Am vizitat expoziția artistului Bogdan Antochi
cu douã zile înainte de vernisaj, când încã se lucra la panotare. Mi-a plãcut
mult ce am vãzut; Bogdan Antochi este un artist tânãr care de la primele sale
apariții pe simezele galeriilor de artã a fãcut impresie bunã. Dar trebuie spus
cã de la ultima sa personalã (cel puțin, ultima din câte știu eu, în 2015:
„Ziduri“, Galeria „Nouã“, Bacãu) a evoluat spectaculos, încât unele lucrãri din
actuala expoziție (care acoperã douã galerii, așadar un duplex) par realizãrile
unui artist matur, cu ani îndelungi de experiențã. L-am gãsit pe artist în
expoziție un pic agitat pentru ultimele detalii ale panotãrii; pe lângã el,
artiști consacrați care îi acordau sfaturi în acest sens. Încurajarea celor mai
tineri de cãtre maeștri e ceva ce nu se întâmplã prea des; admirația în mod
obligatoriu trebuie sã funcționeze reciproc! Desigur, pãstrând proporțiile:
învãțãcelul admirã cu venerație bãtrânul (a se înțelege cã nu de vârstã e
vorba, ci de înțelepciune!), cu speranțã și încredere în viitor! Revenind, în
acea zi Bogdan Antochi mi-a spus cã nu are încã un text și ar vedea necesar
unul ca preambul pentru deschiderea expoziției. Am privit cu atenție
tablourile, m-am uitat surprinsã la titlul expoziției: „Impedanțã vegetalã“ –
inițial fãrã a-l înțelege. Am reflectat și am scris cele ce urmeazã. Ceea ce a
creat Bogdan Antochi în aceastã expoziție este o rețea. O rețea în care se
combinã vegetalul cu celestul și electricitatea. Ceea ce poate frapeazã în
titlul expoziției e acest cuvânt tehnic, „impedanțã“. Din fizicã ne amintim cã
impedanța se referã la opoziția unui circuit la curentul electric. Dar artistul
pluseazã prin introducerea adjectivului „vegetal“, fãcând parcã referire la un
vers de-al Anei Blandiana: „Eu cred cã suntem un popor vegetal./ Cine-a vãzut
vreodatã/ Un copac revoltându-se?“ Iatã contradicția despre care ne vorbește
expoziția: revolta (opoziția/ impedanța) și resemnarea (vegetalã). Liantul
dintre cele douã este cerul, pe care artistul îl contemplã în momente diferite
ale zilei și în anotimpuri diferite. Cerurile lui Bogdan Antochi ascund, de
fapt, stãri sufletești: norii întunecați care prevestesc furtuna simbolizeazã
tristețea, o tulburare sufleteascã; dar privind atent vom descoperi și apusuri
în culori violete (melancolia se așterne) sau chiar rãsãritul de soare (speranța).
Caracterul eterogen este rezultatul unei atente observãri a realului: ochiul
uman poate decupa din naturã un detaliu care sã cuprindã o bucatã de cer,
cabluri electrice, cãrãmizi (din ziduri sau acoperișuri), vegetație. Astfel,
prin reinterpretarea sa cu instrumentele plasticii, artistul unește finitul cu
nemãrginitul. Bachelard spunea cã „macrocosmosul și microcosmosul sunt
corelative“. I-am trimis un e-mail lui Bogdan Antochi cu reflecțiile mele, iar
el le-a publicat pe Facebook alãturi de afiș și invitația la vernisaj. În
consecințã, atunci când Iulian Bucur a fãcut în fața publicului o laudatio
pentru expoziție, a intrat cumva într-o polemicã foarte prietenoasã cu ideile
mele, folosind arta eristicii și mai ales a maieuticii, pornind de la titlul
expoziției: „Poeta Violeta Savu a gãsit poezie în aceastã asociere paradoxalã,
aproape oximoronicã, între impedanțã și vegetal. Între faptul de a fi static, a
suporta aproape orice și, dimpotrivã, de a împiedica, de a opune rezistențã.
Dar orice sistem are o impedanțã. Noi, oamenii, ne comportãm ca un sistem care
are o impedanțã. Da, titlul e o dihotomie, e un fel de dușmãnie, de ceartã
între doi termeni. Dar poate fi considerat și în alt sens. Existã un fir între
cele douã noțiuni, între împiedicat (impedanța) și vegetal. Vegetalul poate sã
fie revoluționar, și impedanța sã fie inertivã. Expoziția mizeazã pe ideea de
paradox. Veți gãsi în tablouri acea juxtapunere între partea platã la modul
absolut și vibrația cea mai energicã. Veți gãsi gestul de o sublimã eleganțã și
tușa executatã aproape mecanic; o ceartã secretã între culorile fluorescente,
fosforecente, fãcute de mâna electricã și griurile cu ecourile lor abia auzite.
Pictorul nostru vine dintr-o zonã a cețurilor (lucreazã de ceva vreme în încețoșata
Britanie). Dar el a adus de acolo puțin din ceața Londrei; în schimb a adus mai
mult din cuceririle artei digitale. Aceastã expoziție este nu atât de azi, cât
mai ales de mâine. Existã secante care traverseazã tablourile și care încearcã
sã taie imaginea aproape împotriva voinței privitorului. Iar tabloul de mâine
va fi un pic mai autonom fațã de cum ne-am putea noi imagina astãzi. Spunea
odatã un poet cã zidul este despre viațã, iar fereastra este despre înțelepciune.
Curatorii acestei expoziții au pus zidurile înspre ziduri, iar cele cu cer și
luminã spre fereastrã, încercând sã spunã cã existã o linie între traiul banal,
biologic, tegumentar și posibilitatea noastrã de a visa, de a evada. Nichita Stãnescu
e cel care face asocierea între fereastrã și zid: «Tot ce am trãit în zadar s-a
fãcut zid, tot ce am înțeles s-a fãcut fereastrã». La Bogdan Antochi, vom gãsi și
cer mediteraneean în ferestrele lui de înțelepciune. Expoziția lui Bogdan e mai
mult decât frumoasã; ea invitã la evadare spre alte lumi prezente și alte lumi
posibile“, a încheiat Iulian Bucur elegantul sãu discurs, pe care l-aș echivala
cu o altfel de poezie, care îndeamnã la speranțã și invitã la evadare. Spre
încântãtoare lumi posibile!
Bogdan Antochi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu