Nicolae Spătaru este unul dintre acei prozatori, atât de rari astăzi, care
stârnesc în cititor plăcerea pentru lectură, pentru că are har de povestitor,
știința replicii, iscusința de a estompa pesimismul prin umor și ludic. Prozele
sale sunt remarcabile prin acuitate stilistică și tensiune epică. Scrisul său
se revendică într-o anumită măsură de la maeștri ca I. L. Caragiale, Gogol sau
Gabriel Garcia Marquez, împletind admirabil fantasticul cu realul. Doza de real
este poate mai mare la Nicolae Spătaru, dar e adesea pusă în relație cu un
experiment ezoteric. În povestiri ca „Jurnalul cu file albe”, „Cimitirul
«Descoperă nemurirea»”, „Apusul unei biciclete”, „Omul izgonit de ceasuri”,
personajele se lasă cuprinse de stări extatice și misticism. Ceva mai realistă
e proza „Dans albastru”, în fond o farsă erotică, personajul principal Dan
Ploaie fiind prins fără voia lui într-un fictiv triunghi amoros. „Jurnalul cu
file albe” a apărut și în volumul „Îngerașul purta fustă mini”, într-o variantă
mai scurtă, care se numea „Jurnalul lui Dan”. În forma de acum, finalul este
diferit, autorul amplificând ambiguitatea, personajele rămânând aceleași: studenții
Dan Balotă și prietenul său bun Săndel, consăteni și colegi de facultate,
profesorul universitar Urzicescu și decanul Gheorghe Ivanovici Parjă. Umorul
inundă toate narațiunile din volum, dar cu precădere în această proză ironia
este utilizată pentru a satiriza comunismul sovietic și activiștii săi
ideologici. Astfel, se fixează și contextul istoric al desfășurării acțiunii. Dar
întâmplările fabuloase nu au numaidecât legătură cu sistemul dictatorial în
care personajele sunt nevoite să-și ducă traiul, ci mai ales cu caracterul
acestora și cu un fel de hazard care eclipsează anumite destine.
Titlul nuvelei „Cimitirul «Descoperă nemurirea»” este, evident, ironic.
Eroul povestirii, Tudose Friptu, are o evoluție surprinzătoare. Nu îi poți
bănui acțiunile viitoare, pentru că va trece subit de la o stare la alta. Prima
impresie este cea a unui personaj oblomovian: „Tudose Friptu a fost, de când
s-a născut și până când a devenit șef al echipei de paznici, un individ
mărunțel, insignifiant. Atât de mic, încât și pe mine, acum când încerc să
povestesc câte ceva despre acea primă perioadă a vieții sale, adică până la
avansare, mă cuprind plictiseala și lehamitea. Fiind un om neînsemnat, a făcut
mai tot timpul doar ceea ce-au dorit alții și ceea ce i-au spus alții. Nimic
mai mult. Nici vorbă să se împotrivească. Nu vă pot spune de unde i-o fi intrat
în cap chestia că așa este mai bine, dar i-a intrat. Și i-a intrat tare. Credea
că în felul acesta se află în siguranță. Făcând doar ceea ce-i spuneau alții, el
nu risca mai nimic”. Dar un accident îl transformă, și în tipul pasiv de
altădată se va declanșa un vulcan. Din nou, prin forța hazardului, fiind plasat
într-un mediu care-i va accentua demența, oferindu-i-se funcție (ca șef de
paznici) la Cimitirul „Descoperă nemurirea”, în insul șters de altădată se
insinuează spiritul autoritar și despotic. Isteria lui Tudose Friptu va atinge
cote paroxistice, proiecția sa din final fiind una oniric-grotescă.
„Apusul unei biciclete” poate fi receptată și ca o parabolă despre mândrie.
O bicicletă confecționată „din te miri ce” la început se dovedește mai
puternică decât una nouă-nouță, de firmă. Dar supunerea de către stăpânul și
meșterul ei la ceea ce sarcastic naratorul numește „întrecerea secolului”
atrage asupra vehiculului o vrajă, un fel de blestem. În consecință, după ce se
consumă episodul triumfului, când pornește la drum cu bicicleta de care era
foarte mândru, Duță va fi cuprins de tot felul de halucinații, auditive și
vizuale. Bicicleta va sfârși ca „încâlcitură de fiare”, probând că un lucru
înnădit nu va fi niciodată la fel de trainic ca unul finit, de calitate. Se
poate face o analogie și între faptul că bicicleta era făcută din bucăți, iar numele
personajului principal Duță provine, după cum se precizează la începutul
nuvelei, „de la Mitruță, diminutiv logic care pornește de la Dumitru”. De
altfel, Nicolae Spătaru pune accent pe numele pe care le atribuie personajelor
sale. Nu aflăm însă numele celui care în „Ce tip mișto am fost...” susține un
monolog. Întrebările pe care și le pune acesta sunt întrebările omului
contemporan, care nu-și găsește rostul în această lume. Și totuși, personajul
cu pricina, marcat de frământări, are tăria de a se autopersifla: „Eu nu umblu
cu jumătăți de măsură. Când e vorba de persoana mea, nu mă menajez deloc. Eu
vreau să fiu cinstit cu mine. Doar fiind cinstit cu tine însuți, poți fi la fel
și cu cei din jurul tău. Asta o știu de la Freud. Ascultați mai departe: Cine te crezi dumneata?, am repetat
întrebarea. Tăcere. Și-atunci am continuat, la fel de necruțător: Ai compus tu vreo sonată care să fie inclusă în patrimoniul cultural universal?
Tăcere. Sau cel puțin național?
Tăcere. Vreun șlagăr care să fie pe
buzele tuturora? Tăcere. Ai
descoperit vreun element chimic nou pentru tabelul lui Mendeleev? Ai descoperit
vreun remediu pentru zecile de boli incurabile? Ai scris vreo Iliadă cumva, vreun roman bestseller? Ai eliberat
vreun ostatic din ghearele unor bande insurgente? Spune, dragule! Spune,
bestie! Vedeți cu ce cuvinte mă numesc!” Eroul se înstrăinează din ce în ce mai
mult, dorindu-și izolarea. În contextul crizei pandemice pe care o traversăm,
ținând cont că volumul a fost lansat anul trecut undeva prin vară, această
povestire are și un caracter vizionar, începând cu această frază: „Astăzi,
plimbarea, o chestie atât de banală în trecut, a ajuns aproape la fel de
imposibilă ca și zborurile intergalactice”.
Proza cu care se închide volumul, „Dispariția”, vorbește despre o
dezamăgire în dragoste, dar finalul este deschis. Spiritul jucăuș al autorului
se manifestă și în acest mod, provocând cititorul să își imagineze continuarea
poveștii.
Firul care unește cele șapte povestiri ale volumului este timpul, dar nu
doar prin spaimele existențiale pe care le stârnește în omul universal, ci
chiar prin iminenta petrecere a timpului într-un vârtej de incertitudini. În
mod surprinzător, atât șovăiala personajelor atunci când se află în
situații-limită, cât și ambiguitatea unor întâmplări fac ca nuvelele din „Omul
izgonit de ceasuri” să aibă o vibrație înaltă. De altfel, autorul scontează
mult pe efectul de „surpriză”, pe care o introduce abil, cu subtilitate. Sau
așa cum excelent observă Ludmila Șimanschi, într-o cronică publicată în revista
„Dialogica”: „Nicolae Spătaru pune sub semnul întrebării opoziția ireductibilă
dintre real și ireal, plecând de la o situație firească, pentru a ajunge la supranatural”.
(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 608, aprilie 2020)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu