Cartea de poezii a Ruxandrei Anton, „Nici urmă de dragoste” (București, Ed.
„Eikon”, 2017), e consistentă și ar fi putut fi publicată chiar în două volume
separate. De altfel, se și compune din două fascicule: „Apelul de urgență”, cu
mottoul „Dragostea e arca”, respectiv „Selfie cu Lana când îmi povestește
visele”, având ca motto versurile „cerul visează/ așa apare ceața”. Și în prima
parte emoțiile transmise sunt răscolitoare, dar partea a doua este mai
convingătoare, impresionând profund prin relatarea frustă a unor experiențe de
viață teribile.
Apelul de urgență
Această parte începe cu o ars poetica. „Poezia mea” e un imn de iubire
închinat poeziei și creatorilor ei, dar totodată o lamentație, o conștientizare
a fixării injuste într-o zonă marginală: „pot să umple singurătatea/ cu alcool/
pot să umple durerea/ cu alcool/ pot să umple tristețea/ cu alcool/ pot să
umple dragostea înșelată/ cu alcool/ pot să umple frica/ cu alcool/ pot să
umple nimicul/ cu alcool// poezia lor bea și se scrie singură/ poezia lor are/
toate ușile/ deschise// poezia mea nu bea/ cot la cot cu ei”. Principalele teme
ale autoarei sunt problemele feminității și recursul la amintirile traumatice
ale copilăriei, relatate în prima parte mai voalat, utilizând simboluri și
metafore, în versuri ce pot avea uneori mai multe înțelesuri: „pe caiet mâna
copilului scrie/ o pădure de bastonașe/ bastonașul mare e tata/ bastonașele
mijlocii/ probează rochii care să le schimbe viața/ bastonașele mici lipesc
fotografiile// cât o să mai întârzie tata/ eu o să cresc mare” și continuarea
echivocă: „eu o să trag fermoarul/ fără să mă mai urc pe scaun”.
În loc de fericire, relația cu partenerul aduce angoasă, teama de abandon, moarte
(trauma avortului), sentimente de înstrăinare: „și zăpada devine un halat alb
din tablă/ vezi pixul roșu scriind pe zăpadă/ și repeți în gând cuvintele/ pe
care o să i le spui lui/ și cu cât le repeți mai mult/ cu atât fiecare cuvânt/
se preschimbă într-un scaun gol/ atât de gol/ de parcă n-ar fi stat pe el/
nimeni/ niciodată// nu știu unde sunt/ două mâini mă conduc/ două mâini mă
întind/ pe un pat rece/ îmi desfac picioarele/ și trag copilul afară// florile
din plastic/ îmi intră în carne// nu știu unde sunt/ orașul e un pumn mic/
închis/ iar lumea e un scaun gol”.
Selfie cu Lana când îmi
povestește visele
Lana este personajul principal feminin cu care facem cunoștință în această parte: „în burta lanei zbor/ și ea țipă/ și el nu aude/ acum douăzeci de
ani/ el îi auzea gândurile/ acum zece ani/ lana zbura în burta mea/ cu capul în
jos/ și părul ei/ atingea pământul”.
Autoarea folosește dedublarea. Aflăm despre suferințele adânci ale Lanei, despre abuzurile suferite în copilărie.
Mediul în care a trăit a fost unul disfuncțional, tatăl fiind alcoolic, violent
atât fizic, cât și verbal. Martor la maltratarea și umilirea mamei de către un bărbat
vicios și brutal, copilul cade și el victimă abuzurilor emoționale, reușind să
își salveze sufletul prin refugiul în lectură și evadare în fantastic: „cărțile
erau mai bune ca oamenii/ în cărți eu eram frumoasă ca mama/ bună ca mama eram
eu/ în cărți nu-mi mai era frică de tata/ în cărți mama nu era bătută/ și nu
fugea cu mine în brațe prin zăpadă/ cu picioarele goale/ la bunica// în cărți
era lana care ștergea dușumeaua roșie de la sângele ei/ apoi îmi lua durerea cu
mâna”.
Tulburătoarele versuri au și substrat psihologic, stresul toxic suferit în
primii ani ai vieții având efecte chiar și la vârsta adultă. Astfel, Lana are
stări anxioase frecvente, simte nevoia de a se izola de lume, se confruntă cu
blocaje de comunicare și relaționare, nu are suficientă încredere în sine sau
în cei din jur, e bântuită de pesimism, relațiile de iubire eșuează: „toți erau
fericiți/ cu ea fără ea/ toți urlau de fericire/ din fericirea lor puteai să
faci bărcuțe de hârtie/ puteai să faci un soare la miezul nopții/ puteai să
faci un căluț de gips/ puteai să faci orice/ de unică folosință// lana trăiește
extrem/ lana trăiește periculos/ un roi de albine/ inima ei” („nici un bărbat
nu era nebun după lana”) sau aceste strofe din finalul poemului „am făcut
saltul”: „lana freca podeaua/ cu sodă caustică/ afară zăpada era/ din sodă
caustică// acum că ai murit/ ești un tată mai bun/ acum că ai murit/ du-mă
înapoi// du-mă înapoi/ de la orice bărbat/ un abur negru crește/ între mine/ și
el/ un abur negru/ care mă rupe în două”. Imaginea podelei ce este curățată de
sânge cu sodă caustică este copleșitoare, efectul vibrant fiind potențat pe de
o parte prin nerostirea cuvântului „sânge”, pe de altă parte prin polisemia adjectivului
„caustic”. Ruxandra Anton este o autoare care demonstrează că stăpânește
mijloacele de expresie, în mod special în această a doua parte a cărții, ireproșabilă
în ceea ce privește unitatea stilistică.
Tematica volumului este de mare actualitate. Sunt frecvente în creațiile artistice
moderne (teatru, film, proză, poezie etc.) subiecte precum violența domestică
sau/ și condiția femeii în societate. Totuși,
comparativ cu perioada comunistă, în prezent sunt mai multe instituții și
autorități publice care luptă pentru combaterea abuzurilor suferite de femei.
Parafrazând o vorbă populară, am spune că, din păcate, sunt destule situații în
care până să ajungă/ apeleze la autorități, pe biata femeie o „mănâncă de vie” acel
individ care profită de forța sa fizică pentru a insulta, jigni, intimida, teroriza,
șantaja emoțional etc. Ceea ce observă și Carmen Mihalache în cea mai recentă
carte a ei, intitulată „Hublou” (Bacău, Ed. „Babel”, 2019), în capitolul „Lupta
pentru feminism vine și dintr-un fel de masculinitate”: „Acum sunt legi clare,
la care se aduc în continuare îmbunătățiri, care condamnă violența domestică.
Dar lucrurile nu se rezolvă doar prin reglementări juridice, din păcate subiectul
fiind mult mai complex și foarte delicat. Totul pornește de la mentalitate,
tradiție, grele moșteniri, educație. Sau, mai precis, de la lipsa acesteia”.
Cine va citi cu atenție volumul „Nici urmă de dragoste” va găsi trimiteri la
aceste tare. Poezia Ruxandrei Anton trebuie citită nu doar cu luare-aminte, ci
și cu sufletul. Chiar dacă mărturisirile sunt despre experiențe foarte dure și
despre deficitul imens de tandrețe dintr-o copilărie nefericită, din fiecare poezie,
din fiecare vers transpare o imensă capacitate de dăruire. Transpare
Iubirea! Ruxandra Anton – la fel ca personajul ei, Lana – se salvează prin
poezie, autenticitate, aspirația la dragoste și frumusețe. Amintirile negre se
șterg sau se pierd în ceață, lăsând loc câtorva amintiri pozitive: episoadele
în care mama își manifestă afecțiunea maternă; tandrețea bunicilor a căror casă
pare o cochilie unde s-ar putea ascunde înspre bucuria miraculoasă a armoniei
familiale: „somnul la bunica era altfel/ patul ei era așa de moale/ și
răsuflarea ei era melodioasă/ bunica dormea cu noi două/ ca să nu ne certăm/ de
la cine doarme cu bunica/ pe atunci încă era casa cea veche-veche/ cu prispă și
cerdac/ cu miros de lemn de var și busuioc/ numai bunicul mirosea a oraș// el
venea în toiul nopții/ pâș-pâș/ să nu ne trezească”.
Volumul „Nici urmă de dragoste” beneficiază de o prezentare grafică
elegantă: pe coperta I este reprodusă o fotografie realizată de Cătălin
Agopian, iar pe coperta IV, o lucrare a lui Mihai A. Barbu: o fotografie ce
face parte din colecția „Sticle pentru minte, inimă și literatură”.
(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 606, februarie 2020)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu