Fantoma lui Măniuțiu și luminile orbitoare ale orașului


Faima de regizor de teatru a lui Mihai Măniuțiu a depășit-o pe cea de scriitor. Și totuși, cărțile sale au avut parte de aprecierile unor reputați critici literari contemporani (Radu G. Țeposu, Ion Pop, Dan C. Mihăilescu, Irina Petraș, Cosmin Ciotloș, Marius Chivu, Viorel Mureșan ș.a.).
Mihai Măniuțiu, un pasionat al artei cuvântului, a publicat volume de proză fantastică: „Un zeu aproape muritor” (1982), „Istorii pe care n-am să le scriu” (1998), „Omphalos” (2001), „Opiniile unui călător nedemn de încredere” (2011), „Fuga cu Henri” (2017); romanele „Aventurile hingherului în Balkanya” (2017) și „Fantome în Las Vegas” (2018); volume de poezii: „În Balkanya, eu și ceilalți demoni” (2011), „Până una-alta” (2012), „Vertij” (2014), „Tu” (2016), „Avionul fantomă” (2017), „urmuz. 23 noiembrie 1923” (2018), „Și încă ceva” (2019) și numeroase eseuri teatrale. Pasiunea pentru artele vizuale se reflectă în proza sa de factură fantastică, ce se desfășoară secvențial și cinematic. În micro-romanul „Fantome în Las Vegas” (București, Ed. Tracus Arte, 2018), autorul imaginează un dialog purtat cu o fantomă numită „avva Noah”; evident, trimitere la personajul biblic Noe. Vocabula „avva” e folosită nu pentru a simboliza sfințenia sau religiozitatea personajului, ci pentru a ne indica gradul de entitate superioară în rândul fantomelor. De asemenea, ava, în vechime, se mai folosea și cu sensul de „tată”. Cu toate că de multe ori avva Noah i se adresează tânărului său ucenic cu „măi, tată”, el nu este doar fantoma tatălui; poate fi și spectrul unui mentor literar sau un alter-ego. Sau, cum îl numește Irina Petraș, „alterul cunoscător al textului care tocmai se face”. Romanul este alcătuit din 29 de capitole, cu tilturi, care ar putea funcționa și ca proze scurte de sine stătătoare.
Chiar dacă e bogat în replici sclipitoare, înfruntări amărui-ironice sau tachinări inofensive, dialogul dintre narator și avva Noah ar putea fi receptat drept un monolog, o discuție cu propriul eu, într-o lume a visului.  
Cartea cuprinde dihotomiile viață și moarte, real și imaginar, bine și rău, sacru și profan, lumină și întuneric, noapte și zi, eu și tu. Ba chiar America și România. Cele două personaje principale au origini românești. Dar întâmplările, sau mai bine-zis fantasmele, sunt proiectate în Orașul Luminilor, Las Vegas, timp de 40 de zile, adică tot atâtea câte se spune că ar avea nevoie sufletul unui creștin, după ce moare, să se înalțe de la pământ la cer. Însă avva Noah nu este un tip evlavios. La întrebarea dacă există viață după moarte, el răspunde, hâtru, printr-o întrebare retorică: „S-a-ntors vreun om din moarte, măi tată?”
În jurul celor doi gravitează o serie de alte personaje/fantome secundare, care mai de care mai pitorești. Unele sunt pozitive sau chiar simpatice (fantoma mamei naratorului, „scăpărând scântei din contururile-i spectrale”, apare într-o povestire și îl lovește pe avva cu „poșetuța” în cap), dar altele, dimpotrivă, sunt negative și antipatice. Cum este șoferul unei limuzine de gheață (prototipul gardianului securist) din capitolul în care se fac referințe la oribilii ani '50 ai comunismului.
Romanul lui Mihai Măniuțiu este cât se poate de dadaist, edificatoare fiind și imaginea de pe coperta I, un detaliu din „Périphérie singulière”, de Jules Perahim. Pe lângă dialogul savuros, prozatorul inserează descrieri de un deosebit rafinament, reflecții despre viață, fragmente de satiră socială și politică, anecdote de un comic absurd à la Eugène Ionesco, proiecții fantastice în genul celor urmuziene. Povestea relatată este originală și nu e lipsită de tensiune dramatică și suspans. Deși suprarealistă, intriga e destul de puternică. Protagonistul se află sub incidența hazardului, pare bolnav, zbătându-se între viață și moarte, măcinat de halucinații, traversând celebrul „tunel de lumină” și întâlnindu-se cu avva Noah, un personaj fantastic și bizar, care stă „ca un tub”, înfășurându-se (absurd) în jurul lui. În plan fizic, cei doi sunt separați, au corpuri diferite, dar gândurile lor de multe ori se suprapun sau se continuă unul pe celălalt. În stare cataleptică, Noah vorbește prin gura celuilalt, ca-ntr-un fenomen de posedare. Amintirile sunt, de asemenea, distincte, separate. Avva Noah este fantomă, protagonistul-narator este „doar pe jumătate fantomă”.
Este posibil ca drama protagonistului să nu aibă o cauză patologică, suferințele sale să fie de ordin psihic: poate că este ipohondru, poate că delirează. În mod cert, are momente când trece prin stări febrile și suferă din varii motive claustrante:
„Cu pleoapele fierbinți, lipite, merg pe dibuite în sala de baie, mă sprijin cu mâinile de chiuvetă și privesc îndelung, orbecăind prin valuri și valuri cenușii de ceață. După un timp, mă văd. E altcineva acolo, în pasta de neoane a oglinzii, însă mă recunosc. Eu, cu încă cineva sau ceva, în aceeași nălucire de carne brumată și haine în culori țipătoare.
Febra.
Febra, desigur.
Îmbrăcat în zdrențele ei voaiante.
Umezesc un prosop și mă întorc în cameră, tamponându-mi tâmplele pe care s-au fixat ca niște fălci ale aceleiași menghine două ventuze. Zumzăitoare”.  
Febra, lumina, întunericul, umbra reprezintă laitmotivele cărții. Iar durerea, care îi cuprinde tânărului ucenic tot trupul, devine uneori „lichidă”. 
Autorul creează sincope, alternând din când în când narațiunea cu superbe insule de poezie: „De el, de căderea lui – de el în cădere mă agăț./ Și o clipă mai târziu nu mai cad./ Tălpile mi se înfig în ceva moale și totodată solid./ Troiene de zăpadă./ Pudrate cu negru de fum./ Stau îngropat până la brâu în ele, însă continui să resimt căderea unui corp, poate al meu, poate străin, undeva în mine, în interiorul meu./ Friabil./ Fragil./ Îmi simt oasele, pe dinăuntru, zdrelite”.
„Fantome în Las Vegas” este un roman parabolic, oniric, suprarealist, bogat în simboluri și metafore. Pentru plasarea acțiunii nu se putea alege un loc mai potrivit decât Las Vegas, metropola cu viață nocturnă foarte agitată și lumini „care îți explodează în față”. Hazard și iluzie...; putere și prăbușire...; speranță și miraj...; angoasă și euforie.
Nu știm cu exactitate dacă eroul se salvează, nici care este etapa la care va trece ghidul său spiritual. Finalul e deschis, cartea al cărei conținut era cunoscut de avva Noah încă înainte de a fi scrisă respectă sfatul acestuia: „După final mai trebuie întotdeauna să fie ceva, altfel nu e final”.
În cronica sa „Vitalitate urmuziană”, publicată în revista „România literară”, nr. 28/2018, criticul literar Ion Pop conchidea: „În ansamblul său mozaical, cu secvențe ce preiau succesiv firul narațiunii atât de zigzagate și de multiplu direcționată, cărticica lui Mihai Măniuțiu (de o sută de pagini) încheagă până la urmă o mică lume care are logica și ilogicul său, o unitate de atmosferă cvasi-onirică, o perspectivă de regizor-comediograf, manipulator de mici scene himerice, unele, cum am notat, de un comic în pragul grotescului, uzând cu dexteritate de convențiile literare. Cea mai evidentă și expusă la vedere e cea urmuziană, aplicată, iată, unui spațiu virtual, în care feericul și coșmarescul coabitează, conducând în fond spre sugestia precarității lumii de azi, unde artificiul concurează faptul autentic trăit, într-o viziune extrem-relativizantă. De aici provine și o anume tentă lirică, ironic-elegiacă a unor proze rostite/ scrise cu o dicțiune limpede și o grijă pentru o anume cadență a frazei, adusă uneori la limita expresiei poematice. Fantomele din Las Vegas pot fi caracterizate, așadar, și ca mici exerciții de virtuozitate ale unui prozator (și poet) care este și un artizan remarcabil al discursului narativ, probat fără denivelări de relief estetic și în scrierile sale precedente”. 
(articol de Violeta Savu, publicat în Revista Ateneu, mai, 2019)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu