Frica de a nu fi o mamă bună

 

Romanul scriitoarei italiene Elena Ferrante, „La figlia oscura” (2006), tradus în 2017 și în limba română de Cerasela Barbone cu titlul „Fiica ascunsă”, a fost ecranizat în 2021, iar debutul în regie al actriței Maggie Gyllenhaal (cu roluri memorabile în: “Sherrybaby”, “Crazy heart”, “The kindergarten teacher”) s-a dovedit un real succes. Cum filmul “The lost daughter” este în limba engleză, automat a fost necesară o actualizare: ce în carte avea caracter italian a devenit american/ englezesc și viceversa.  

Leda, personajul principal, o femeie americană de vârstă mijlocie, se află în vacanța de vară, în insula grecească Spetses. Este expertă în literatura modernă italiană, în literatura comparată și o excelentă traducătoare. De la primele cadre, se poate deduce starea de anxietate (subliniată și de elemente simbolice: fructe putrede într-o fructieră; o cicadă agonizând pe albul lenjeriei; un vierme dezgustător scurs dintr-o păpușă etc.) Fire independentă și voluntară, femeia călătorește singură și caută în incursiunile ei pe litoral atât binefacerile mării și ale soarelui, cât și liniștea – pentru relaxare, dar și pentru studiu. Nervii ei vor fi puși la încercare odată cu sosirea pe plajă a unui grup gălăgios, o familie numeroasă de americani lipsiți de maniere. În liniștea aparentă a Ledei, deodată haosul petrecăreților atinge corzi ale dezordinii ei interioare. 

Din grup se disting tânăra mamă Nina împreună cu fiica ei Elena, sunt frumoase și delicate, atipice în familia lor extinsă. Leda la va urmări la început de la distanță și treptat se va apropia de ele. Jocurile repetitive ale mamei și fiicei în care angrenează permanent o păpușă îi declanșează Ledei amintiri din propria tinerețe; unele luminoase, altele dimpotrivă, dureroase.

În flash-uri din trecut, o vedem pe tânăra Leda copleșită de responsabilitățile părintești față de cele două fiice. Leda a devenit pentru prima oară mamă la doar 23 de ani, cu Bianca; apoi la diferență de doar un an, a apărut mezina, Martha. Eroina avea aspirații intelectuale, șanse reale de a avansa pe linie profesională, dar s-a trezit prinsă în bucla unei maternități dificile, fără un sprijin real din partea soțului. 

Poate și ea ar fi rămas, la fel ca atâtea alte femei cu potențial, victima rutinei casnice, dar vizita inoportună a unui cuplu de îndrăgostiți libertini va avea influență asupra destinului protagonistei. Se întoarce în mediul academic, repurtând imediat succese; trăiește o interesantă poveste de dragoste (care o satisface fizic, dar și spiritual); își părăsește definitiv soțul și, temporar, copiii. Când își abandonează fetele, de fapt fuge de ea însăși, fiindu-i teamă și din cauza unor accese de furie, că nu poate fi o mamă bună. „Uneori să fugi e necesar ca să nu mori”, spune naratoarea-personaj în romanul scriitoarei Elena Ferrante.  Peste ani, pe Leda o năpădesc regretele și o mustră conștiința pentru perioada când a eșuat ca mamă. Oglindirile pe plajă ale unor traume pe care le-a cunoscut și ea în trecut o fac să se identifice cu Nina și o conduc la comiterea unei mici infracțiuni, un act aparent irațional, dar care are multiple explicații psihologice. Divulg doar una: întotdeauna jocul unei fetițe cu o păpușă va scoate la suprafață instincte materne. În carte, Leda numește păpușa „martorul unei maternități senine”.

“The lost daughter” conține multiple referințe livrești: versuri de Maria Guerra, Yeats și Auden; sunt citați umaniști precum Pierre Bourdieu, Paul Ricoeur sau Simona Weil; numele personajelor nu-s alese întâmplător, cine nu-și amintește din mitologia greacă de Elena, fiica lui Zeus și a reginei Leda? Dar filmul păcătuiește parțial atunci când se încâlcește într-un noian de simboluri. Am apreciat străduința regizoarei de a respecta cât mai mult litera cărții, cu toate acestea, acțiunile și caracterul personajului principal nu pot fi înțelese pe deplin din film fără să fi citit romanul. Dar e admirabil cum a reușit o cineastă tânără, la debut în regie, să ne convingă (utilizând unghiuri de filmare identice; redând în paralel mimici și gesturi asemănătoare) că Olivia Colman și Jessie Buckley interpretează una și aceeași persoană, doar că la vârste diferite. Olivia Colman este Leda la maturitate, iar Jessie Buckley la tinerețe; două performanțe actoricești complexe, epatante! Merită menționați aici și actorii din rolurile secundare (Dakota Johnson este misterioasă în rolul Ninei; Ed Harris e șarmant în rolul expatului Lyle; Peter Sarsgaard e magnetic în rolul profesorului Hardy; au roluri mai mici, dar sunt vizibili: Dagmara Dominczyk, Paul Mescal). Filmul este captivant pentru că induce tensiune (aruncând și câteva piste false de thriller) și strălucește datorită cinematografiei de excepție a artistei Hélène Louvart. Montajul a fost foarte bine realizat de Affonso Gonçalves.

Și totuși, cine se pierde în acest film? Sunt câteva fetițe, din prezent și din trecut, care se rătăcesc pe plajă. Dar adevăratele pierderi sunt cele de natură sufletească.

 (articol publicat la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 631 al Revistei „Ateneu”, martie, 2022)

 „Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski