Zidurile Noricăi Isac

 

„Cuvintele ca o mirare“ se numea cartea de debut a poetei Norica Isac, volum ce avea sã aparã în urmã cu doi ani, la editura clujeanã „Grinta“. Observațiile critice scrise atunci de Gabriel Cojocaru: „Deschizându-ne ușile glisante ale realitãții, Norica Isac ne propune o întâlnire cu poezia sa într-un stil frust, neprovocator și onest. Luciditatea este numitorul comun care guverneazã eul liric al poetei într-un exercițiu de supraviețuire pigmentat cu tonuri de sensibilitate“ sunt valabile și pentru volumul „Ziduri ascunse“ (ClujNapoca, Ed. „Grinta“, 2020), cu care poeta reconfirmã. Deși numele ei nu este strãin în anumite medii literare, fiind prezentã atât în reviste din țarã, cât și din strãinãtate cu poezie, prozã scurtã, teatru, eseuri, între preocupãrile ei aflându-se și traducerea în limba italianã; Norica Isac (pseudonimul literar al Gabrielei Mihãeș), nãscutã în Bacãu, pe data de 27 noiembrie 1970, ar merita o mai bunã vizibilitate. Pentru cã este autoarea unei poezii de substanțã, remarcabilã prin eleganțã, acuitate și filtrele metafizice. Zidurile sunt desigur o metaforã a obstacolelor întâlnite în decursul vieții. Sunt barierele care intervin, din varii motive, în raporturile cu ceilalți. De asemenea, omul încearcã sã ridice un zid între el și curgerea timpului. Zidurile pot fi, cum lesne se poate intui, simboluri ale izolãrii. De ce însã sunt zidurile „ascunse“?! Cred cã epitetul subliniazã interioritatea, instinctele defensive, introvertirea. Lecturând cu atenție douã dintre poeziile cu tema „ziduri“, „frig“ și cea omonimã, aflãm cã pot fi „ascunse“ vederii din exterior traumele personale sau procese precum: desacralizarea, pierderea inocenței. Granița dintre eros și thanathos este firavã; la fel și cea dintre memorie și uitare. Exemplificãm redând integral poemul „Ziduri ascunse“: „într-o iarnã am fugit de acasã./ se prãbușiserã interioarele ardeau/ prima zãpadã se murdãrea în cãdere/ o vedeam și nu mai era nimic de fãcut/ o lãsam sã seaștearnã/ sã mã acopere/ mã înspãimânta încremenirea timpului/ pietrificarea mea./ prima zãpadã cãdea murdarã/ iubeam și rãtãceam strângând în pumn/ o batistã albã și udã ce îngheța./ era iarnã și plecasem sã-l iubesc așa/ cu casa abandonatã, cu interioarele surpate, în plin viscol/ cu haina neagrã pe umeri, desculțã/ cu batista udã în pumn/ carnea pe sub piele, sub focul atavic, arzând./ l-am gãsit în mijlocul unei partide de șah/ i-am surprins femeia cu portjartier/ de pe perete/ regina neagrã, înscãunatã pe pat/ rânjea cu nebunii/ calea de-ntors indica înainte/ existam aparent, respiram prin ochiul rãmas albastru/ aruncam molozuri, grinzi arse afarã/ ridicam interioare noi din nisip/ spãlam prima zãpadã/ împrospãtam albul pereților cu var/ dar zidurile ascunse miroseau în casã“. Sunt recurente: suferința în dragoste, misterul feminin, dorința de libertate, nostalgia copilãriei. Întoarcerea acasã se asociazã cu dulci melancolii, fiind în același timp un motiv pentru a reflecta la diferențele, în plan fizic și metafizic, între noțiunile de „prezențã“ și „absențã“, astfel trimiterea la cinematografia lui Tarkovski este pe deplin justificatã: „mama încãlzește apa îmi spalã pãrul galben în ciubãrul din curte/ e o varã de miere lipitã pe oceanul de sus albastru încãlzesc apa/ îmi îmbãiez copilul e o varã cu eclipsã de soare surprinsã pe o/ peliculã arsã bãrbatul meu a avut o singurã cãmașã doar una albastrã/ se usucã pe frânghia de la fereastrã și bate ca o aripã geamul tu vii/ din trecut din caiete din afișe de cinema timpul s-a nãscut azi“. Din grațioasele poezii dedicate mamei se contureazã portretul unei femei demne, revãrsând valuri de iubire asupra membrilor familiei, fragilã fizic, dar puternicã spiritual. Norica Isac la debut atrãgea atenția prin originalitate și consistența ideilor. În continuare, autoarea incitã printr-o poezie reflexivã, uneori sofisticatã și cerebralã, turbulentã sau acidã, cu toate acestea rãmânând în avantaj emoția!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, septembrie 2020)