Cu sufletul nu-i de glumit. Neatenţi la nemurire

În regia lui Sorin Militaru, piesa montată la teatrul Bacovia, "Cu sufletul nu-i de glumit", a dramaturgului de origine bulgară Dimitri Dinev, este doar în aparenţă comedie, e o tragi-comedie, cu valenţe mai mult tragice, subiectul principal fiind cum se manifestă omul în faţa morţii. În acest caz în faţa morţii lui Nikodim Stavrev (Adi Hostiuc), un muncitor în construcţii, un bărbat de doar 40 de ani, căruia i-a fost curmată viaţa într-un accident de muncă stupid.
Charon (Valentin Branişte), barcagiul (cunoaştem desigur cu toţii mitul), nu-i mulţumit de plata pe care i-o oferă (mortul) Nikodim, aşa că refuză să-i treacă sufletul "dincolo". Nevoit astfel, sufletul lui Nikodim mai bântuie şi are ocazia să observe cum se comportă cei vii, prezenţi la priveghiul său. Pavlina Stavreva, soţia lui iubitoare, şocată de moartea violentă a lui Nikodim, îl regretă şi îşi plânge cu sinceritate amarul. Apare însă Sladka (interpretată de Eliza Noemi Judeu), şi ea plânge, dar artificial, pentru bani, e bocitoare profesionistă, din dorința de a respecta o tradiţie a fost angajată de Pavlina, pentru înmormântarea soțului ei. Sladka vine cu o seară înainte de înmormântare, îmbrăcată în haine negre de doliu, dar cu o ţinută extrem de sexy, cu spatele gol, rochie mulată, tocuri foarte înalte. Se declară "profesionistă", are nevoie de timp pentru a cunoaşte "obiectul muncii", cum cinic îl numeşte pe Nikodim. Dar vom afla pe parcursul desfăşurării acţiunii că motivele ei reale au fost altele.
Ca la orice priveghi se adună lume, îşi fac apariţia, cu o jerbă de flori, patru mândrii bărbaţi: Josef (maistrul şef), Bora, Virgil şi Zeko, colegi de muncă, dar şi prieteni de pahar de-ai lui Nikodim, disperând până mai ieri, prin vizitele lor zgomotoase, destule seri de-ale sărmanei Pavlina, ea îi roagă să nu atragă reclamaţii de "tulburarea ordinii publice". Din primele secunde, spectatorul poate observa că între bocitoarea Sladka şi cel mai prezentabil dintre bărbaţi, Bora, există o anumită tensiune. Pavlina, obosită de marea tristeţe ce-o apasă, se retrage şi rămân în scenă cei patru bărbaţi şi Sladka.
Cei patru colegi vorbesc între ei despre prietenia cu Nikodim, despre episodul tragi-comic al accidentului, apoi ei se îmbată, alunecând într-un ludic uneori simpatic, alteori macabru sau înduioșător. În nebunia lor, îl tratează pe Nikodim ca pe un om viu, de fapt ca pe o marionetă şi îl aşază împreună cu ei la masă, punându-i chiar şi un cârnat în mâna stângă şi un pahar de şnaps în cea dreaptă, ridiculizând astfel moartea. Bărbaţii (aşa-zis) vii interacţionează cu Sladka, doar Bora forţându-se să stea cât mai departe de otrăvitoarea viperă, deşi nu-şi poate ascunde gelozia atunci când ceilalţi trei colegi încearcă, rând pe rând, să o cucerească pe această femeie, extrem de seducătoare din punct de vedere fizic, dar perfidă, vulgară, cu avidă dorinţă de a-i cuceri pe bărbaţi, pe care vrea să-i vadă la propriu căzuţi la picioarele ei. Aspectul fizic desăvârșit, dar poate mai ales misandria și insolenţa Sladkăi îl fac pe Josef să se simtă magnetic atras de ea. Josef, excelent creionat de Florin Zăncescu, un ins volubil, robust, grobian, el vede în Sladka dublul său feminin, în ceea ce privește caracterul. El este misogin declarat, a iubit doar o femeie: "Dunărea albastră" şi se consideră, la fel ca Sladka, lipsit de umanitate. La fel ca ea, îi place să domine pe cei din jurul său. Dar alcoolul îl poartă pe o pantă patetică. Josef afirmă că el nu vrea să ajungă un "om mare" (adică important), ci "un nimic", plonjând astfel, ironic, într-o metafizică a nimicului,  mi-am amintit că Heidegger vorbea despre "Nimicul care întemeiază transcendenţa Dasein-ului" (Dasein fiind tradus prin existenţă) ("Accedem la nimic prin teamă", filozofia nimicului e prezentă mult şi în poezia contemporană românească, Ioan Moldovan în "Mainimicul", Aurel Pantea în "Nimicitorul"). Teama de a ajunge nimic, teama de moarte îl macină pe Josef, concludent în acest sens fiind episodul în care se imaginează pe el însuşi în luntrea lui Caron. Am apreciat metafora aleasă de regizor, care prezintă sicriul ca luntre a lui Caron, conferind un sens spiritual unui obiect ce face parte din recuzita înmormântării tradiţionale la creştinii din zona balcanică. Având formă şi compoziţie asemănătoare, sicriul poate fi transformat într-o barcă. Poate chiar acea luntre folosită de Caron pentru a trece morţii peste râul Acheron. Desigur, după ce luntraşul îşi primea obolul cuvenit trudei sale.
Spectacolul crește în intensitate, mortul Nikodim devine din ce în ce mai mult un personaj tragic, cei vii din jurul său încep să se comporte dând frâu liber dezordinelor interioare, complet neatenţi la conduita pe care ar trebui să o aibă în faţa morţii unui seamăn de-al lor. Sunt cutremurătoare secvenţele cu vizitele severe ale lui Caron (ce nu poate fi văzut de cei vii), desfăşurate în clarobscur, cu o muzică onirică şi psihedelică (compozitor Vlaicu Golcea), "muzica fiind ea însăşi personaj în piesă", după cum afirmă Carmen Mihalache în excelenta şi obiectiva sa cronică.
Pentru ca grotescul să fie complet, după ce bărbaţii s-au cherchelit bine, le vine năstruşnica idee de a chema lăutari, îşi face apariţia un acordeonist (Mihai Bălan), iar Bora aduce chiar o stripteuză, pe Nadia (Denise Ababei), care îi este de fapt amantă. Se cântă, se râde, Nadia se desfăşoară la bara fixă, e foarte sexy (îmbrăcată foarte sumar) şi dacă nu am şti că suntem la un priveghi, ne-am crede într-un club de striptease. Hărmălaie mare, un bâlci complet. Apoi toți cei adunați la privegji dansează frenetic, muzica, isteriile personajelor parcă sunt întreţinute de văpăi ale iadului. În fond, toţi sunt înfricoşaţi de tot ceea ce înseamnă moarte. Aşa arată marea lor spaimă! Nadia, o prostituată, dar mai umană decât ceilalți, nu mai poate suporta spectacolul înfiorător, în care singurul care a părut că o respectă s-a dovedit a fi un om mort, așa că va pleca, nu înainte de a anunța că e însărcinată. După ce Nadia pleacă, prietenii îşi amintesc că Nikodim a fost cel mai bun dansator şi îl ridică în mijlocul lor, asemeni unui Christ răstignit pe cruce, apoi îl mângâie, ei, cei (în aparenţă) vii compun un ritual al braţelor ridicate spre eşafodul închipuit. În mişcările lor fantomatice, braţele par limbile carnivore ale unui foc de incinerare.
E tragic. Se lasă întunericul, când se luminează vom vedea toate personajele într-o poză ce face referire la pictura Cinei celei de Taină, cu figura centrală, de mare forță expresivă, a mortului-cel-mai-viu-dintre-cei-morţi-şi-vii Nikodim.
E unul din cele mai dificile şi complexe spectacole văzute de mine pe scena Teatrului Bacovia. E un spectacol la care vrei să te-ntorci, pentru că realizezi că sunt semantici care ţi-au scăpat.
Adi Hostiuc a fost genial în rolul mortului, un rol dificil, de compoziţie, în care tăcerea şi imobilitatea  impusă sunt foarte solicitante, dar au fost şi foarte expresive şi relevante în comunicarea mesajelor piesei. Imaginea cu mersul mortului pe bicicletă a fost foarte plastică, iar secvenţa  în care eros şi thanatos se împletesc, deşi de un umor macabru, e tulburătoare.
Eliza Noemi Judeu şi Florin Zăncescu au jucat excelent. Matei Bogdan a făcut unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Deşi a avut un rol mai mic, Daniela Vrânceanu a jucat impecabil. La fel şi Valentin Branişte. Au avut farmecul lor şi s-au achitat onorabil de roluri: Dumitru Rusu, Bogdan Buzdugan, Denise Ababei, ei reuşindu-i foarte bine părţile chinestezice.
Piesa se mai joacă şi cu altă distribuţie, în rolurile feminine Sladka - Simona Mătăsaru, Nadia - Alina Simionescu. Eu am vizionat piesa în seara zilei de 26 februarie 2017, în care Sladka a fost interpretată de Eliza Noemi Judeu, iar Nadia de Denise Ababei. Indiferent de ce spun şi vor spune unele guri rele, mie spectacolul mi s-a părut bun, reuşit. Sigur, unele lucruri sunt perfectibile, dar e genul acela de spectacol care are şanse de a creşte în valoare şi calitate odată cu înmulţirea reprezentaţiilor.
Am apreciat mult şi scenografia (Erika Marton), minimalistă, dar foarte potrivită, care subliniază starea materială precară a personajelor. Decorul şi luminile s-au aflat în deplină armonie cu muzica.
Ar fi multe de vorbit pe marginea acestui spectacol, pe lângă cele enunţate deja, se abordează şi problema emigranţilor, tarele sărăciei, problemele de cuplu, probleme individuale de adaptare şi multe altele. Ar putea fi povestea (veselă şi tristă) a oricăruia dintre noi, în faţa vieţii şi a morţii. Scumpe amândouă!