Acțiunea din „Mãștile
lui Brejnev“ (Pitești, Ed. „Paralela 45“, 2020), de Nicolae Spãtaru se petrece
imediat dupã moartea conducãtorului Uniunii Sovietice (1964-1982), survenitã la
data de 10 noiembrie 1982, și este plasatã în satul Sinihãu. Naratorul principal
este Marcu Filipescu, secretar al sovietului sãtesc. Deși infatuat, Marcu
Filipescu e un personaj cu lipici la cititori. Se crede buricul pãmântului, dar
intrã în buclucuri. E fermecãtor prin înclinația spre autopersiflare pe care nu
întodeauna o aplicã într-un mod conștient. E mucalit, dar asta nu-l împiedicã
sã viseze sau sã devinã introspectiv. Va trece prin tot felul de aventuri dupã
ce, dintr-un exces de zel, se oferã sã depoziteze la el acasã câteva sute de mãști
antigaz, un surplus fațã de numãrul de cetãțeni ai satului, înspãimântați de
autoritãți – prin diferite mijloace – cã se apropie un „rãzboi nuclear
devastator împotriva Uniunii Sovietice“, care va fi declanșat de „America
imperialistã“. În manierã „gogolianã“ (Grigore Chiper, „O distopie
tragicomicã“, în Revista „Contrafort“, nr. 5, 2020), mãștile vor prinde viațã.
Odatã personificate, vor comite farse: fac zarvã prin casã în miez de noapte,
cotrobãind prin odãi; furã și mãnâncã merindele din frigider lãsând mizerie
(aluzie și la înfometarea populației în perioada comunismului): „Când s-a fãcut
luminã, pe ușa din fundul coridorului, cea care dãdea în cãmãruțã, intrau buluc
patru mãști. Patru! Douã duceau un baton mare de salam «Odessa», iar celelalte
douã un picior de porc și o pâine. Era piciorul pe care-l cumpãrasem chiar eu
de la cooperativa colhozului. ªi s-au fãcut nevãzute în semiîntunericul cãmãruței,
dupã ce douã mãști, cocoțate una peste alta, au închis ușa în vitezã mare. Am
mai reușit sã vãd cum cea de sus mi-a fãcut șmecherește cu ochiul. Adicã, vezi
dumneata, cu ocheanul. Apoi, în cãmãruțã, s-au auzit râsete. Râdeau probabil de
mine. [...] Râdeau pentru cã ne-au lãsat fãrã hranã“. Un caracter grotesc au
unele întâmplãri cu iz polițienesc. Iar povestea morții suspecte a „vrãjitoarei“
din sat pare un act de justiție rezolvat printr-un fel de misticism
„rãsturnat“. Întâmplãri stranii sunt consemnate de un alt personajnarator,
Aurel Zmeurã, sectorist, sergentmajor. Numai cã rapoartele sale „de
investigare“ nu prea au legãturã cu realitatea, ci mai degrabã cu realismul
magic și sunt veritabile proze scurte, de sine stătătoare.
Într-o notã
intitulatã – iarãși ironic – „Din partea editorului“, autorul ne rezervã o altã
ghidușie: dosarul de la securitate al lui Marcu Filipescu, internat împotriva voinței
lui la Spitalul de Psihiatrie, dispare, iar Aurel Zmeurã are propria lui teorie
despre respectiva „volatilizare“. Chiar dacã lectura acestui roman pare
deconectantã, un cititor atent la surprizele subtextuale va identifica
numeroase simboluri și va înțelege mesajele subliminale. Ca tehnicã literarã,
scrierea este una modernã, prin fragmentarea textului și prin introducerea poveștilor
în ramã. Prozatorul vine totuși în ajutorul cititorului, separând multiplele
planuri prin asteriscuri. Despre ineditul creației, Grigore Chiper observa:
„Noutatea [...] constã în faptul cã evenimentele și acțiunile absolut reale,
decupate din illo tempore, sunt aranjate în forma unui puzzle distopic și
turnate într-o grilã fantastic-umoristicã, cu toatã recuzita de rigoare“.
Cartea se încheie cu propoziția: „Investigația continuã“. Așadar, finalul e
deschis și ne putem aștepta la o continuare. Nicolae Spãtaru s-a remarcat deja
în poezie și prozã scurtã, are publicate peste 15 cãrți și a obținut câteva
premii literare importante. Prin acest debut în roman, dovedește o datã în plus
cã indiferent de genul ales, e un scriitor stãpân pe mijloacele sale de
expresie.
(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021, p. 23, http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2021_11-12net.pdf)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu