Faima de regizor de teatru a lui Mihai Măniuțiu a depășit-o pe cea de
scriitor. Și totuși, cărțile sale au avut parte de aprecierile unor reputați
critici literari contemporani (Radu G. Țeposu, Ion Pop, Dan C. Mihăilescu, Irina
Petraș, Cosmin Ciotloș, Marius Chivu, Viorel Mureșan ș.a.).
Mihai Măniuțiu, un pasionat al artei cuvântului, a publicat volume de proză
fantastică: „Un zeu aproape muritor” (1982), „Istorii pe care n-am să le scriu”
(1998), „Omphalos” (2001), „Opiniile unui călător nedemn de încredere” (2011),
„Fuga cu Henri” (2017); romanele „Aventurile hingherului în Balkanya” (2017) și
„Fantome în Las Vegas” (2018); volume de poezii: „În Balkanya, eu și ceilalți
demoni” (2011), „Până una-alta” (2012), „Vertij” (2014), „Tu” (2016), „Avionul
fantomă” (2017), „urmuz. 23 noiembrie 1923” (2018), „Și încă ceva” (2019) și
numeroase eseuri teatrale. Pasiunea pentru artele vizuale se reflectă în proza sa
de factură fantastică, ce se desfășoară secvențial și cinematic. În micro-romanul
„Fantome
în Las Vegas” (București, Ed. „Tracus Arte”, 2018), autorul
imaginează un dialog purtat cu o fantomă numită „avva Noah”; evident, trimitere
la personajul biblic Noe. Vocabula „avva” e folosită nu pentru a simboliza
sfințenia sau religiozitatea personajului, ci pentru a ne indica gradul de
entitate superioară în rândul fantomelor. De asemenea, ava, în vechime, se mai folosea și cu sensul de „tată”. Cu toate că
de multe ori avva Noah i se adresează tânărului său ucenic cu „măi, tată”, el
nu este doar fantoma tatălui; poate fi și spectrul unui mentor literar sau un
alter-ego. Sau, cum îl numește Irina Petraș, „alterul cunoscător al textului
care tocmai se face”. Romanul este alcătuit din 29 de capitole, cu tilturi,
care ar putea funcționa și ca proze scurte de sine stătătoare.
Chiar dacă e bogat în replici sclipitoare, înfruntări amărui-ironice sau
tachinări inofensive, dialogul dintre narator și avva Noah ar putea fi receptat
drept un monolog, o discuție cu propriul eu, într-o lume a visului.
Cartea cuprinde dihotomiile viață și moarte, real și imaginar, bine și rău,
sacru și profan, lumină și întuneric, noapte și zi, eu și tu. Ba chiar America și
România. Cele două personaje principale au origini românești. Dar întâmplările,
sau mai bine-zis fantasmele, sunt proiectate în Orașul Luminilor, Las Vegas,
timp de 40 de zile, adică tot atâtea câte se spune că ar avea nevoie sufletul
unui creștin, după ce moare, să se înalțe de la pământ la cer. Însă avva Noah nu
este un tip evlavios. La întrebarea dacă există viață după moarte, el răspunde,
hâtru, printr-o întrebare retorică: „S-a-ntors vreun om din moarte, măi tată?”
În jurul celor doi gravitează o serie de alte personaje/fantome secundare,
care mai de care mai pitorești. Unele sunt pozitive sau chiar simpatice (fantoma
mamei naratorului, „scăpărând scântei din contururile-i spectrale”, apare într-o
povestire și îl lovește pe avva cu „poșetuța” în cap), dar altele, dimpotrivă, sunt
negative și antipatice. Cum este șoferul unei limuzine de gheață (prototipul gardianului securist) din capitolul
în care se fac referințe la oribilii ani '50 ai comunismului.
Romanul lui Mihai Măniuțiu este cât se poate de dadaist, edificatoare fiind
și imaginea de pe coperta I, un detaliu din „Périphérie singulière”, de Jules
Perahim. Pe lângă dialogul savuros, prozatorul inserează descrieri de un
deosebit rafinament, reflecții despre viață, fragmente de satiră socială și
politică, anecdote de un comic absurd à la Eugène Ionesco, proiecții fantastice
în genul celor urmuziene. Povestea relatată este originală și nu e lipsită de
tensiune dramatică și suspans. Deși suprarealistă, intriga e destul de puternică.
Protagonistul se află sub incidența hazardului, pare bolnav, zbătându-se între
viață și moarte, măcinat de halucinații, traversând celebrul „tunel de lumină”
și întâlnindu-se cu avva Noah, un personaj fantastic și bizar, care stă „ca un
tub”, înfășurându-se (absurd) în jurul lui. În plan fizic, cei doi sunt
separați, au corpuri diferite, dar gândurile lor de multe ori se suprapun sau
se continuă unul pe celălalt. În stare cataleptică, Noah vorbește prin gura
celuilalt, ca-ntr-un fenomen de posedare. Amintirile sunt, de asemenea, distincte,
separate. Avva Noah este fantomă, protagonistul-narator este „doar pe jumătate
fantomă”.
Este posibil ca drama protagonistului să nu aibă o cauză patologică,
suferințele sale să fie de ordin psihic: poate că este ipohondru, poate că delirează.
În mod cert, are momente când trece prin stări febrile și suferă din varii
motive claustrante:
„Cu pleoapele fierbinți, lipite, merg pe dibuite în sala de baie, mă
sprijin cu mâinile de chiuvetă și privesc îndelung, orbecăind prin valuri și
valuri cenușii de ceață. După un timp, mă văd. E altcineva acolo, în pasta de
neoane a oglinzii, însă mă recunosc. Eu, cu încă cineva sau ceva, în aceeași
nălucire de carne brumată și haine în culori țipătoare.
Febra.
Febra, desigur.
Îmbrăcat în zdrențele ei voaiante.
Umezesc un prosop și mă întorc în cameră, tamponându-mi tâmplele pe care
s-au fixat ca niște fălci ale aceleiași menghine două ventuze. Zumzăitoare”.
Febra, lumina, întunericul, umbra reprezintă laitmotivele cărții. Iar
durerea, care îi cuprinde tânărului ucenic tot trupul, devine uneori
„lichidă”.
Autorul creează sincope, alternând din când în când narațiunea cu superbe insule
de poezie: „De el, de căderea lui – de el în cădere mă agăț./ Și o clipă mai
târziu nu mai cad./ Tălpile mi se înfig în ceva moale și totodată solid./ Troiene
de zăpadă./ Pudrate cu negru de fum./ Stau îngropat până la brâu în ele, însă
continui să resimt căderea unui corp, poate al meu, poate străin, undeva în
mine, în interiorul meu./ Friabil./ Fragil./ Îmi simt oasele, pe dinăuntru,
zdrelite”.
„Fantome în Las Vegas” este un roman parabolic, oniric, suprarealist, bogat
în simboluri și metafore. Pentru plasarea acțiunii nu se putea alege un loc mai
potrivit decât Las Vegas, metropola cu viață nocturnă foarte agitată și lumini
„care îți explodează în față”. Hazard și iluzie...; putere și prăbușire...; speranță
și miraj...; angoasă și euforie.
Nu știm cu exactitate dacă eroul se salvează, nici care este etapa la care
va trece ghidul său spiritual. Finalul e deschis, cartea al cărei conținut era
cunoscut de avva Noah încă înainte de a fi scrisă respectă sfatul acestuia:
„După final mai trebuie întotdeauna să fie ceva, altfel nu e final”.
În cronica sa „Vitalitate urmuziană”, publicată în revista „România
literară”, nr. 28/2018, criticul literar Ion Pop conchidea: „În ansamblul său
mozaical, cu secvențe ce preiau succesiv firul narațiunii atât de zigzagate și
de multiplu direcționată, cărticica lui Mihai Măniuțiu (de o sută de pagini)
încheagă până la urmă o mică lume care are logica și ilogicul său, o unitate de
atmosferă cvasi-onirică, o perspectivă de regizor-comediograf, manipulator de
mici scene himerice, unele, cum am notat, de un comic în pragul grotescului,
uzând cu dexteritate de convențiile literare. Cea mai evidentă și expusă la
vedere e cea urmuziană, aplicată, iată, unui spațiu virtual, în care feericul
și coșmarescul coabitează, conducând în fond spre sugestia precarității lumii
de azi, unde artificiul concurează faptul autentic trăit, într-o viziune
extrem-relativizantă. De aici provine și o anume tentă lirică, ironic-elegiacă
a unor proze rostite/ scrise cu o dicțiune limpede și o grijă pentru o anume
cadență a frazei, adusă uneori la limita expresiei poematice. Fantomele din Las Vegas pot fi caracterizate,
așadar, și ca mici exerciții de virtuozitate ale unui prozator (și poet) care
este și un artizan remarcabil al discursului narativ, probat fără denivelări de
relief estetic și în scrierile sale precedente”.
(articol de Violeta Savu, publicat în Revista Ateneu , mai, 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu