Meditaţiile unui nerăbdător. Ciprian Măceşaru şi "Locul în care n-am ajuns niciodată"

În cartea „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” (Ed. Humanitas, 2014), Dan C. Mihăilescu îi făcea o esențială caracterizare partenerului său de dialog: „Ciprian Măceșaru, poet, romancier, eseist, diarist, recenzent, autor de interviuri, făcător de reviste, baterist în formații indie-rock, PR-ist și entertainer cultural, meloman, ca să nu le mai înșir pe cele multe, mari sau mărunte, de soț și tată, când șomer, când patron ș.a.m.d.” Tot în acea carte, Dan C. Mihăilescu își mărturisea, recurgând la un colaj de citate, impresiile la lectura volumului de poezii semnat de C. Măceșaru, „Debaraua cu simțuri” (Ed. Tracus Arte, 2013): „odată cu sarcasmul existențial și funinginea sufocantă a unor tipare neoexpresioniste, totul forfotește, colcăie, furnicăie, fornăie, tropăie, țâșnește. (...) în doar șaizeci de pagini, plămânii «zbârnâie ca niște trambuline», primăvara «descleiază orașul», asfaltul «se întărâtă», «lumea e ca o mașină de tocat carne», mersul poetic simte «în tălpi rădăcinile de sub asfalt» și «scormonim iar și iar cu vârful săgeții în rană», în vreme ce «poemul de ură din stânga se contopește inevitabil cu poemul de iubire din dreapta».” Nu am amintit întâmplător de cartea celor doi auto-declarați „nerăbdători”. Ciprian Măceșaru spunea în deschiderea dialogului epistolar: „Răbdarea este, pentru mine, încercarea supremă. Toată forfota mea interioară a sucombat adesea din cauza Nerăbdării.”

Dacă febrilitatea era prezentă în „Debaraua cu simţuri”, cartea asupra căreia vom zăbovi în continuare, „Locul în care n-am ajuns niciodată” (Ed. Charmides, 2015) pare a fi creaţia unui contemplativ. În acest volum, versul lui C.M. este ermetic, lapidar, păstrând însă acel filon de „sarcasm existenţial”. În prefaţa pe care o semnează, Radu Vancu defineşte foarte bine universul cărţii: „un infern tăcut şi întunecos”. Este adevărat, sunt multe tăceri cu subînţeles în cartea lui Măceşaru, iar versul scurt, tăios contribuie la inducerea unui sentiment de sufocare. Există, în poemele ale căror concentrare şi esenţă te cam obligă să le reciteşti, o inversare a sugestiilor, a stărilor sau, poate mai degrabă, o relativizare a văzutului şi nevăzutului, a amăgirii şi dez-amăgirii, posibilitatea confuziei între lumini şi umbre, dar şi dintre imaginea falsă şi cea reală, în funcţie de punctul de observaţie pe care ţi-l stabileşti: „Preşedintele/ George Washington/ a avut proteză dentară/ din fildeş de elefant/ şi de hipopotam,/ cu dinţi de om,/ de cal şi de măgar./ Preşedintele/ Washington/ lua laudanum/ şi nu aproba sclavia,/ dar a moştenit/ de la fratele său/ 12 sclavi./ În câţiva ani,/ numărul lor/ a ajuns la 49.” Totul s-ar putea vedea cu totul altfel dacă ai privi din acel loc în care este foarte posibil să nu ajungi niciodată. Totodată contează foarte mult care sunt obiectele pe care le observi şi/sau analizezi şi cât de încărcate sunt ele de emoţia unor amintiri profunde, despre aceasta vorbeşte poemul care dă şi titlul volumului.

Tot Radu Vancu observă viziunea apocaliptică a autorului. Dar nu e atât un presentiment al unui sfârşit dramatic, cât mai mult e spaima ca acest sfârşit să nu se apropie. Poemul cu care se deschide cartea ar putea fi considerat o parafrază la vorbele Părintelui Cleopa: „Ştii când va fi sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul.” Numai că în loc de cărare, Ciprian Măceşaru introduce uşa: „Îmi spun înnebunit/ că următoarea încăpere/ o să fie şi mai frumoasă./ Când nu vor mai exista uşi,/ întoarcerea, ştiu foarte bine,/ nu o să fie posibilă.” („Întoarcerea”)

Dan C. Mihăilescu îşi arăta mirarea cât de multe a putut spune poetul Ciprian Măceşaru în „doar şaizeci de pagini”. Volumul „Locul în care n-am ajuns niciodată” are chiar şi mai puţine, dar cele patruzeci de pagini conţin suficient de multe idei şi destul de multă emoţie, încât un poet şi critic redutabil ca Radu Vancu a concluzionat în substanţiala sa prefaţă: „lumea poeziei lui Măceşaru e de o factură cu totul particulară, neasemănătoare cu a nici unui congener de-ai lui; combinaţia aceasta de Weltschmerz douămiist, tăcere traumatică non-douămiistă şi observare aproape calofilă a tropismelor luminii, infernul acesta tăcut şi luminos e numai al lui – şi îl prinde.” 

Articol publicat de Violeta Savu în Revista "Ateneu", martie, 2016