Cea mai recentă carte a lui V. Leac - „Monoideal” (București,
Ed. Nemira Publishing House, 2018), apărută în colecția „Vorpal”, coordonată de
Svetlana Cârstean, face notă distinctă în peisajul poetic
contemporan. Nu atât pentru că ar avea o altfel
de stilistică, deși s-ar putea spune și acest lucru, ci mai ales pentru
bogatul conținut de idei, ceea ce se-ntâmplă mai rar în poezia actuală.
„Monoideal” e un volum solid, am putea spune și eterogen, fiind construit pe
mai multe voci. Este remarcabil în acest volum, cum autorul glisează de la
confesiune la observație și/sau experiment, de la narativitate la oralitatea de
tip slang sau chiar lirica asemănătoare sonetului. Pentru cei care se vor fi
întrebând ce înseamnă monoideal, chiar autorul oferă, pe la mijlocul cărții în
poemul „bad or worse”, definiția termenului: „zona numită monoideal: un loc
unde ți-ai transferat/ speranțele și plăcerile”. Sigur că pentru a prinde
sensul direcționat de autor, accentul trebuie pus pe „transferat”, pe care-l
vom titra ca „abandonat”; abandonul, singurătatea, izolarea fiind
caracteristice post-umanismului. Așadar, monoideal este o antiutopie.
Poemul-manifest cu care se deschide cartea, scris în forță, cu nerv
contestatar, e grav și convingător: „Ce facem noi, cei fără ambiție, cărora ne
plac/ monologurile interioare iraționale?/ Noi, cei care știm că suntem prinși
în meschinărie și oboseală,/ și orice lucru ni se pare imposibil și
îndepărtat?// Ce facem noi ăștia prinși în blocaj, veșnic nemulțumiți?/ Când se
întâmplă să avem o seară mișto,/ ni se pare că totul e atât de ușor iar, mai
târziu,/ când rămânem singuri, murim încet și fără sens”. Căutarea sensului,
ignorarea acestei căutări de către omul contemporan, alunecarea permanentă
într-o iluzie neproductivă, depersonalizarea, lipsa de identitate le-ntâlnim nu
doar în acest text, intitulat sugestiv „zona distrușilor”, sunt elemente asupra
cărora autorul revine. Decupăm ultima dintre cele opt strofe ale poemului, pe
care într-o cronică publicată în „Observator cultural”, Alina Purcaru l-a numit
„poem al exasperării, un adevărat hit al volumului”: „Noi, cei care n-am vrut
niciodată să ne maturizăm;/ care n-am vrut să cunoaștem ridicolul și lipsa de
sens./ Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas/ blocați pentru
totdeauna, aici, în zona distrușilor?” Totuși, tonul general al volumului,
foarte bine sudat și excelent organizat, nu este atât de expansiv, vulcanic și
invaziv cum se-ntâmplă în acest „hit”. În poemele narative, povestite uneori la
persoana I singular sau plural, alteori la persoana a III-a, conținând multă
imagistică, tonul e de regulă grav, resemnat și trist. În micile narațiuni
scrise la persoana I, autorul nu este întotdeauna el subiectul, ci la fel ca-n
dramaturgie, își imaginează monologurile interioare ale unor personaje. Eroii
din „Monoideal” sunt oameni confuzi, blazați, compulsivi, apatici, sictiriți,
indispuși, revoltați dar în general fără atitudine de luptători, inadaptați,
mizantropi, abulici, într-un singur cuvânt, nefericiți. E o schimbare de
registru al poetului V. Leac, care-și obișnuise cititorii cu stilul său încărcat
de un umor fin, dar și placid. „Monoideal” păstrează nuanțe de umor, dar și-a
modificat structura, e acid, chiar caustic.
Una dintre temele abordate este emigrația și problemele cu care se confruntă
emigranții. Tratați în noua țară, în care își duc zilele, fără respect, pierzându-și
stima de sine, lipsiți de identitate, ei se transformă în workers, roboței care execută activități fizice până la epuizare:
„Aici în zonă nu există femei, doar/ workers. Noi nu spunem nimic, îi evităm/
și muncim din greu”. Supraveghetorul induce nu doar sentimente de încarcerare
și claustrare, pare un spirit malefic, un Caron, dar unul din prezentul nostru
alterat, care și-a schimbat vechea luntre cu un binoclu cu care, deși e invalid
(infirmitatea fizică trebuie extinsă la cea sufletească), poate controla și
monitoriza demiurgic: „Suntem supravegheați/ de drone și de un bătrân invalid
care stă mereu/ în fereastră cu un binoclu militar pe genunchi”. Se insinuează aspirația
de a ieși din angoasa destrămării, dorința de evadare din spațiul străin
devenit treptat ostil, proiecții spre restabilirea echilibrului familial: „Toți
știm că într-o zi vom pleca de aici. Suntem/ atât de convinși că am început să facem
cumpărături,/ cadouri pentru prieteni și pentru familie. Ne încărcăm/ bateriile
în felul ăsta, ne înșelăm sufletul păcătos”. Un poem puternic și reprezentativ
despre emigrație este „Sera”, care descrie o zi obișnuită de muncă, lucrătorii
fiind angajați pentru smulgerea buruienilor. Dar rutina e zdruncinată de
apariția unei buruieni uriașe drept în mijlocul serei. Metafora este de
excepție, este inevitabil să nu asociezi imaginea cu cea a unei misterioase
sperietori de ciori și să nu te gândești la o interpretare christică:
răstignirea lui Iisus Hristos pe cruce. De altfel, unul dintre muncitori,
„iraționalul Matotelo” dorindu-și să se salveze de tirania rutinii alege să lase
buruiana acolo, la locul ei, ca un simbol și al desțelenirii etnice. Când locul
este plivit de jur împrejur, unicitatea și singurătatea buruienii, ironizată
drept „garden boy – spiritul serei”,
devin copleșitoare. Dar totul se reașază în raționalitatea gregară odată cu
apariția și intervenția supraveghetoarei, pe care, deloc întâmplător, o cheamă
Christin, e o ironie bineînțeles, căci ea joacă rolul unei Iude. Din păcate,
bunul, iraționalul Matotelo nu
reușește să-și apere mentalitatea nonconfirmistă, cedează, transformându-se
într-un laș, așa cum în povestea biblică a cedat și Pilat din Pont, ceea ce-l
umanizează însă este înnegurata părere de rău: „Christin, supraveghetoarea, a
ajuns la noi după/ pauza de 5 minute de la ora 18.00. A verificat sera/ și a
întrebat: «Ce-i cu planta aia rămasă acolo,/ în mijlocul serei? Ce se întâmplă,
de fapt, aici?»/ Matotelo i-a făcut semn să-l urmeze.// Dacă îi priveai din
spate pe cei doi, îndreptându-se/ spre buruiana rămasă în mijlocul serei,
puteai jura/ că sunt un cuplu ideal. Ce au discutat ei acolo,/ lângă garden boy, nu știm. Imaginea lor era
din altă poveste./ Tipa s-a aplecat la un moment dat și a smuls buruiana.// A
ieșit din seră cu fața triumfătoare. Toți zâmbeau/ când a trecut pe lângă ei,
însă nimeni nu a scos o vorbă./ Matotelo a rămas acolo, în mijlocul serei, în
contre-jour./ O siluetă neagră despre care nu știai ce să crezi”.
Atât „Sera”, dar și alte poezii din volum, „Undeva la granița cu Olanda”,
„Tot ce contează pentru noi”, „Gazonul”, „Vino și arată-mi stelele”, „Puțin
timp mai târziu”, „Paznicul”, „Hotel Cosmos” sunt cinematice, pot fi scenarii
de scurtmetraje, unele dintre ele cuprinzând și scurte dialoguri. „Vino și
arată-mi stelele” e despre fragilitatea și instabilitatea omului modern, despre
falsitate, decepție și dezamăgire. „Paznicul” e o satiră la adresa unui spirit înregimentat.
Paradoxal, trăsături negative ca „tăcerea” (adică acceptarea necondiționată),
„ostilitatea” (răutatea) sau „indiferența” (blazarea) pot genera o nuanță de
mister, personajul fiind captiv într-o împietrire greu de descifrat.
V. Leac își fracturează uneori textul cu afirmații sentențioase, expresii
aforistice: „Cele mai grele lovituri de la prieteni vin”, „Capitalismul e un
gazon perfect tuns”, „Compasiunea e moartea nihilismului”, „Onorurile aduc
îmbătrânire prematură”, „Pot merge în recunoaștere pentru că nimeni nu mă
recunoaște”, „Se spune că tradiția te scutește de imaginație și judecată”,
„Cele mai mișto lucruri din lume rămân nevăzute” ș.a.
„Monoideal” conține și câteva poezii mai vesele, foarte ritmate, cu
oralitate de tip slang cum am menționat deja, unele situându-se pe linia
discursului autorului din anii 2000, discurs despre care ne vorbește poeta
Cosmina Moroșan pe coperta a patra a cărții: „La începutul anilor 2000, V. Leac
media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și
obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern
mobilă și aproape fără tradiție”. E o dovadă clară că autorul se poate juca
frumos și inteligent, candid și savuros. Dar valoarea volumului „Monoideal” consider
că stă mai mult în poemele sale ce conțin mai mult sau mai puțin subsidiar
revolta, acele poeme în care suntem copleșiți de o radiografie severă dar
sinceră a prezentului: abisul fărâmițării timpului, tristețea pierderii
idealurilor, anihilarea nevoii acute de sens, superficialitatea și mefiența
indivizilor. Impresionant este și grupajul de poezii intitulat „Oțetarii”. Metaforic
vorbind, acești formidabili copaci au frustrări, tabieturi și tare specifice
omului contemporan: „Parcurile și zonele verzi administrative/ nu sunt pentru
noi./ Noi iubim ruina și dispariția civilizației./ Unii spun că nu suntem decât
niște paraziți agresivi,/ rezistenți la poluare, indiferenți față de viitor.//
Toamna ne transformă în desenele unui copil neînțeles./ E riscant să te arăți
că ești viu și aproape casant./ Înlocuim absența fără pretenții/ adaptabili și
rezistenți/ ca o mișcare clandestină, ocupăm teritorii și/ Instituții moarte”.
Note: 1. Articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, Revista Ateneu, nr.600, iulie-august
2. V. Leac a primit în 2019 Premiul Revistei Ateneu pentru poezie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu