Generaţii de artişti în dialog

Marius Craita Mandra, Micutul Edy, Irina Craita Mandra, Maria Vlad,  
Geanina Ivu Vlad, Vasile Craita Mandra, Ioan si Dragos Burlacu

La început de an 2016, când încă se mai simţea atmosfera strălucitoare a sărbătorilor de iarnă, în ziua de Sfântul Ion mă aflam printre invitaţii artiştilor Ioan şi Dragoş Burlacu, la atelierul lor. Îi cunoşteam bine şi pe ceilalţi invitaţi, de asemenea artişti, şi am bucuria de a le fi prietenă apropiată. Aşadar, erau acolo Vasile Crăiţă-Mândră şi fiul său, Marius, care venise împreună cu soţia şi fiul lor, Eduard (în vârstă de trei ani), Geanina Ivu Vlad împreună cu fiica ei, Maria Vlad, şi, bineînţeles gazdele. A fost o idee spontană, văzând părinţi, fii şi fiice de artişti adunaţi împreună, să vorbim pe această temă şi să înregistrăm convorbirile, ca pe nişte documente a căror valoare, tind să cred, va creşte în timp. În Bacău, mai sunt şi alte cazuri de părinţi şi fii artişti, ca Ioan Văsâi şi fiica lui, Oana, care locuiesc în municipiul Moineşti. Îmi amintesc că în urmă cu câţiva ani am fost prezentă la un vernisaj al fiicei pictoriţei Liliana Dumitriu. Fiul pictorului Dumitru Macovei, Cristian Macovei, este un fotograf apreciat. Fiul soţilor Ioan şi Ionela Lăzureanu a absolvit şi el facultatea de arte plastice. La fel şi cei doi băieţi ai artistului Mihai Chiuaru. Dintre cei mai mici, amintesc de fiica plasticianului Ion Mihalache, Smaranda Mihalache, elevă acum în primul an de liceu, care dă şi ea dovezi de talent artistic. Fata lui Dionis Puşcuţă, cea a lui Mari Bucur, fata lui Dorel Făcăoaru, cât şi mezina lui Viorel Cojan, toate patru urmează cursurile Colegiului de Artă „George Apostu”.

În timp, în Bacău sunt sigură că vor apărea şi alţi copii de artişti care vor fi dovezi ale faptului că în multe cazuri talentul este o moştenire genetică. E un fenomen ce ar merita o deosebită atenţie, poate chiar o analiză substanţială a unor critici de artă şi a unor specialişti în psihologia artei. Nu mi-am propus să fac această analiză, ci doar mi-am provocat prietenii artişti să vorbească despre ei înşişi, despre relaţia dintre ei, prin filtrul artei. Au rezultat mărturisiri cu o deosebită încărcătură emoţională şi opinii valoroase aparţinând unor artişti ce s-au impus în arta contemporană: Marius şi Vasile Crăiţă-Mândră, Ioan şi Dragoş Burlacu, Geanina Ivu. Acestora li s-a alăturat Irina Crăiţă - Mândră, regizor de teatru, care chiar dacă se află la început de carieră a repurtat deja câteva succese. Cea mai tânără generaţie a fost reprezentată de Maria Vlad, elevă în clasa a XI-a la Colegiul de Artă „George Apostu”.

S-a vorbit despre talentul artistic, despre dinastii artistice, dar s-au abordat şi subiecte cu caracter general despre plastică, cu atât mai mult cu cât trei dintre interlocutori au şi formaţie pedagogică (Vasile Crăiţă-Mândră, Ioan Burlacu, Marius Crăiţă-Mândră). Discuţiile purtate, care s-au desfăşurat pe viu (şi nu prin corespondenţă electronică), le redăm în continuare.

- Aş începe cu o întrebare care să vă întoarcă în timp, mai ales pe cei care sunteţi nu doar artişti, ci şi părinţi de artişti. Aşadar, Ioan Burlacu şi Vasile Crăiţă-Mândră, când şi cum s-a întâmplat să descoperiţi primele semne ale talentului plastic la fiii voştri?

Ioan Burlacu: - Mai întâi, când Dragoş era la grădiniţă, am văzut caietele lui pline cu desene. Se manifesta bine în acuarelă şi desen. Un univers interesant: desena multe avioane, case decorate, oameni şi animale ciudate. În albumul familiei avem o fotografie la care ţinem foarte mult: noi amândoi lucrând împreună în primul atelier de la bloc. Eu pictam o icoană, iar băiatul, care avea 3 ani, o acuarelă. Acum suntem din nou, de câţiva ani buni, colegi de atelier.

Dragoş Burlacu,
Memory archive

Dragoş Burlacu intervine şi spune că a şi lucrat după acea imagine, apoi relatează:

- Şi eu îmi aduc foarte bine aminte că tata avea atelierul într-o cameră, acasă, în apartament. Pentru mine era o fascinaţie universul de acolo, unde nu prea mă lăsau dar, când reuşeam să intru, primul lucru care mă impresiona era dezordinea teribilă... îmi plăcea mult laboratorul tatei... ! Zilele trecute m-a ajutat Victor, fiul meu, să întind o pânză! A fost un moment cu adevărat emoţionant!

Ioan Burlacu: - Zilele trecute m-a întrebat cineva, cu oarece încordare în glas, dacă şi nepotul pictează? Ideea de dinastie artistică ar trebui receptată nu ca o ameninţare, ci ca un patrimoniu de acumulare culturală şi socială. I-am răspuns că prioritare sunt la el alte aptitudini, dar moştenirea genetică evoluează sedimentând pe mai multe straturi.

Vasile Crăiţă-Mândră,
Balcic

Vasile Crăiţă-Mândră: - Eu întâi l-am descoperit pe Marius. Dar la început, nu părea să-l intereseze vreun pic zona plastică. Iar eu, ca un tată hapsân ce eram, i-am dat hârtie şi creioane şi l-am pus să deseneze. (intervine Marius: „Da, era calvarul copilăriei mele! Plângeam şi desenam, desenam şi plângeam!” – râdem cu toţii) Vasile Crăiţă-Mândră reia: - Erau nişte situaţii, se-ntâmpla să fim în paradis şi să nu ne bucurăm! De pildă, eram la mare, Costineşti... , soare... , iar Marius era plictisit de moarte, stătea pe mal şi fuma. Avea 16 ani. Iar eu eram ca de obicei în apă, sub apă, făceam scufundări de-ale mele, eu stăteam aşadar o groază de timp în apă. Marius se plictisea. Eu îi ziceam, Marius, dar uite aici ai mapă, culori, creioane, iar el se strâmba. Când apunea soarele, strângeam bagajele, echipamentul de scafandru care era foarte greu, depăşea 10 kg. Marius râdea de mine: ai alea grele, plumbii ăia, înotătoarele... la ce mai târăşti şi blocul ăla după tine, zău dacă înţeleg, că oricum nu desenezi! Eu îi ziceam că nu pentru mine o fac, ci pentru el, dar el nu voia deloc să deseneze! S-a apucat de desenat mai târziu şi nici că s-a mai oprit. După revoluţie s-a înfiinţat Facultatea de Arte Plastice la Bacău şi când mi-a zis că l-ar interesa să urmeze cursurile acestei facultăţi m-a luat prin surprindere. Una este să ţi se impună ceva şi altceva este să vrei să faci ceva din inima ta. Şi ce s-a întâmplat?! Nu-mi venea să cred! Era cel mai sârguincios dintre studenţii lui Ilie Boca! În perioada de vară, mai mergeau studenţii la ştrand, la o terasă... şi mai lipseau de la cursuri. Intra domnul Boca în sala de curs şi găsea doar vreo 2-3 studenţi: Marius, Ştefan Suditu, Viorica Zaharia şi dacă mai era încă unu... Iar Boca îl certa pe Marius: „Măi Marius, dar se poate aşa ceva?! Aici e şcoală sau nu-i şcoală?” Într-o zi, Marius i-a răspuns: „Dar de ce mă certaţi pe mine, că eu sunt întotdeauna în clasă?!”

La sfârşitul unui an de facultate, Dan Palade, coleg cu Marius, l-a bătut pe umăr: „Măi, am ajuns şef de promoţie!”. Asta l-a stârnit pe băiatul meu şi până la urmă Marius a continuat facultatea la Bucureşti, a terminat la Bucureşti ca şef de promoţie!

Marius a avut şi o perioadă când a făcut caricatură şi nu era deloc rea. Dar nu i-am zis eu să facă asta, el a vrut.

- Geanina, Maria este o tânără foarte talentată, aflată la început de drum. De fapt, Maria a dovedit talent de la o vârstă mică în mai multe domenii, literatură, pictură, fotografie şi sport. Un copil precoce. Îmi amintesc că eu i-am prefaţat una din cele două cărţi de poezii pe care deja le-a publicat. Suntem aici într-un context al artelor plastice şi aş vrea să vorbim despre această pasiune a Mariei. Când ţi-ai dat seama că Maria te moşteneşte, că are talent pentru plastică?

Geanina Ivu Vlad: - Întâi aş vrea să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat voie să-i fiu Mariei mamă. Când era Maria mică, noi locuiam într-un apartament cu trei camere, iar în una dintre camere era atelierul meu. Maria nu avea voie să intre în acea cameră, pentru că era mică, s-ar fi murdărit... asta la început. Încet-încet i-am dat voie în camera-atelier. Păstrăm o fotografie de suflet din acea perioadă. Maria avea vreo 3 anişori şi se băgase într-un coş de rafie, purta un şorţuleţ albastru, iar în faţa ei era un album mare Picasso, iar ea desena după Picasso. Maria a fost un copil foarte cuminte şi ascultător şi nu a fost atrasă de jocul cu păpuşile. Jucăriile ei erau creioanele colorate, hârtia pentru desen, caietele speciale pentru grădiniţă. Dacă o puneam la o masă cu hârtii şi cu creioane colorate nu o scoteam de la masa aia ore-n şir. Încetişor s-a apucat şi de pictat. Prima pânză pictată cu culori de ulei a fost în 2006 (avea 8 ani), când nana ei i-a dat penele căzute de la papagali. Mariei i-au plăcut atât de mult penele viu colorate încât a pictat un colaj cu pene şi l-a intitulat „Papagalii nanei”.

-Dragoş şi Marius, vă amintitiţi cumva dacă aţi avut controverse pe teme artistice cu părinţii voştri?

Marius Crăiţă-Mândră,
Betoane, Tescani, 2014

Marius Crăiţă-Mândră: - Nu am avut controverse cu tata, la un moment dat s-a întâmplat să avem câteva păreri diferite vizavi de o temă, de un subiect. Dar asta s-a întâmplat când deja îmi creasem propriul meu univers şi alfabet şi am început să contrabalansez judecata lui cu a mea.

Vasile Crăiţă-Mândră: - Da, aşa este, Marius îşi formare un fond propriu, păreri proprii, experienţă proprie. Eu şi Marius nu ne-am certat pe teme artistice, ci de-ale noastre, de alt ordin. În domeniul plastic, n-am avut controverse.

Dragoş Burlacu: - Eu îmi aduc aminte când l-am conştientizat pe tata ca profesor. S-a întîmplat la examenul de admitere la liceu. Până atunci a fost lejer pentru mine, mă duceam la şcoală, desenam bine, eram mulţumit. Înainte de examen, tata mi-a zis: „în vara asta trebuie să înveţi culoare!” Eu nu aveam nicio atracţie, nu-mi stimulase nimeni până atunci interesul pentru culoare, lucram foarte mult desen. Aşadar trebuia să mă trezesc la 8 şi până la ora două-trei după-amiaza să lucrez în fiecare zi. Din momentul acela am început să-mi privesc altfel părintele... nu-mi mai plăcea de el. Atunci a băgat disciplină în mine, iar adevărul este că a dat rezultate: am intrat la liceu cu brio şi toată lumea era mulţumită. Dar din momentul ăla s-a rupt puţin relaţia. De fapt, dacă mă gândesc bine, a devenit mai complexă.

Ioan Burlacu

Ioan Burlacu: - Eu tocmai mi-am amintit de o întâmplare frumoasă. Eram cu Dragoş în tabăra de creaţie la Măgura, prin 86... Intervine Dragoş: - Da şi eu am amintiri clare din acea tabără cu pictori mari! A fost acolo să cânte Anca Parghel! În acea tabără, tata mi-a permis pentru prima oară să pictez pe un carton în ulei şi mi s-a părut bonusul vieţii mele! Erau foarte scumpe materialele, culorile se găseau greu. Erau raţionalizate. Ioan Burlacu continuă: - Dragoş a pictat atunci primul său peisaj în ulei. A fost într-o zi în care ne-a prins o ploaie mare şi ne-am băgat într-un coteţ de găini. Când am ieşit de acolo, copilul meu era plin de purici, dar purta în mînă un mic tablou în ulei.

- Marius, dar pentru tine, tatăl tău, Vasile Crăiţă-Mândră a fost un profesor care a încercat să îţi coordoneze paşii în plastică? Ai şi tu vreo amintire mai specială din vreo tabără de la început, când încă nu erai la facultate?

Marius Crăiţă Mândră,
Lipsa de identitate, 2015

Marius Crăiţă-Mândră: - Da, tata a fost un mentor pentru mine, recunosc asta. Încă nu eram la facultate când am plecat prima dată la peisaj cu el. Eram în Geamăna acum mulţi ani, prin anii 90, eu făceam acasă desene, dar nu ştiam ce înseamnă peisajul, acolo am aflat. Am fost uimit câte probleme sunt la peisaj... aerul era dificil de redat. Nu înţelegeam cum să pun copacul şi, în spate, iarba sau muntele... Erau foarte multe elemente. La culoare, curiozităţi de tot felul... verde pe verde, prim-planul verde, copacul verde, muntele în spate, tot verde. Atunci am înţeles pentru prima dată legile perspectivei, legile cromaticii, că trebuie să pun în faţă culorile calde, iar în spate culorile reci. Perspectiva liniară tot acolo am învăţat-o, obiectele mari în faţă, cele mici în spate. Trebuia să transpun tridimensionalul, natura, în bidimensional. Nu ştiam cum să fac în aşa fel încât pe pânză asta să pară real. Atunci tata mi-a făcut descoperit ce este punctul de fugă, ce înseamnă locul unde este situat privitorul, cum pleacă linia spre orizont, cum se întâlnesc liniile în acelaşi punct, la orizont. Acolo am început să învăţ multe lucruri importante. Una este să pictezi în atelier, unde te poţi juca uneori cu ideile şi alta este să lucrezi în natură, mulţi desconsideră peisajul, dar ei habar nu au de complexitatea acestuia. Din peisaj s-ar putea face şi acum un curent la modă. Apropo, despre natura statică zicea cineva că merge în paralel cu toate curentele. Peisajul a avut etape, curente, epoci...

Tata m-a ajutat foarte mult la peisaj, apoi mi-a dat sfaturi foarte bune cât am fost în facultate. Şi după ce abia terminasem facultatea, îl mai întrebam: „tată, ce zici, e bine aici, e în regulă ce-am făcut?!” Acum întrebarea a devenit puţin diferită, îl întreb cum i se pare o lucrare de-a mea atunci când o termin, îl întreb dacă se simte provocat de ea, dacă oferă un tot?! Am citit undeva că lucrarea perfectă este un tot unitar, aşa încât nu poţi lua nimic de acolo, dar nici nu poţi adăuga ceva. În prezent eu şi tata discutăm de la egal la egal, nu mai există că el ar fi profesorul şi eu aş fi ca un discipol al lui.

Geanina Ivu,
Straja

- Geanina, tu încerci să intervii în evoluţia plastică a Mariei?

Geanina Ivu Vlad: - Ea a fost mereu atentă la tot ceea ce eu m-am străduit să o învăţ. Din clasa a V-a am dat-o la Colegiul de Artă. Din acel moment în ceea ce priveşte plastica, i-am zis să fie atentă la tot ceea ce i se predă la şcoală.

- Maria, aşa este bine, să îţi asculţi profesorul. Dar eşti întotdeauna de acord cu părerea lor, n-au fost momente când ai fi fost tentată să faci altfel de cum erai sfătuită?

Maria Vlad: - Sunt în perioada în care trebuie să învăţ şi nu-mi contrazic profesorii, chiar dacă eu aş vedea altfel. Ştiu că în artă fiecare are o viziune a lui. Apoi, drumul pe care am pornit este lung, iar eu sunt abia la început. Cu mama nu m-am certat niciodată pe teme plastice, considerând că ea are dreptate în tot ceea ce mă învăţa.  

‒ Pentru că e şi Irina Crăiţă-Mândră, soţia lui Marius, aici cu noi, voi profita de ocazie şi am să îi voi adresa şi ei câteva întrebări. Ce crezi, Irina, faptul că l-ai întâlnit pe Marius, soţul tău, a fost o chestie de destin? Poate chiar destin artistic, mă gândesc şi la profesia ta, cea de regizor de teatru.

Irina Crăiţă‒Mândră: ‒ Cel puţin în momentul ăsta, nu cred în ideea de predestinare. Atunci cand ne-am intalnit, eu eram studenta in ultimul an de facultate, deci faceam primii pasi intr-o profesie pe care mi-o alesesem deja. Intr-adevăr am avut şi avem multe interese si zone comune pe plan artistic care ne-au facilitat apropierea. As putea spune ca pe parcursul relatiei noastre, mi s-a intamplat sa imi “finisez” un set de valori artistice; sa imi concretizez anumite gusturi.

‒ Te sfătuieşti cu Marius, discutaţi împreună pe teme artistice?

Irina Crăiţă‒Mândră: ‒ Da, normal că discutăm, ne sfătuim în multe

privinţe. Am nevoie tot timpul de o privire detasata a cuiva din exterior si in acest sens, in Marius am incredere. Chiar daca accept părerile, de obicei ma intereseaza ceva foare concret atunci cand adresez o intrebare cu privire la un anumit moment dintr-un spectacol. Dacă am anumite nedumeriri, atunci nu ezit să intreb ce se intelege si sa regandesc situatia. Într-adevăr vorbesc des cu soţul meu pe teme artistice şi cred că pentru amândoi este importantă comunicarea de acest fel, asta întăreşte relaţia noastră. In fond, pe mine şi pe Marius ne leagă foarte mult raportul pe care îl avem faţă de lume. Este important cum mă definesc ca om, iar eu mi-am ales să mă definesc prin raport cu arta.

- Ai avut discuţii pe partea de scenografie cu tatăl-socru, ţi s-a întâmplat să-i ceri un sfat? Ţinând cont că Vasile Crăiţă-Mândră are în spate o experienţă în teatru, ca artist scenograf.

Irina Crăiţă-Mândră: - Am avut multe discuţii cu caracter general despre teatru pornind de la anumite spectacole. Deocamdata, nu am avut discutii mai inchegate referitor la scenografie. M-am bucurat de colaborari foarte reusite cu scenografi foarte buni din generatia mea. Mi se pare esentiala colaborarea dintre regizor si scenograf in elaborarea unui spectacol, asa ca acord o atentie speciala acestui lucru. Regizorul vine cu o idee, o imagine, o senzatie, poate o crampeie din atmosfera, iar scenograful vine cu propuneri concrete. Pe baza sensibilitatii artistice a celor doi se naste spectacolul. Ce nu as ezita sa-l întreb oricand pe tata socru ar fi legat de problemele de natura practică a scenografiei; in cazul acesta este extrem de importanta experienţa si munca in ateliere.

Geanina Ivu, 2012

- Geanina, tu de la ce profesori de plastică ai avut cel mai mult de învăţat?

Geanina Ivu Vlad: - Am un deosebit respect pentru domnul Ilie Boca, pentru Ovidiu Marciuc, pentru domnul Vasile Crăiţă-Mândră. De la fiecare am avut de învăţat foarte multe. N-aş putea spune că unul m-a influenţat mai mult decât altul, am încercat să iau de la toţi maximul posibil. Dar cel care a susţinut foarte mult facultatea în Bacău şi căruia de altfel i-a şi aparţinut, după cum se ştie, ideea înfiinţării ei, a fost domnul Boca. Domnul Ilie Boca este un exemplu de viaţă. Printre profesorii care m-au impresionat s-a aflat şi Radu Negru, care ne preda istoria artei. Îl ascultam absorbită, nici nu mai respiram...

- Dar voi, seniorii, Ioan Burlacu şi Vasile Crăiţă-Mândră, vă amintiţi ce profesori mai speciali aţi avut în facultate?

Ioan Burlacu: - În facultate, profesori speciali au fost Francisc Bartok şi Dan Hatmanu. Eu făcând facultatea mică, consider că mi-am echivalat studiile în taberele de creaţie. Cu diplomă s-a produs un pic mai târziu. În prima mea tabără de pictură - Berzunţi 2002, chiar Vasile Crăiţă m-a încurajat, considerând că am fost revelaţia acelei tabere (nu era prima oară când el remarca debutanţi). O consideraţie asemănatoare a făcut şi criticul Radu Negru, în cronica memorabilei tabere, publicată în revista „Ateneu”, „Măgura – 1986”, pe care a considerat-o „cea mai bună expoziţie de peisaj din ultimii 20 de ani”. În acea cronică, printre artiştii evidenţiaţi de Radu Negru mă aflu şi eu, criticul a făcut o remarcă importantă la adresa mea. Recent, Mihai Sârbulescu mi-a spus la Tescani, la cină, că Horia Bernea mă preţuia.

Ioan Burlacu,
Poartă Slănic

Au urmat tabere de greutate, unde am avut şansa de a-i întâlni şi a lucra împreună cu Horia Bernea, Ion Nicodim, Constantin Flondor, Marin Gherasim, Teodor Moraru, Ileana Nicodim, Mihai Sîrbulescu, Horia Paştina, Ovidiu Maitec, Ion Augustin Pop, Sorin Nicodim, Mihai Tohatan, Ion Gînju, Virgil Parghel, Ilie Boca, Vasile Crăiţă-Mândră şi mulţi alţi artişti importanţi.

La Tescani s-a constituit în 1985 grupul Prolog, cu simbolul florii de măr (o frumoasă expoziţie a grupului „Prolog” încă mai poate fi vizitată în Bacău, la Galeriile „Karo”, până în luna martie – n.r.). A fost atunci un act de dizidenţă artistică, de nealiniere. Şi are o încărcătură specială în locul acesta, atât de încărcat spiritual. Aceea a reîntoarcerii la natură, la creaţia divină. A fost o perioadă în arta românească în care nu aveai voie să pictezi decât natura transformată de om şi împotriva acestei ideologii, şi nu numai, s-a ridicat grupul Prolog. Îmi aduc aminte o secvenţă genială cu Ştefan Pristavu. Nenea Fănică (aşa-i spunem noi!) picta jos la Măgura, la sediul IAS-ului, nişte combine. A pictat cu verde sub combine, deşi era ciment; a venit şeful de fermă atunci şi i-a spus: „Vă rog frumos, nu puneţi iarbă verde în tablou, că am probleme, rugineşte combina !”

Vasile Crăiţă-Mândră

Vasile Crăiţă – Mândră: - Eu am avut baftă! Am avut cei mai buni profesori la facultate! Marele Ştefan Constantinescu, un monstru sacru. Eu am făcut secţia artă monumentală, eu fiind un tip monumental, vă daţi seama... Eram... caricaturist monumentalist! (glumeşte în continuare Vasile Crăiţă-Mândră). A ieşit la pensie maestrul Ştefan Constantinescu, în locul lui a venit Ghiţă Popescu, care era al doilea monstru sacru la nivel naţional. Numai că, din păcate, învăţai frescă, vitraliu, iar pictura era aşa ceva din practicile laterale. Noi făceam şi grafică, mai făceam şi modelaj sculptură. Pictura era printre altele..., or eu aveam stofă de pictor, nu de monumentalist. Eram cel mai pictural din grupă, o grupă celebră, cu tipi barosani. După facultate, cel mai important personaj care m-a influenţat şi încurajat a fost profesorul Alin Gheorghiu, despre care lumea nu prea ştie, dar e un pictor de calitate şi anvergură, însă un singur lucru mi l-a zis greşit şi anume să pictez exact ceea ce văd, nu cumva să confund... un brad cu un molid! Am avut în acea perioadă lucrări hiperclasice, academice, cu tente suprapuse ca-n frescă. Partea bună a fost că am învăţat meserie. De pildă, faci un brad, la bază bagi oranj sau ocru şi deasupra bagi verde smarald, care e verde rece, dar verdele smarald care e aproape albăstrui peste oranj se încălzeşte. (intervine Ioan Burlacu – „Crăiţă, tu faci cei mai frumoşi brazi!”) Vasile Crăiţă – Mândră continuă: - După aceea, te joci cu culoarea, eu încă n-am ajuns să mă joc bine. După mine... arta este ceva extraordinar, ceva... dumnezeiesc! Sunt nişte fenomene, mai ales în pictură, care nu pot fi înţelese decât ca fiind miracole.  

- Dragoş, tatăl tău l-a pomenit pe Teodor Moraru. Ştiu că tu ai fost foarte apropiat de Teodor Moraru. El a fost principalul tău mentor? De ce alt profesor te-ai mai simţit apropiat?

Dragoş Burlacu,
erasing light, 2011

Dragoş Burlacu: - Un profesor care a fost foarte important pentru mine în liceu a fost Ovidiu Marciuc, care îmi dădea suficientă atenţie, mă primea în atelier, mă lăsa să-i folosesc aerograful, artefactele... Simţeam că dacă vreau să primesc ceva, trebuie doar să cer. Când am ajuns la facultate, primul an l-am făcut la un profesor care se numea Olimpiu Bandalac, destul de cunoscut ca artist, mai puţin ca pedagog. Împreună cu Teodor Graur a avut un grup foarte interesant „Euroartist”. Cert este că după trei studii, îmi spunea acelaşi lucru şi anume relaţia cu fondul, asta m-a făcut să nu mă mai duc la şcoală, până când m-am mutat la Teodor Moraru. Dar până prin anul al doilea tot simţeam că mai bine parcă era în liceu. Asta datorită unei foarte bune relaţii cu Ovidiu Marciuc şi a unui program mai clar; la facultate dacă nu-ţi băgai tu singur minţile-n cap, nu ţi le băga nimeni. Încet, în timp, s-a construit o relaţie cu Moraru, pe care o consider, de asemenea, privilegiată. Acum dacă mă gândesc bine, Moraru şi Marciuc aveau nişte puncte comune. Însă Tede (Teodor Moraru – n.r.) era dur: când voia să-ţi dea o lecţie, ţi-o dădea cu vârf şi îndesat. Noi am fost o grupă mult remarcată. Dar reuşeam să enervăm toţi profesorii şi Tede s-a supărat pe noi de multe ori; ne certa şi ne chema să venim, să lucrăm zilnic. Iar noi îi răspundeam că e suficient să avem foarte mult talent, nu e nevoie să muncim aşa de mult. Aşa că am scris pe uşă într-o zi: „99 la sută talent, unu la sută transpiraţie”. Făcea şi lucruri cu care eu nu eram şi nu sunt de acord... În unele cazuri, Teodor Moraru prefera, decât să vorbească, să ia pensula şi să intervină în lucrare. Mulţi colegi, nevoiţi, acceptau asta, dar unii nici vorbă! Printre cei care l-au înfruntat m-am numărat şi eu. De la bun început eu şi Tede am stabilit nişte limite, iar el a fost oarecum civilizat. În schimb, din frica de a nu ne pune mâna în lucrări, grupul nostru, care în mare parte suntem cei din „Colonia”, ne-am dus să ne pregătim pentru licenţă acasă. Iar asta l-a supărat foarte tare şi l-a considerat un afront personal. În consecinţă, la prelicenţă am fost cu toţii „amendaţi”. În comisie era un profesor Marcel Bunea, un tip destul de încruntat şi avântat. Fac pasul în faţă, urma să vorbesc despre licenţa mea, era o simulare a examenului. Tede îi dă un cot lui Bunea şi-l atenţionează şoptit: „Ăsta e Burlacu!” Şi Bunea m-a făcut cu ou şi cu oţet, eu am plecat de la licenţă neînţelegând nimic... parcă mă lovise un OZN. Abia după vreo două zile mi-a trecut supărarea. Până la urmă a trecut şi licenţa pe care am luat-o cu toţii. Am primit laude, a fost o licenţă puternică. După asta, eu şi Tede ne-am împrietenit şi după vreo 2 ani a recunoscut, faţă de mine, că l-a influenţat negativ pe Bunea în ceea ce mă privea.

Chiar şi după facultatea de 5 ani, noi am simţit nevoia să mai avem profesori. Cu portofoliul la subraţ, ne-am dus şi am bătut la uşi, la artişti pe care îi admiram.

- Maria, ştiu că intenţionezi ca anul viitor să dai examen la Facultatea de Artă din Cluj. Din ce motiv ai ales Clujul? Ai aflat de vreun artist/profesor cu care ai vrea să lucrezi?!

Maria Vlad: - Aleg Clujul pentru că e cea mai bună facultate de artă. Clujul este un oraş mare şi este capitala europeană a studenţilor. Aş vrea să mă îndrept spre secţia de grafică. Dacă ştii să faci bine un desen, după aceea, culoarea o aplici din imaginaţie şi din talent.

Intervine în discuţie Marius Crăiţă-Mândră: - Da, ai dreptate, desenul se învaţă, compoziţia se învaţă. Ştii, culoarea o ai sau nu o ai. Nu o poţi învăţa. Ai steaua cromatică. Prin steaua cromatică înveţi să aşezi  culorile calde, reci, pe o formă. Culorile complementare le găseşti tot în steaua cromatică. Şi totuşi, asta nu ne învaţă să avem culoare într-o pictură. Se-ntâmplă să aplici teoretic, dar dacă nu ai ceva din interior, nu-ţi iese culoarea. E chestie de simţ. În lucrările tale am văzut culoare.

- Maria, pe tine te văd adesea la vernisajele de artă, dar pe colegii tăi mai rar. Ce crezi că ar trebui să se întâmple în aşa fel încât mai mulţi tineri să viziteze galeriile de artă?

Maria Vlad, 9 ani, la prima ei expoziţie,
2007

Maria Vlad: - Eu am venit la vernisaje încă de mică, veneam cu mama şi îmi plăcea tare mult. Încă din primul an de liceu au început să vină şi colegii mei la expoziţii. Acum venim la vernisaje chiar în grup. Cu cât creştem, cu atât devenim mai interesaţi de expoziţii şi eu şi colegii mei. Cu atât mai mult cu cât ne apropiem din ce în ce mai mult de facultate. Când eram mică, sigur că priveam vernisajele într-un anumit mod, acum privesc din cu totul altă perspectivă, sunt foarte atentă la lucrări. Sigur, poate că eu vin un pic mai des, pentru că vin cu mama. (Mamă care intervine: - „Pe Maria am luat-o la vernisaje de când avea ea numai trei ani. Dar să ştiţi că nu o oblig, e plăcerea ei să vină cu mine la vernisaje.”)

- Marius, şi tu ai fost apropiat de Teodor Moraru. Cum a fost relaţia ta cu el, ce anume te-a învăţat acest artist/profesor şi ţi-a rămas întipărit în memorie?

Marius Crăiţă – Mândră: - În primul rînd, ce cred că făcea Teodor Moraru? Mai întâi şi mai întâi te demonta. Dacă tu nu reuşeai să te remontezi, rămâneai „desfăcut”. (Marius este completat de Dragoş Burlacu: - „Da, el de fapt aplica nişte învăţături orientale, pe care le studiase în profunzime, care spuneau că un profesor trebuie să-l elibereze pe elev de orice constrângere şi să-l stimuleze. Eu când am venit de la Marciuc, Tede mi-a zis: «Dragoş, ai un desen foarte bun, dar trebuie să-l distrugem.»”

Marius Crăiţă-Mândră,
Biţi, 2004

Marius Crăiţă – Mândră: - Eu îi povestisem lui Tede o întâmplare a mea din copilărie, cu un profesor de box, iar Tede a zis că metoda acelui profesor a fost bună. Am să fac o paranteză şi am să vă povestesc şi vouă. Eram în Focşani şi am făcut pentru o lună şi jumătate box. Ce a făcut antrenorul acela de box? M-a pus să mă bat cu unul, care era cu patru-cinci ani mai mare decât mine, iar ăla m-a bătut de mi-a sunat apa-n cap. A doua zi nu m-am mai dus la box şi nici a treia zi. N-am mai călcat pe la sala de box în viaţa mea. Moraru a procedat şi cu mine, începând cum îi era obiceiul, cu demontarea. Dar mie nu-mi pare rău, pentru că m-am enervat. Şi am început să mă întreb: ce vrea ăsta cu mine, ce-mi vorbeşte de compoziţie, ce-mi arată gol-plin, mic-mare?! Ce trebuia eu să învăţ? Că şi compoziţia e o amprentă de-a ta, nu doar culoarea şi desenul, ci şi cum gândeşti un spaţiu. Aşa că Tede m-a făcut atom, iar eu am făcut ca în filmul acela Terminator II, când bile de mercur se tot adună. Cred că este clară paralela cu boxul, Moraru a fost de părere că profesorul de box a procedat bine. Mi-a zis că eu nu aş fi devenit profesionist în box, că nu era acela destinul meu, ci acela de a deveni artist. Până la urmă, Teodor Moraru m-a încurajat mult, mi-a zis că am multe idei şi să le folosesc. Părerea lui despre mine era că dacă m-aş înfige într-un stil anume, nu voi rămâne acolo, că sunt genul care voi evita manierismul. Între timp, zic eu că vorbele lui Tede s-au confirmat.

- Am vorbit de mentori, de ce aţi avut de învăţat de la artişti importanţi cu care v-aţi întâlnit. Dar, Marius şi Dragoş, voi sunteţi fiii unor artişti foarte importanţi în arta contemporană. Aţi fost influenţaţi în arta voastră de arta părinţilor voştri? Aţi avut tentaţia de a face la fel ca ei?

Marius Crăiţă-Mândră: - În perioada mea de început eram influenţat atât de mult, încât atunci când m-am mutat cu facultatea la Bucureşti, profesorul Teodor Moraru mi-a atras atenţia astfel: „Marius, am văzut că-l divinizezi pe tatăl tău, că îţi place ceea ce face, dar să ştii că noi nu mai avem nevoie de al doilea Vasile Crăiţă - Mândră în arta plastică, avem deja unul!” Şi mi-am dat seama că are dreptate şi că trebuie să am o amprentă personală în gândire, în culoare, în tot. La culoare şi Ilie Boca m-a influenţat mult la început, semănam la culoare cu maestrul. De fapt şi Teodor Moraru şi Ilie Boca ne-au sfătuit ca atunci când ne vom simţi pregătiţi să ne creăm propriul nostru limbaj, într-un fel să „uităm” tot ce am învăţat. Să schimbăm cum vrem noi formulele, dar în stilul nostru propriu, original. În pictură, eu şi tata avem gândirea destul de asemănătoare. Dacă aş face exact cum face tata, ar fi copie fidelă. Pot să fiu cel mai bun falsificator al lui dacă vreau. (râde) Dar desigur că nu mă interesează asta pe mine. M-a interesat să îmi construiesc propriul meu univers, care să mă reprezinte pe mine, personalitatea mea. În timp, m-am modificat şi m-am „construit”, am descoperit că mă simt cel mai bine în zona abstractă, în suprarealism. Şi în figurativism.

Dragoş Burlacu

Dragoş Burlacu: - Niciodată nu mi-am pus această problemă, de a semăna sau nu cu cineva, de a mă feri sau nu de influenţe. Cred că diferenţa de generaţii este atât de pregnantă, încât teama influenţei directe nu există la nivel estetic. Comunicare şi dialog care se pot transforma în schimb de idei există şi mă bucură. Avem discuţii despre lucrări, procese tehnice, dar si despre literatură şi film. Aş putea să spun că este o relaţie complexă, între doi creatori de vârste diferite, care intâmplător sau nu, sunt tată şi fiu.

- Am o întrebare oarecum asemănătoare sau poate mai degrabă... complementară, pentru seniori. Anumite influenţe pot veni nu doar de la maturi la cei mai tineri, ci şi invers. S-a întâmplat să vă simţiţi marcat de arta fiului? Se-ntâmplă să vă simţiţi uneori influenţaţi, fie chiar şi prin insuflarea unei viziuni moderne?!

Ioan Burlacu

Ioan Burlacu: - Eu sunt mai intuitiv şi mă bazez mult pe improvizaţie în multe faze ale lucrului (la obiect, cel  puţin, elaborez forma pe parcurs). Dragoş a spus că am o manieră dadaistă (idee reluată şi de Iulian Bucur în cronica celei de a doua expoziţii de obiect). La peisaj însă sunt un impresiv, lucrez sub aripa aerosolului de peisaj! Fiul este mai cerebral, mai elaborat, mai aşezat - e taur în zodie! A făcut şi studii serioase de tehnici ale picturii cu un mare artist şi cu lecturi în original. Înaintea primei expoziţii din Bucureşti, îmi spunea, că noaptea se culca cu ideea şi a doua zi lucra. Admir la el rafinamentele cromatice rare, transparenţele culorii, modul de gândire în compoziţie şi mai ales modernitatea discursului, dar nu mă schimbă ca pictor. Zona mea experimentală nu prea are multe în comun cu zona lui experimentală, dar bănuiesc că se potenţează. De fapt şi el s-a întors la multe din vechile valori şi chiar la tehnicile de atelier, pe care mult timp le ocolea, datorită perfecţionismul tehnic impus de T. Moraru.

Ioan Burlacu, Obiect,
Credit Dragoş Burlacu

Viziunea modernă pe care am primit-o de la Dragoş se simte mai ales în înţelegerea fenomenului atât de complex al artei moderne, în special douămiiste, în glisarea obiectului spre un anumit umor şi în intersectarea imanentă cu conceptualismul.

Avem deja o lucrare comună, o „înrămare verticală” a unei pânze ce urma să fie aruncată, precum şi o carte a mea de poezii, ilustrată de Dragoş. E un bun început ...

Vasile Crăiţă – Mândră: - Este posibil ca Marius să mă influenţat în mai mare măsură decât l-am influenţat eu pe el. Trecând peste primele noastre discuţii aprinse, care erau mai curând nişte „meciuri”, din care Marius s-a ales cu multe cunoştinţe de bază privind desenul şi culoarea, în ultimul timp, observ că eu sunt mai câştigat în urma schimbului nostru de păreri despre evoluţia de ultimă oră a artelor la nivel naţional şi internaţional. Am avut perioade de experienţe abstracte, alternând cu cele de factură figurativă şi chiar dacă nu eram un novice în testarea ambelor posibilităţi de exprimare, totuşi am fost marcat de schimburile de păreri şi impresii pe care le purtam în permanenţă. Mai ales pentru ardenta dorinţă de a afla şi părerea unui iniţiat despre ultimele realizări. Este cunoscut momentul când finalizând o lucrare nu-ţi dai seama imediat dacă reprezintă o fericită etapă sau un lamentabil eşec.

Vasile Crăiţă-Mândră

Am înţeles că spiritul de modernitate poate impregna un suflu înnoitor chiar şi în tehnicile tradiţionaliste. Este cu atât mai lăudabil dacă reuşeşti să resuscitezi clasicile genuri arhicunoscute printr-o tratare mai vioaie.

- O să îmi permit să vă adresez o întrebare poate mai puţin obişnuită. Aş vrea ca Marius să îmi spună ce consideră că au în comun, din punct de vedere plastic, Ioan şi Dragoş Burlacu? Şi ce îi diferenţiază fundamental? O întrebare similară şi pentru Dragoş, ce crezi că au în comun, din punct de vedere plastic, Marius şi Vasile Crăiţă-Mândră? Care ar fi diferenţele evidente dintre cei doi?

Marius Crăiţă-Mândră: - Eram la ateliere, era încă student Dragoş, iar eu numai ce terminasem facultatea. Mâncam arta pe pâine, ieşisem şef de promoţie, toată ziua ascultam numai despre artă... Am intrat la Ioan Burlacu în atelier şi era o lucrare de-a lui Dragoş pe perete. În atelier se afla şi sculptorul Gheorghe Zărnescu care discuta cu Neluţu (Ioan Burlacu – n.r.) despre lucrarea lui Dragoş. Lucrarea avea un dezechilibru compoziţional şi cromatic. Georgică a sesizat asta şi a spus. Dar eu ştiu că Dragoş când face ceva, nu face la întâmplare, el gândeşte tot ceea ce face. Şi atunci, am intervenit şi eu zicând că în acea lucrare nu era vorba de un gestualism ca la Pollock, ci se vedea clar că autorul lucrării aşa a gândit, că a dezechilibrat în mod voit. De fapt Dragoş scotea în evidenţă ceva tocmai prin acel dezechilibru. Iar Georgică (Gh. Zărnescu – n.r.) a înţeles imediat că la Dragoş era vorba de altă gândire, altă concepţie, o viziune nouă, modernă. În fiecare deceniu arta se schimbă. Tot timpul arta se revoluţionează.

Ioan Burlacu e în stare să abordeze mai multe stiluri în acelaşi timp. El poate să lucreze în aceeaşi perioadă de timp şi peisaj, şi obiect, şi abstract, şi acuarelă, şi ulei pe pânză. Prima dată când Teodor Moraru a intrat în atelierul lui Ioan Burlacu şi i-a văzut lucrările, i-a zis: „Neluţu, ai talent! Eşti bun, uite ce peisaj frumos faci, uite ce culoare bună ai, uite ce obiecte interesante, foarte bine gândite!” (Intervine Ioan Burlacu: - „Da, Tede mi-a zis atunci să aduc colajul în peisaj şi peisajul să-l duc în colaj. Mi s-a părut o idee formidabilă!”)

Marius Crăiţă-Mândră continuă: - Consider că Dragoş a luat în primul rând talentul de la Neluţu. Cineva spunea că succesul unui artist este rezultatul muncii a o mie de pictori. Dragoş ştie ce să ia, de unde să ia, cum să ia. Gândire, modă, stil. El preia informaţii de la o mie de artişti dar pe pânză nu recunoşti pe niciunul dintre aceştia, rămâne doar el, Dragoş Burlacu.

Dragoş Burlacu: - Părerea mea este că Marius şi Vasile Crăiţă-Mândră au în comun apropierea de peisaj, studiul luminii şi în general inţelegerea naturii. Cred că Marius a preluat cu bucurie înţelegerile dobândite de domnul Vasile Crăiţă Mândră în timp şi le-a aplicat în peisajul lui care este propriu. Un lucru de asemenea comun este o formă de umor pe care o regăsim în creaţiile ambilor artişti.

Factorul diferenţiator major este timpul, fiecare suntem sau vrem să fim oameni ai timpului nostru. Marius este un artist care îşi împarte creaţia între atelier şi peisaj, dar predominant este atelierul, iar Vasile Crăiţă-Mândră este un artist al naturii şi luminii, chiar dacă în timp putem găsi la dumnealui mai multe direcţii creative.

– Geanina, fiica ta este la început de drum, dar a avut câteva expoziţii. Totuşi, Maria este în formare. Sigur că îi urmăreşti traseul artistic. Ai observat dacă există sau nu asemănări între modul ei de a picta şi al tău?

Geanina Ivu Vlad: - Întodeauna am lăsat-o pe Maria să se exprime liber. Nu am vrut să-i îngrădesc gândirea, puritatea şi libertatea de copil, ţinând cont că ea a început de foarte mică să deseneze şi să coloreze. Era universul ei, ar fi fost păcat să-i impun reguli. Dar întotdeauna mi-am spus şi eu părerea despre ceea ce lucra. Iar Maria, aşa cum v-am spus e un copil bun şi ascultător, a fost receptivă mereu la ceea ce i-am zis. Asemănări între modul ei de a picta şi al meu presupun că există undeva în subconştient. Maria are o personalitate aparte, e un personaj aparte, are gândirea ei proprie şi cu siguranţă la un moment dat va avea un stil al ei. Ea acum e în momentul când acumulează mult şi a avut de la cine învăţa, i-a avut profesori pe Gheorghe Zărnescu, Ovidiu Marciuc, Ioan Lăzureanu. Cu siguranţă la facultate va întâlni alţi profesori de la care va avea iar de învăţat. Apoi va cerne prin filtrul ei personal toată informaţia acumulată, care se va „aşeza” şi va apărea artistul plastic Maria Vlad. Am încredere că aşa va fi.

- S-a vorbit aici de nişte fotografii speciale. Tu ne-ai povestit de o fotografie în care Maria, de doar 3 anişori, fusese surpinsă în momentul când desena după un album Picasso. Te-ai gândit să faci o lucrare după acea fotografie?

Geanina Ivu,
Straja, 2015

Geanina Ivu Vlad: - M-am gândit de multe ori să pun pe pânză acel moment din viaţa Mariei, acel început plastic al ei. Dar încă nu am făcut acest lucru. Probabil că va exista acest moment, atunci când fata mea va pleca la facultate şi îmi va fi foarte dor de ea.

- Acum aş vrea să încheiem cu opinia unui profesor despre cariera unui fost elev, ambii prezenţi aici. Domnule Vasile Crăiţă-Mândră, Geanina Ivu v-a fost studentă. Cum vedeţi evoluţia ei artistică?

Vasile Crăiţă-Mândră: - Sunt destul de tipicar şi exigent mai ales în privinţa obligaţiilor de dascăl, totuşi îmi reproşez faptul că nu am reuşit să transmit studenţilor datele cunoaşterii artistice la un nivel mai elevat. Cu atât mai mult m-am bucurat de fiecare pas pe care reuşeau să-l realizeze în dificilul urcuş spre mult râvnita măiestrie. Şi această bucurie este şi mai intensă după perioada lor de studenţie, când efortul ascensiunii continuă să se intensifice.

Aşadar, am aplaudat succesele Geaninei „cu inima la gât”, cum se spune. Ea a avut şi o perioadă abstractă de mare calitate, culorile au cântat în tonalităţi înalte în aria virtuozităţii. A urmat o revenire la un figurativ de inspiraţie etnografică şi-mi permit să o numesc astfel observând interesul artistei faţă de frumuseţea pieselor vestimentare, a obiectelor din gospodăria ţăranului român sau scene de grup folcloric. Dacă în societatea românească postdecembristă, traseismul politic este amendat dur de norme etice şi civice (esenţiale), în artă muzele îţi iartă trecerea de la figurativ la varianta abstractă. Deoarece este mult mai dificilă trecerea de la preocupările abstracte spre figurativismul care impune un grad mai înalt de măiestrie: fascinanta redare a materialităţii. Aşa că saltul făcut de Geanina a fost curajos şi riscant, de aceea spuneam că am urmărit „cu inima la gât”, exact ca la o reprezentaţie cu sărituri la trapez. Şi ce să vedem?! A reuşit să prindă baza trapezului, cu o elegantă reverenţă! Aplauze! Această reverenţă poate fi pusă şi pe seama ultimelor realizări în tehnica peisajului. Peisaje bine conturate în ultimele ocazii, mai ales în tabăra de la Straja, cu o siguranţă a tuşei şi a compoziţiei surprinzătoare pentru o artistă care nu a avut o îndelungă experienţă în acest domeniu mirific.

Acum este rândul Geaninei să urmărească pândită de emoţii paşii îndrăzneţi ai fiicei sale Maria. 

- Dragii mei, minunaţi prieteni, vă mulţumesc pentru acest dialog şi pentru răspunsurile voastre memorabile!

A consemnat Violeta Savu,
articol publicat in Revista Ateneu, februarie 2016, pp. 12-15