Rinocerii și sibilinicile lui Amancio/ Los rinocerontes y las sibilinicas de Amancio

Rinocerii și sibilinicile lui Amancio

După vizionarea piesei de teatru „Rinocerii”, eram invitate, eu și prietena mea, care este critic de teatru, la petrecerea pentru sărbătorirea premierei. De fapt, ea era invitată și mi-a propus să merg cu ea. Împreună cu directoarea teatrului câțiva dintre invitați am străbătut vreo două-trei culoare, sau poate mai multe, de la parterul clădirii. Am ajuns la lift și am urcat până la etajul al treilea, unde mesele erau încărcate cu de toate, băuturi rafinate, bucate sofisticate, de toate culorile, și fructe. Se vorbea în șoaptă, lumea aștepta să iasă actorii de la cabinele unde și-au dat jos stratul mai gros sau mai subțire de machiaj, depinde ce personaj a interpretat fiecare. Căldura exagerată din sala de spectacol mă înfierbântase și setea mă chinuia. Am cules câteva boabe de struguri roșii, dar am simțit săgețile unor priviri ostile. Era o lipsă de bun simț, trebuia să am răbdare să vină actorii... Așa că am scăpat toate boabele pe podea, făcându-mă mai abitir de rușine. M-am retras într-un colț, îmi doream să fiu în altă parte, împreună cu ceilalți prieteni ai mei, care m-au însoțit la teatru. Un cuplu de tineri căsătoriți, da, sunt încă foarte tineri, chiar dacă au vreo cincisprezece ani, cred, de căsătorie. Ea îmi este prietenă apropiată, cu soțul ei am ieșit mai rar, dar cum cei doi trec printr-o perioadă de redescoperire, în care partea cea mai frumoasă este că au început să-și trimită scrisori de re-îndrăgostire, soțul ei și-a manifestat dorința de a-i cunoaște mai bine prietenii.

   La etajul al treilea în sfârșit au sosit actorii, au un look nonconformist, sunt nonșalanți, așa că mă eliberez și eu automat din crispare. Îl felicit pe Jean, mi-aș dori să-l felicit și pe Berenjer, însă-i prea asaltat de toată lumea, adulat... Așa că nu îi mai spun nimic, unul dintre motive fiind și că e impardonabil de tânăr și frumos. Să-i gâdile ceilalți orgoliul, pe mine oricum nu mă cunoaște. Directoarea teatrului începe un discurs. Mirela, soția cea tânără, îmi trimite sms: Vio, hai la Oscar Wilde! (E o cafenea). La Epicentru (un pub, unde, înainte de spectacol, mâncasem împreună cu Mirela și soțul ei cartofi copți în rolă) era full, nu aveai unde să arunci un ac. Nu pot, îi răspund, vorbește directoarea teatrului. Hai măi, Vio, nu fi rinocer! Nu-s rinocer, dar doamna stă în ușa prin care ar trebui să ies, ce naiba să-i zic, dă-te la o parte, că vreau să plec?! Nu pot să-i întrerup discursul... Bine, bine, noi te așteptăm aici. Avem vin fiert! Sună-mă când scapi și iese Cornel înaintea ta. Nu cred că va ține mult speech-ul, deja se râde în hohote la glumele directriței, îi răspund tot prin sms. Fain. Te-așteptăm!

   Se ciocnesc destul de curând din nou paharele de șampanie, ciocnesc și eu cu toată lumea, deși nu cunosc pe nimeni, iar Carmen a dispărut. Ușa e acum liberă, ies, mă depășesc actrița din rolul principal și un coleg de-al ei, îi felicit pentru interpretări. Ea e veselă, exuberantă, copilăroasă. Îmi place, îmi răspunde cald, tot trupul ei vibrând a bucurie. Ar putea-o interpreta lejer și pe Daisy din Marele Gatsby, nu știu de ce îmi trece prin cap asta. Urc și cobor niște trepte de pe o scară interioară, cineva din echipa tehnică îmi observă dezorientarea. Căutați liftul? Da... Haideți că vă conduc eu! Bineînțeles, am făcut doar doi pași... Of, Doamne, ratatul meu simț de orientare în spațiu și-n... viață! Apăs pe butonul rotund, se deschid ușile. Sunt singură în lift... 1, 2, 3... 1, 2, 3... nu-s doar numerele palierelor, îmi fac curaj să uit că sunt singură într-o cutie mișcătoare... E oglindă în lift, stau cu spatele la uși, mă uit în oglindă, de data asta nu din narcisism, ci mă amăgesc că nu-s singură, mai este și persoana din fața mea, cu același chip cu al meu. 1, 2, 3... 1, 2, 3... respiră, respiră adânc! Apăsasem pe zero, că de la parter urcasem în primă fază, nu-i așa?! Zero... zero... se deschid ușile, ies, dar nu recunosc nimic... liftul e încă deschis, hai înapoi... Apăs pe unu... Nimeni, nimic... doar câteva trepte de ciment, urc, dar e din ce în ce mai rece și luminile tot mai prăfuite... Cobor, sunt iar în fața liftului... apăs iarăși zero. Ușile liftului se izbesc cu zgomot. Trebuie să găsesc o cale de ieșire... Merg tot înainte, în capătul unui culoar se deschid altele două. Stânga sau dreapta?! Dreapta, stânga nu-mi place că-i comunistă. Înaintez. Găsesc o ușă ce face legătura cu exteriorul, e încuiată, dar cheia este în butuc. Sună telefonul. Hei, Vio, am primit sms de la tine că ai plecat de la party. Să iasă Cornel acum înaintea ta? Nu, nu încă, nu știu unde sunt, m-am rătăcit prin clădire... Cum adică te-ai rătăcit... Pierd semnalul... învârt cheia în broască, descui ușa și ies pe o platformă, pe jos e un strat gros de zăpadă, din loc în loc, postate grămezi negre uriașe, parcă ar fi sarcofage... Unde am ajuns, ce-or fi aceste lucruri?! M-apropii de o formă de dimensiuni mai mici. În piesa de teatru, câțiva actori camuflați în niște saci negri reprezentau rinocerii... Seamănă. Mâinile mele reci tremură timid pe folia pe care o dezvelesc. E o statuetă, un bărbat gol, cu un braț lipsă, cu mască pe față... Și care parcă aleargă, fuge de ceva sau de cineva, așa cum aș vrea și eu să fug de acest întuneric nematerial. Ating masca, se descompune ușor, ca o pânză de paianjăn. Rămân înmărmurită, descoperind chipul unui bărbat pe care l-am iubit și a cărui despărțire am suportat-o cu greu. El îmi zâmbește, întâi cu tandrețe, apoi malițios, odată ce, cu mâna sănătoasă, își acoperă din nou fața... Sună din nou telefonul... Vio, draga mea, nu te grăbi... Take your time! Când ieși din teatru, să ne suni! Ok, vă sun... Precipitată închid telefonul. Unde sunt?! Mă-ndrept spre alt sarcofag, către cel mai înalt... desprind folia neagră... Un bărbat în etate stă în repaus într-un leagăn ce-i prins prin intermediul a patru frânghii de un cordar superior care mă duce cu gândul la înălțimile cerului și muzica astrală. Chipul bătrânului... sunt aceleași trăsături cu ale celuilalt bărbat, dar mult înăsprite. Pe-un obraz, are o pată ca o lacrimă stacojie. O ating. Buzele bătrânului se deschid: caută, frumoaso, un foarfece și taie două dintre corzi... ca să ne dăm împreună în leagăn! Știu că nu-s frumoasă, dar nu e altă fată prin preajmă, așa că mă uit prin zăpadă, căutând înfrigurată foarfecele lui Edward Scissorhands. Caut, caut, caut..., bâjbăi, îmi afund mâinile în stratul de zăpadă rece și, poate că-i bizar, dar chiar dau de un foarfece, mă-ntorc spre bărbatul din leagăn... El e din ce în ce mai abătut, mai încovoiat și, își trage, peste cap, ca pe o pătură călduroasă, folia din plastic ordinar... Iar eu izbucnesc în plâns, ținând în mâinile mele înghețate cleștii din fier ruginit, desfăcuți amenințător către cel de-al treilea sarcofag... Tai punga și parc-aș tăia în carne vie, de sub tăieturi iese un mamifer fabulos, cu coadă, însă capul lui pare atât de uman... Metamorfoză... Un Gregor Samsa, semnele tristeții lui mi le amintesc iarăși pe cele ale bărbatului care nu a mai vrut să mă iubească... M-apropii și descopăr în ochii lui o privire cumplit de înduioșătoare, zic cumplit pentru că mi se pare îngrozitor de suportat o blândețe profundă în austeritatea unui spațiu străin. Când corpul meu aproape îl atinge pe cel al personajului aud un foșnet... Sper să nu fie șobolani pe aici, am oroare de ei! De sub un pled, aruncat puțin mai încolo de Hombre Rata, se ivește un cap rotund ca al unui vițel de mare, cu doi ochi imenși, unul verde, celălalt albastru. Ochii mei se uită fix în ochii focii care scânteiază și în ei mă văd pe mine însămi, prinzându-l de mână pe Hombre Rata. Din avatar și-a păstrat doar coada, în rest e un bărbat normal. În ochii focii mă văd mai departe alergând împreună cu bărbatul pe o câmpie cu flori galbene.

   Hey, Vio, să știi că aici se închide cam într-o oră. Mai vii?! Da, Mir, îmi doresc să vin chiar acum, dar nu știu cum să ies de aici... Stai așa, rămâi te rog cu mine la telefon, zi-mi orice, numai să-ți aud vocea... Păi nu știu ce să-ți zic. Te rog citește-mi ceva, de exemplu ultima scrisoare pe care i-ai trimis-o soțului tău... Te aud... citește în continuare! Mă-ntorc pe ușa asta pe care am intrat... Oh, bine că nu a încuiat-o nimeni cât am rătăcit pe aici... Dar unde ești? Nu știu... cred că e un depozit cu obiecte din recuzită. Stai așa, am ajuns din nou la lift, o să mă duc înapoi la petrecere să-ntreb pe cineva de acolo cum să ies... Slavă Domnului, coboară cineva cu liftul, de s-ar opri chiar aici! Uite că am noroc!

   Iese un cetățean cu o mătură într-o mână și o căldare în cealaltă. Vai ce bine, domnule drag, vă rog să mă ajutați să ies din acest labirint! Dar e foarte ușor. Veniți cu mine! Într-o clipă suntem în sala mare a teatrului, trecem pe sub o arcadă și ieșim în foaierul teatrului, prin ferestrele mari și transparente văd orașul plin de lumini colorate, căci e decorat pentru sărbătorile de iarnă.

    Îmi sun prietenii, mă-ntreabă dacă văd de unde sunt bradul de Crăciun.

    Da, îl văd, e foarte frumos și luminos!

    Bine, ne întâlnim acolo!

(proză publicată în Revista „Vitraliu”, nr. 50/ mai 2019) 

Los rinocerontes y las sibilinicas de Amancio

Despues de visionar la obra de teatro ‘LOS RINOCERONTES’ yo y mi amiga-critico de teatro- fuimos invitadas a la fiesta para celebrar el estreno.  De hecho, ella fue la invitada, a mi solo me pedio acompanarla. Junto con la directora del teatro, algunos de los invitados hemos cruzado dos o tres corredores, o quizas algunos mas, de los bajos del edificio. Llegamos al elevador  y subimos hasta el tercer piso, donde las mesas estavan cargadas con de todo, bebidas recatadas, bocados sofisticados, de todos los colores, y frutas. Se hablava en murmullos, el mundo esperava que los actors salieran de las cabinas, donde se quitaron los estratos, mas gruesos o mas finos de maquillaje, dependiendo del papel que cada uno interpreto. El calor exajerado de la sala de espectaculos me caliento y la sed me mortificava.  Coji algunas bayas de uva tinta, pero senti las flechas de unas miradas hostiles. Era una falta de buen sentido por mi parte,  tendria que tener paciencia a que los actoers vinieran... Asi que escape todas las bayas en el suelo, para mi aun mayor verguenza ... me retire en una esquina, deseava estar en otra parte, junta con con mis otros amigos, que me acompanaron al teatro. Una pareja de jovenes cadsados, si, son aun jovenes, aunque ya tendran algunos quince anos, creo, de mariaje. Ella me es amiga cercana, con su marido raras veces hemos salido, pero como los dos pasan por un periodo de redescubrimiento, en el cual la parte mas bonita es que comenzaron a enviarse cartas de Re-enamoramiento, el marido manifesto el deseo de conocer mejor a los amigos de ella. Y mirame, yo, una celibataria, acompanada por un hombre y su mujer por un lado, y por otro lado, por una mujer con una experiencia de vidabastante compleja, igual de solitaria, aun que aparenta de persona hipersocial y sociable, quizas sea mas solitaria que yo.

Al tercer piso, en fin llegaron los actores, tienen un look nonconformista, autivos, de tal manera que enseguida tambien yo me elibero del ahogo. Le felicito a Jean, me gustaria felicitarle tambien a Berenjer, pero esta muy cercado, adorado... asi que no le digo nada, una de las razones siendo el que es imperdonablemente joven y hermoso. Que le cosquillen los demas el orgullo, a mi de todos modos no me conoce. La directora del teatro comienza un discurso. Mirella, la esposa joven, me envia un sms;’ Vio, vamos al Oscar Wilde!’’ (es un cafe). Al Epicentro,(un pub donde antes del espectaculo comimos yo, Mirella y su marido patatas al horno) estava repleto, no tenias donde tirar una aguja.’’ No puedo, la respodo, esta hablando la directora del teatro.’’  ‘’Vamos, Vio, no seas rinoceronte!’’  ‘’No soy una rinoceronte, es que la senora discursante esta en la misma puerta que tendria que usar para salir, que diablos decirle, hechate a un lado!que quiero salir?! No puedo intrerumpirla del discurso... ‘’  ‘’Vale, vale, nosotros te esperamos aqui. Tenemos vino hervido! Llamame cuando escapas y saldra Cornel a buscarte.’’ ‘’No creo que dure mucho mas el speech, ya se rie a gargajadas a las bromas de la directora’’, le respondi yo tambien por sms. ‘’Estupendo!  Te esperamos.’’ Y se brindan bastante pronto de Nuevo las copas de champan, brindo tambien con todos aun que no conozca a nadie, y Carmen la directora desaparece. La puerta se elibero, paso por ella, y  me adelanta la actriz principal, junta a uno de suyos colegas, les felicito por sus prestaciones. Ella esta alegre, exuberante, infantil.  Me gusta, me esta respondiendo en un modo  calido, todo su cuerpo vibrando de alegria. Podria facilmente interpretar a Daisy del Gran Gatsby, no se porque se me pasa eso por la cabeza. Subo y bajo unos peldanos de una escalera interior, alguien del equipo tehnico observa mi  desorientacion. ‘’Buscais el ascensor?’’ ‘’Si!’’  ‘’Vamos que yo la acompano!’’ Claro, solo hicimos dos pasos... Valgame Dios, con mi sentido de orientacion espacial y... de vida! Pulso el boton Redondo, se abren las puertas.  Estoy sola en el ascensor... 1,2,3,...1,2,3... no es solo el recuento de los pisos, sino que me estoy hacienda coraje para olvidar que estoy sola en una caja movil... hay espejo en el ascensor, estoy de espaldas a las puertas, me miro en el espejo, no por narcisismo esta vez, me amago que no estoy sola y que hay otra persona delante mia, con la misma cara que la mia. 1,2,3...1,2,3... respire, respire profundo!  Pulse el zero, que desde el bajo del edificio subimos en la primera fase, o no?! Zero... zero... se abren las puertas, salgo, pero no reconozco nada...  el ascensor aun esta abierto, y de vuelta... pulso el uno... Nadie...Nada... Tan solo unos peldanos de hormigon, subo, pero con cada paso hace mas frio y las luces mas enpolvadas...  bajo y estoy de Nuevo frente al ascensor...  pulso el zero... las puertas del ascensor se cieran ruidosas. Tengo que encontrar una calle para salir... Voy hacia delante, en el final de un corredor se abren otros dos. Izquierda o derecha?!  Derecha,  izquierda no me gusta que es comunista. Voy en frente. Encuentro una puerta que comunica con el exterior, esta bloqueada, pero con la llave en la cerradura.  Suena el telefono. ‘’hey Vio, recibimos una sms de ti, diciendo que abandonaste la party. Quieres que salga Cornel  a buscarte?’’  ‘’No, no, aun no, no se donde estoy, me perdi en el edificio.’’  ‘’Como hace que te perdiste?’’  Pierdo la senal...  le doy vuelta a la llave, abro la puerta y salgo  en una plataforma, en el suelo hay una mantia  gruesa de nieve,  y esparcidas, apoyadas en el suelo formas  negras, gigantes, parecen sarcofagos... donde he llegado, que seran estas cosas? Me acerco hacia una de esas formas, una de las mas pequenas.  En la obra de teatro, algunos de los actores camuflados en sacos negros, representavan los rinocerontes... Se parecen.  Mis manos frias tiemlan timidamente tocando la hoja y hechandola  al lado. 

Amancio González Andrés - Return

Es una estatua, un hombre desnudo, faltandole un brazo y con mascara en la cara... y parece que corre, huyendo de algo o alguien, al igual que yo, que quiero huir de este oscuro immaterial. Toco la mascara, se descompone despacio, como una tela de arana. Me quedo aturdida, al descubrir la cara de un hombre al cual quise y del cual la separacion fue dificil de soportar. El me sonrie, primero con ternura, a la vez que con la mano restante se cure de nuevo la cara.... Suena de nuevo el telefono... ‘’Vio, quierida mia, no te des prisas... Take your time! Cuando salgas del teatro, llamanos por telefono!’’ ‘’Ok, os llamo’’... 

Precipitada, cuelgo. Pero donde estoy?! Me dirijo hacia otro sarcofago, el mas alto... desprendo la hoja ... 

Amancio González Andrés - El columpio

Un hombre mayor estando en reposo, en un columpio colgado en cuatro cuerdas de un mastil superior que me lleva a pensar al alto del cielo y musica astral. La figura del hombre... son los mismos rasgos del otro hombre, pero mas asperas. En una mejilla, tiene una mancha como una lagrima escarlata. La toco. Los labios del hombre se abren: ‘’hermosa, busca unas tijeras y corta dos de las cuerdas... para que nos columpiemos los dos! Se que no soy guapa, pero no hay otra chica en los alrededores, asi que me pongo a buscar en la nieve las tijeras de Edward Schissorhands. Busco, rebusco, titubeo, cavo en la nieve fria con las manos y, parece estrano, pero encuentro unas tijeras, me doy la vuelta hacia el hombre del columpio... el esta a cual mas pesadumbroso, mas erguido y se cubre como con una calida manta, con el plastic ordinario... y yo rompo a llorar, sujetando en mis manos heladas las tenazas de hierro oxidado, abiertas amenazadoras hacia el tercer sarcofago... corto el saco y parece que estoy cortando en carne viva, de debajo sale un personaje fabuloso, con rabo, pero su cabeza se parece mas a la de un hombre... 

Amancio González Andrés - Hombre Rata

Metamorfosis... Un Gregor Samsa, los rasgos de su tristezame recuerdan de nuevo a las del hombre que no quizo mas  quierrerme ... Me acerco y descubro en sus ojos  una Mirada teriblemente enternecedora, digo terriblemente porque me parece  terrible de soportar una mansedad profunda en la austeridad de un espacio estranjero... Cuando mi cuerpo cuasi toca al del personaje oigo un sussuro... Espero que no haya ratas por aqui, las tengo miedo! De por debajo de la manta, tirado en el suelo mas alla del Hombre Rata, aparece una cabeza redonda y grande como a la de un ternero, con dos ojos imensos, uno verde, el otro azul. Mis ojos miran fijo en los ojos de la foca, los cuales resplandecen, y me veo a mi cojiendole la mano al hombre que me abandon, del avatario guardo solo su cola, por el resto es un hombre normal; en los ojos de la foca me veo de nuevo corriendo junta al hombre por una llanura con flores amarillas... ‘’hey Vio, que sepas que cierran en una hora. Te vienes o no?! ‘’   ‘’Si Mirella, deseo llegar ahora mismo, pero no se como salir de aqui... no cuelgues, quedate conmigo en el telefono, dime lo que sea, solo quiero oyr tu voz...’’ ‘’Pues no se que decirte.’’ ‘’ por favour leeme algo, quizas una poesia escrita por ti o la ultima carta que te escrivio tu esposo... Te oigo...  sigue leyendo! Vuelvo por esa puerta por la cual entre... oh, que bien que no la cerraron mientras deambule por aqui...’’ ‘’ Pero donde estas?’’  ‘’ No se, creo que es un almacen con objetos de escenario. Espera, llegue de nuevo al ascensor, vuelvo a la fiesta a ver si alguien me dice como salgo de aqui... Alabado sea nuestro Senor, alguien baja con el ascensor, ay si se parase aqui! Mira que tengo suerte’’! Sale un ciudadano con una escova en una mano y un cuvo en la otramano. ‘’Vaya, que bien, quierido senor, por favour ayudeme salir de este laberinto!’’ ‘’ Pero si es muy facil! Venid conmigo senorita!’’ En un parpajeo estamos en la sala grande del teatro, cruzamos por debajo de un arco y salimos en el gran recibidor del teatro, por los grandes ventanales veo la ciudad llena de luces coloridas, para  las fiestas invernales. Llamo a los amigos, me preguntan si de donde estoy veo el arbol de Navidad.

‘’Si, le veo, es muy bonito y luminoso!’’

 ‘’Vale, nos vemos alli!’’

Violeta Savu („Vitraliu” magazine, no. 50/ may 2019) 

(traducción del rumano al español: Constantin Postolache)