatul critic Al. Cistelecan, în cronica intitulată „Un diplomat al Universității Patmos” (Revista „Vatra”, 3-4/2023), scria: „Cum deja din primul vers («cântă, ventriloace, cruzimea din miezul fiecărei frumuseți») al Flașnetei Babel [...] Dună pare a-l invoca și provoca pe Rilke printr-o replică dinadins homerizantă, nu-i de mirare că acesta i-a sărit imediat în ochi lui Radu Vancu, entuziasmat, pe copertă, să vadă în poezia lui Dună «îngerii lui Rilke cu corpuri ecorșate din Bacon». [...] Dacă la Rilke «frumosul e începutul cumplitului», la Dună e mai degrabă invers, cumplitul/ cruzimea e începutul frumosului – care nu e decât un scenariu de agonie. Iar dacă temeiul e tocmai acesta, devine de la sine că nu pe calea imnică va merge Dună, ci, din contră, pe calea denunțului sarcastic și a exasperării. Dacă există entuziasm în poezia lui, acesta e doar entuziasmul sarcasmului, contopit în vulcanica imaginației. Totul reprodus într-o vorbire din viscere, din măruntaiele delabrate ale ființei, de unde se zice că vorbesc ventrilocii”. Inevitabil, în paragraful anterior, Cistelecan îl citează pe Octavian Soviany care scria într-o carte despre experimentalism că Teodor Dună este „cel mai apocaliptic dintre poeții grupului 2000”. E cazul să precizăm că Teodor Dună (n. 1981), absolvent al Facultății de litere din București, s-a remarcat încă de la debutul său cu Trenul de treieșunu februarie (București, Ed. „Vinea”, 2002, prefață de Mircea Ivănescu), volum distins în 2002 cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima. Au urmat volumele Catafazii (Editura „Vinea”, 2005); De-a viul (Editura „Cartea Românească”, 2010); Obiecte umane (Editura „Cartea Românească”, 2015 – Premiul Cartea de poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori); Kirilă (Editura „Tracus Arte”, 2017 – Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură) și antologia Minunata lume (Chișinău, Editura „Cartier”, 2019).

       Revenind la Flașneta Babel, putem afirma că, fără a fi calofilă, poezia de aici se caracterizează printr-o estetică vizionară și conține (în pofida faptului că poetul o introduce frecvent prin antiteză) „uriașe cantități de frumusețe”, așa cum obervă cu finețe Radu Vancu. Deja de la al doilea și al treilea poem, mâini și fețe și suferința unei mese galbene, plonjăm în plin surrealism, fiind clar că Teodor Dună cultivă umorul absurd, ironia și autoironia, sarcasmul, parodicul, iraționalul: „fac și eu ce pot: pe sufragerie o mut în dormitor,/ apoi pe dormitor îl mut în vestibul, după ce frec bine pe jos,/ îmi propun ca pe vestibul să-l mut în hol,/ dar îmi dau seama că în hol/ e plin de hol, sunt obligat să mă răzgândesc”.

      Scepticismul, generat de continua degradare spirituală a omului contemporan, are conotații romantice. Lumea modernă e falsă, toxică, civilizația se află în proces de autodistrugere, natura e sufocată de chimicale și plastic: „puteam în sfârșit decreta/ triumful plasticului asupra mesei/ marele triumf al lumii împotriva celor care au înălțat-o”. Unul dintre episoadele apocaliptice imaginate conține o luptă violentă, acerbă, între Soare și Pământ, în descrierea confruntării fiind folosită personificarea. Când cerul „devine gol sau s-a mutat în altă parte” (mingea), nostagia copilăriei are o aură luminoasă, dar jocul din amintire are și valență argheziană: „și parcă era ieri/ când ne jucam în cer/ veseli și nepăsători, în strălucirea aurie/ a locului, iubind terenul, iubind/ cealaltă echipă, iubind orice alunecare a mingii/ în plasa de lumină,/ pentru că ne jucam doar de dragul jocului,/ de dragul bătutului de minge în ceruri,/ când nu pierdea, nu câștiga nimeni”.

     Solitudinea se asociază cu decepții, cu sentimentul apăsător că iubirea este doar o iluzie. În alt poem de referință, O plimbare tăcută pe o faleză înaltă, prin umorul amărui se încearcă disimularea disperării, dar tristețea se decelează din simbioza om-animal (de la început ni se spune despre câinele însoțitor că este mort): „ne gândeam că ce bine ar fi să putem suferi din nou./ dar eram prea jalnici și, oricum, era prea târziu, iar faleza,/ prea înaltă și nici nu mai conta deloc/ dacă eu, sau câinele”. La Teodor Dună, referințele mitologice îmbracă haina fantasticului sau a fabulosului. Câinele, în mitologia clasică, în general, simbolizează veghea asupra binelui stăpânului/ omului. În mitologia egipteană, îl întâlnim însă pe zeul Anubis, cu trup de om și cap de câine sau de șacal – acest zeu era patronul morților și al ritualurilor funerare. În Flașneta Babel, câinele apare în câteva poeme, simbolizând protecția (mai mult, pierderea acesteia), dar mai ales stări sufletești angoasante și iminența morții: „el, câinele meu îngrozitor de negru și de blând,/ el e acum mort, fără s-o știe, de parcă nu/ s-ar fi întâmplat nimic/ de parcă nu ar mai putea să-i pese” (în Câinele neîntrerupt).

      Imposibilitatea împlinirii unui ideal în viața pământeană reiese și din răscolitorul poem Ce aș vrea să aflu dacă ar fi cu putință, tonul e de la un capăt la altul grav, problema ontologică este enunțată în propoziții dubitative: „cine sunt eu/ să trezesc groparii// și cu ce drept/ să arunc cu zarul corpului tău/ în ce aer, în ce mlaștină, prin al cui deșert// ești tu sigur,/ ești tu absolut sigur că vrei să nu mai fii/ că vrei să-ți fie și ție/ dor de lumină// n-ar fi oare, totuși,/ puțin mai frumos ca tu, măcar tu/ chiar să nu mori niciodată”.

      Ar fi amuzant dacă nu ai realiza că este sardonic umorul din poemul de largă întindere Mefistofel, scheci radiofonic în capitalism. Titlul anunță intertextualismul și sigur că analogii sau, dimpotrivă, antiteze se pot face cu Faust al lui Goethe, sau de ce nu cu Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, sau dacă tot vorbim de călătorii onirice, mai aproape, din literatura contemporană, cu romanul lui Dan Perșa, Călătorie în iad și în rai și-n oraș, publicat în 2022. „Ei bine, în rai sunt toate cele trebuincioase./ muzici eternități odihnă/ pajiști flori și pârâiașe./ e tot ce trebuie ca să fie frumos./ e lumină căcălău, ca-ntr-o cisternă cu miere./ sunt cazane mari de fericire./ ți se face poftă, te duci, iei un polonic și te umpli din nou”. Dacă nu ții seama de tertipurile... mefistofelice, promisiunile sunt tentante: „și-acolo foamea e un moft, e o treabă a luminilor// o tocăniță de raze”.

     Flașneta Babel este primordial onirică, dar nu lipsesc imaginile din realitatea înconjurătoare, însă în subsidiar și acestea au ceva straniu, distopic. Și atunci când aparent se povestește, poezia iese la suprafață, pentru că raportarea se face la sensibilitate, iar zbaterile revelate sunt metafizice. Ființele portretizate (oameni sau animale) sunt sau par estropiate (vezi tulburătorul poem O jumătate de fată), dar tocmai deformările le fac mai vii, cu o poftă de viață mai accentuată decât restul lumii. Teodor Dună are curajul de a răsturna uzanțe, de a imagina „cantități de frumusețe” (în termenii lui Radu Vancu) în tristețe sau chiar în cruzime, de a convinge că sub faldurile discreției este posibilă cea mai frumoasă moarte.

      În cele peste 100 de pagini ale Flașnetei Babel, cuprinzând 40 de poeme (majoritatea de largă respirație), alternează fastuosul cu atmosfera carnavalescă, vitalitatea cu fenebrul, oniricul cu realismul, etericul cu empiricul, luciditatea tăioasă cu nonsensul, umilința cu orgoliul, egocentrismul cu empatia, sadismul cu blândețea. 40 de poeme la care simți nevoia să te întorci chiar și după ce ai întors ultima filă: ceva misterios le traversează (poate „cântecul ventrilocului” sau... vocea autorului), reușind să seducă cititorul. Flașneta Babel, prin imaginile puternice de factură suprarealistă și prin bogăția de idei, este una dintre cele mai bune și mai fermecătoare cărți de poezie apărute recent în literatura română. 

(articol publicat de Violeta Savu, în numărul 649 al Revistei „Ateneu”, septembrie 2023)

Pentru cartea „Flașneta Babel”, Teodor Dună a primit în septembrie 2023, Premiul pentru Poezie al Revistei „Ateneu”. 

Teodor Dună citind din „Flașneta Babel”,
la Premiile Revistei „Ateneu” (2023)