Interviu cu Radu Vancu

Frânghia înflorită cu vise

(din articolul Frânghia înflorită cu vise, publicat in Revista Ateneu, aprilile 2014)

Violeta Savu - În principal datorită biografismului, dar nu numai, câţiva critici literari te-au comparat cu Virgil Mazilescu, Cristian Popescu, Mircea Ivănescu.  În ce măsură te regăseşti (sau nu) în poezia lor? Chiar dacă evoci clar figura lui M. Ivănescu în poezii cum sunt de exemplu „poem de berryman pe muzică de m. ivănescu”, „basm de m. ivănescu”, „basm de m. ivănescu cules de radu vancu” (incluse în volumul „Biographia litteraria”), te-aş întreba dacă este sau nu subiectivă comparaţia dintre poezia ta şi cea a lui Mircea Ivănescu, ştiut fiind că te-a legat o mare prietenie de acesta?! În plus, chiar titlurile pe care le-am citat duc la respectiva comparaţie, într-un mod ce pare prea direct şi facil. Critica a căzut sau nu în capcană întinsă de autorul Radu Vancu?!

Radu Vancu - Eu în orice caz n-am avut de gând să induc vreo comparaţie de nici un fel cu Mircea Ivănescu, fiindcă ştiu bine că cu un poet atât de uriaş nu se poate concura – mai ales pe terenul lui. În poemele respective, plecam doar de la vreun vers ori vreo imagine din Ivănescu, încercând să-mi construiesc o poezie cu totul a mea. E drept, mai ales comentariile la primele două volume, Epistole pentru Camelia şiBiographia litteraria, conţineau trimiteri şi comparaţii cu poezia lui Mircea Ivănescu; acum, nu ştiu ce să zic, poate aveau dreptate, eu nu-mi recitesc poezia, ca să pot să-mi dau seama despre asta; însă, gândindu-mă la volumul de debut, am impresia că era mai degrabă cărtărescian decât ivănescian, şi într-un fel mă bucur că nu s-a făcut de către critică trimiterea şi la Cărtărescu – înseamnă că mi-am acoperit destul de bine urmele. Cât despre capcane – trimiterile cu adevărat păcălicioase sunt cele din titlurile cărţilor –Biographia litteraria pentru o carte care n-are nimic de-a face cu Coleridge, Sebastian în vis pentru una complet neutră faţă de Trakl etc. Uneori critica le-a luat în serios, alteori nu; dar astea-s doar joculeţe hipertextuale, cu prea puţină importanţă faţă de literatura per se.
V.S. - Din cele şase volume de poezii publicate, în trei dintre ele vorbeşti despre o traumă puternică din biografia ta şi anume, sinuciderea tatălui tău, subiect despre care, cu voia ta, vom vorbi mai pe larg. Într-o cronică la volumul „Biographia litteraria”, Şerban Axinte afirmă că textele tale degajă o „atmosferă tragică şi senină”. Această combinaţie paradoxală şi misterioasă pe care o observa criticul şi poetul Şerban Axinte se păstrează și în următoarele volume, în care tema principală va fi din nou moartea tatălui tău – deşi cu diferenţe stilistice majore. Nu ştiu dacă am sau nu dreptate, dar unele diferenţe de nuanţă cred că sunt date şi de renunţarea ta la tentaţiile bahice, cu toate că îmi este cunoscut, dintr-o declaraţie a ta, că alcoolul nu ţi-a fost niciodată „muză”. „Beam pentru că numai aşa lumea mi se părea reală. Ştiu bine de unde-mi vine asta: aveam nouăsprezece ani şi patru luni, stăteam lângă corpul tatălui meu, cald încă, paramedicii trebăluiau conştiincioşi pe lângă el şi, pe măsură ce realizam că moare sau că e deja mort, lumea se derealiza încetul cu încetul. Insistam pe lângă tipii în uniforme şi halate, le spuneam că sigur e viu încă, încercasem să-l resuscitez până au venit ei, imediat după ce-i tăiasem sfoara din jurul gâtului, şi auzisem aerul ieşindu-i din plămâni, deci trăia sigur, trebuia doar ajutat să-şi revină. Câţiva dintre prietenii de la bloc, Emil, Neluţu şi Ovidiu, intraţi habar n-am când în apartament, asistau la deloc vesela reprezentaţie. Însă ştiam la fel de bine ca ei că e mort, că s-a terminat, că totul e o piesă penibilă, şi cu cât ies mai repede din scenă, cu atât mai bine.”
Îmi dau seama că e un subiect extrem de dureros, dar aş vrea să ne vorbeşti puţin de legătura, destul de evidentă, după cum se observă şi din citatul ales din „Monstrul fericit”, dintre sinuciderea tatălui, alcool şi poezie.

Radu Vancu
foto de Stefan Radu

Radu Vancu - E şi pentru mine destul de dificil să-mi dau seama; sinuciderea lui tata, alcoolul şi scrisul au făcut multă vreme un nod indestructibil, precum cel de la ştreangul din jurul gâtului lui de atunci, din dimineaţa aia de noiembrie. Sau, mă rog, care mi se părea indestructibil – alcoolul, iată, am reuşit să-l descâlcesc din înnăditura cu pricina. (Sau m-a descâlcit el pe mine? Totuna.) Nu ştiu, cum n-am ştiut niciodată, cu adevărat de ce beam atât de diluvial; m-a întrebat asta vara trecută Horia-Roman Patapievici, şi n-am ştiut ce să-i răspund exact. Probabil că alcoolismul meu torenţial avea legătură cu alcoolismul torenţial al lui tata – bând, participam cumva în continuare la existenţa lui, prin mijlocirea acestui mare prieten comun care era alcoolul. Sigur, mai intervenea apoi şi mitologia atât de complicată a alcoolismului necesar al scriitorului, pe care o adoptasem cu entuziasm; şi o complicam şi eu cât puteam de mult, colecţionând mereu referinţe la ea şi ilustrări ale ei, în aşa fel încât să mă conving că nu se poate să nu beau, că scrisul ar fi iremediabil compromis de eventuala renunţare la alcool. Iar apoi, prin 2008, poemele mele au început să se îmbibe ele însele de substanţa în care originau – poemele catalizate de alcool au devenit poeme cu alcool, încet-încet toată cartea la care lucram a devenit un fel de apolog al alcoolului – iar în aprilie 2009, când a apărutMonstrul fericit, am renunţat simultan şi complet la alcool. (Sau el a renunţat la mine, în fine.) Desigur, contează decisiv şi că în mai 2009 urma să se nască Sebastian, fiul meu – şi nu voiam ca relaţia mea cu el să fie cumva periclitată de alcool, aşa cum fusese a mea cu tata. Aşa că intrarea în viaţa mea a unei fiinţe fundamentale a coincis cu ieşirea din ea a unei alte fiinţe pe care o crezusem esenţială. A fost vorba, cred, de un caz particular al legii conservării universale.
V. S. - Unul din deliciile mele livreşti este să descopăr scriitori care poate nu-s celebri, dar in scrierile lor pot intalni ceva mirabil. Aşa mi s-a întâmplat cu scriitorul mozambican Mia Couto, iar cartea lui „Veranda cu frangipani” mi s-a lipit de suflet. Deşi pot părea simple speculaţii, găsesc că există asemănare şi complementaritate între acest insolit roman şi cartea ta „Frânghia înflorită”, între figura spectrală a tatălui sinucis şi cea a personajului principal din roman, aflat în stadiu de „xipoco” (suflete care rătăcesc între lumi). Dar coincidenţa magică şi tulburătoare este visul/visarea care leagă sufletele.
„Morţii nu visează, vă asigur. Visează doar în nopţile ploioase. În restul timpului, ei sunt cei visaţi. Eu, care n-am avut niciodată pe cineva care să-şi amintească de mine, de cine sunt eu visat? De arbore. Doar frangipani îmi dedică gânduri nocturne.” „Atât de mult m-a copleşit speranţa, încât am avut vise fără ploaie şi noapte. Ce-am visat? Am visat că mă îngroapă aşa cum se cuvine, aşa cum cer credinţele noastre. Muream aşezat, cu bărbia pe veranda genunchilor.” E o frază din romanul lui Mia Couto.
„Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi”; „Dragule, de fiecare dată când mă visezi/ pe aici se fac nişte zile încântătoare,/ de îndată ce în capul tău începe visul// bietul diavol vine fuguţa lângă mine,/ îmi prinde faţa-n palme/ şi plânge în hohote deasupra sicriului” „Iar când visele vin cu adevărat,/ năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare/ şi unde era inimă, e grădină de trandafiri”. Asta spui tu în „Frânghia înflorită”.
Iată, că indiferent de cultura căreia aparţinem, aşteptăm să ne întâlnim cu „cei mai dragi” dintre morţi prin intermediul visului. Radu, cât de mult te-a ajutat visul? Te mai lasă inima să-l visezi pe cel mai iubit dintre morţi? Au trecut nişte ani de la tragicul eveniment – e schimbat tatăl tău în visele tale?
Radu Vancu - M-a ajutat enorm, mai ales în perioada Frânghiei înflorite. Eu nu sunt un om cu o viaţă onirică prea bogată, de regulă visez moderat şi neinteresant, şi invidiez galben oameni precum Jung sau Cărtărescu, cu oniriile lor fabuloase, pe care le recitesc de câteva ori pe an. Însă în anii în care am scris Frânghia, adică 2011-2012, chiar am visat enorm, destule poeme chiar sunt transcrieri ale acelor vise, ascultam muzică la căşti noapte de noapte la calculatorul din mansardă, cu ochii inflamaţi de videoclipurile lor fabuloase, când nu mai rezistam fizic (şi, de fapt, psihic) mă duceam la somn, însă videoclipurile continuau în capul meu de cum închideam ochii – şi, abia trezit, le notam repede, ca un fel de dactilograf năuc, de teamă să nu le uit. În februarie 2012, visele s-au încheiat – la fel şi poemele. Am înţeles atunci că era încheiată şi cartea, şi i-am dat-o lui Claudiu Komartin, care a şi publicat-o. Şi n-am mai visat deloc până pe la finalul lui 2013 sau începutul lui 2014, ca şi cum creierul îmi fusese prăjit de visele alea prea intense şi prea policolore.
V. S. - Anul trecut, prin septembrie, ai fost invitat în Bacău, la Colocviile Revistei Ateneu, ocazie cu care ne-am întâlnit şi mi-ai zis cu regret că nu mai reuşeşti să scrii poezie de când ai încheiat volumul „Frânghia înflorită”. Ţi-am replicat că eşti ancorat în activitatea literară sub alte forme deocamdată, scrii eseuri, realizezi traduceri foarte importante. Răspunsul tău m-a marcat foarte mult: „Dacă nu reuşeşti să scrii poezie, ţi se pare că nu scrii nimic!”. Iată că recent ai publicat pe blogul tău (pe care, de altfel, eşti foarte activ, şi care poate fi folosit de oricine pentru a se informa despre ce se întâmplă important în literatura română, şi nu numai) poeme intitulate „Dragă Sinucidere”. Am toată încrederea că de aici se va contura un nou volum. Am observat multă metafizică şi esenţializare a suferinţei în aceste poeme noi ale tale despre sinucidere. Dar şi căutări de vindecare, într-unul din poeme vorbeşti chiar de „manuale de suicidologie”. Chiar şi la alegerile tale în ceea ce priveşte traducerile se observă o schimbare. Anul trecut ai tradus din John Berryman (poet a cărui viaţă şi moarte au fost marcate de... sinucidere, întâi a tatălui său, apoi a lui însuşi). A apărut astfel, anul trecut, la Casa de Editură Max Blecher, o carte foarte frumoasă, „Cântece vis”. Ştiu că acum traduci intens din Ezra Pound, un scriitor care era renumit şi pentru caracterul lui deosebit, îşi sprijinea la nevoie prietenii, pe unii îi „scăpa de tentativele de... sinucidere”. Ce anume traduci din poetul modernist american, când şi la ce editură va apărea cartea cu poemele traduse de tine din Ezra Pound? Bănuiesc că un traducător se apropie mult sufleteşte de autorul pe care îl traduce. Ce-a însemnat şi înseamnă pentru tine John Berryman? Dar Ezra Pound?
Radu Vancu - O să iasă la Humanitas, la târgul din mai, un prim volum dintr-o ediţie Pound gândită şi îngrijită de H.-R. Patapievici; vor fi, în acest prim volum, poemele dintre 1908 şi 1920, de la Personae la Hugh Selwyn Mauberley. Cărţile astea de tinereţe a lui Pound sunt însăşi placa turnantă a modernităţii poetice – de asta se amestecă în ele poeme încă vii, pe care le citeşti cu stupor & fascin şi azi, cu poeme istoricizate, contemporane cu Robert Browning (şi cu fluturii, şi cu Dumnezeu), de unde şi vin, în nici un caz cu Ilya Kaminsky & Tara Skurtu, să zicem. În orice caz, e la ani-lumină de ce se scria între 1905 şi 1909 în limba română (mă rog, faţă de Bacovia doar la doi-trei parseci, e drept). Încerc să-mi fac cât mai conştiincios datoria faţă de Ezra, mi-e teamă de vindicaţiunile lui când ne vom întâlni unde ne vom întâlni. Am ţinut să traduc din Berryman & Pound fiindcă, dacă ar fi citiţi aşa cum trebuie, s-ar vedea deodată limpede că revolta & anarhia pot fi incomensurabil mai explozive & eficiente când se servesc de tehnologiile frumuseţii & tradiţiei.
V. S. - Este cunoscut faptul că eşti un bun cititor şi comentator de poezie. Mereu eşti la curent cu ce se întâmplă nou şi important în literatura română, dar şi în cea străină. Ce asemănări şi deosebiri ai observat între poezia actuală românească şi cea străină?
Radu Vancu - Diferenţele sunt atât de mari, încât îmi vine greu să găsesc un răspuns cât de cât articulat. M-aş folosi mai degrabă de cuvintele străinilor despre poezia noastră – de exemplu, atunci când a apărut în Statele Unite excelenta antologie a lui Martin Woodside din poezia română, Ilya Kaminsky a scris o recenzie entuziastă înWeb del Sol, în care scria că în poezia română contemporană se simte „a sense of spiritual urgency”, care ne-ar fi ajutat să reinventăm fundamental poezia. Observaţia lui mi se pare fundamentală – într-adevăr, poezia celor mai buni poeţi români de azi, de la Ion Mureşan la Claudiu Komartin, să zicem, mi se pare că vine dintr-un „sens al unei urgenţe spirituale” care are de comunicat o (po)etică sau o viziune care nu suferă nici o amânare. La noi nu a prins aproape deloc poezia concretă, poezia L=A=N=G=U=A=G=E, poezia pe care Bernstein o numea, în Artifice of Absorption, „a impermeabilităţii” – dimpotrivă, poezia română a rămas foarte permeabilă la emoţional, la feeling, şi aproape complet opacă la tehnicalităţi – absolut esenţiale, de altfel, pentru reforma radicală a poeziei. De asta, de pildă, Ioan Es. Pop, poet al absorbţiei emoţionale prin excelenţă, a putut fi foarte lesne considerat un mare poet (cum şi e, fireşte); pe când poeţi precum Chris Tanasescu, de pildă, extraordinar tehnician al „impermeabilităţii” în sensul lui Bernstein, nu e încă văzut decât de prea puţini ca un poet esenţial al acestor vremuri.
V. S. - Pentru că lista scriitorilor preferaţi ar fi cu siguranţă foarte lungă, te voi întreba ce muzică preferi să asculţi. Te întreb asta cu atât mai mult cu cât unii comentatori au remarcat muzicalitatea poeziilor tale. Volumul cel mai ritmat fiind, probabil, cel dedicat fiului tău, acel optimist şi deconectant „Sebastian în vis”.

Radu Vancu - Ascult mai ales rock, în diverse forme, de la clasic la progresiv şiindie, şi trip hop, care mă mişcă în ultima vreme cel mai mult. Sebastian în vis poate să pară cel mai muzical volum al meu, dat fiind că-i cel mai ritmat; însă cartea pe care am scris-o aproape de la un capăt la celălalt numai pe muzică a fost Frânghia înflorită – ascultam, cum am spus deja, cu căştile pe urechi (ca să nu-l trezesc pe Sebastian)Radiohead, Portishead, System of A Down, Serj Tankian etc. şi transcriam în transă visele astea, ba chiar o imagine din carte e luată direct dintr-un videoclip al lui Tankian (nu spun care, sunt un plagiator care-şi ascunde cu grijă urmele, după cum ştii). Dintre autohtoni, îmi plac mult, în vremea din urmă, Robin and the Backstabbers, descoperiţi prin Luiza Vasiliu (multă muzică am descoperit graţiei ei – mulţumesc, Luiza!), şi hip-hopperul Deliric, care are unele dintre cele mai inteligente texte din poezia post-decembristă.
V. S. - Deşi e un clişeu, am să te rog, în final, să îmi spui dacă ai fi vrut să răspunzi şi la o întrebare pe care n-am formulat-o.
Radu Vancu - Ştiu şi eu? Mi-ar fi plăcut să vorbesc, eventual, despre tinerii dinZona nouă, cenaclul sibian care face în mai patru ani de când se întâlneşte săptămânal; sunt aici vreo cincisprezece scriitori tineri care dau sens literaturii înseşi – căutarea lor febrilă, entuziasmele lor, ataşamantele şi respingerile lor atât de radicale şi de pure, toată gesticulaţia lor pasională în jurul literaturii îi dă acesteia unicul ei sens posibil: acela de punct de convergenţă al unei pasiuni enorme, care face posibilă şi plauzibilă existenţa individuală. Sunt prea mulţi cei cincisprezece ca să-i numesc aici, o să amintesc doar pe cei debutaţi în volum, adică Anatol Grosu şi Krista Szöcs, recipienţi ai unor premii dintre cele mai importante, de la premiul Eminescu la premiul Panţa. Iar ceilalţi, aflaţi în pragul debutului, nu sunt deloc mai prejos decât cei doi. Îi puteţi citi, ca să vă convingeţi, în revista Zona nouă, coordonată de Vlad Pojoga – textele lor de acolo sunt atât de autentice, încât pot remonta până şi un blazat abulic ca ca mine.