Agonia despărțirii

Compus din 32 de capitole pe care autoarea Nicoleta Dabija le numește „cânturi”, trimiterea la poemul biblic „Cântarea cântărilor” fiind evidentă, volumul „A doua viață” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2019) este dificil de încadrat ca gen literar. E multă poezie în această lungă și dureroasă confesiune despre boala și moartea surorii mai mici, iar visele alternează cu secvențele de un realism feroce. Desigur, nu e prima oară când un scriitor vorbește despre pierderea unei persoane apropiate; din literatura română contemporană îmi vin acum rapid în minte trei cărți de poezii cu care „A doua viață” se aseamănă tematic: cea a lui Vasile-George Dâncu, „Universul Mama”, cea a lui Radu Vancu, „Frânghia înflorită”, și îndeosebi cartea Ilenei Mălăncioiu, „Sora mea de dincolo” (cu același subiect: dispariția prematură a surorii). Despre „Sora mea de dincolo” însăși poeta Ileana Mălăncioiu a afirmat că este „un exercițiu de vindecare”. Subliniez însă că „A doua viață” este scrisă în altă manieră, experiența personală fiind diferită de la un caz la altul, chiar dacă, așa cum ne spune titlul unui volum de poezie semnat de Viorica Răduță, „Cam toți murim”. Nicoleta Dabija, eseistă, poetă și traducătoare, a ales de data aceasta să se exprime în proză, iar cele 32 de povestiri (sau schițe autobiografice) sunt piesele de puzzle ale unui roman memorialistic, încărcat de lirism, dar bogat și în relatări epice. Autoarea optează pentru o formulă concentrată, cartea nedepășind 130 de pagini. Rețeta aceasta minimalistă se dovedește o reușită, pentru că autoarea merge la esențe, exprimându-se nu de puține ori aforistic. Tema morții este preponderentă: „O mângăiere întârziată este totuși o neuitare”; „După uitare vine iubirea, dragostea curată de eternitatea celui pierdut”; „Moartea singură are sens. În măruntaiele ei stă rostul lumii”; „Anonimatul poate fi seducător, dar să fii copia palidă a altcuiva este umilitor”; „Moartea nu este dorită, dar este sigură, și atunci de ce să mă revolt, de ce să strig?”; „Moartea nu e atât de îngrozitoare, nu ni-i ia de tot pe cei iubiți, de noi depinde să nu-i părăsim uitându-i”. Poetizarea se realizează și prin frângerea discursului narativ cu propoziții foarte scurte, tăioase. Astfel, rezultatul e un roman dens, de o rară sensibilitate.

Poate ceea ce frapează la Nicoleta Dabija sunt metoda de autoanaliză, sondarea propriei conștiințe, obiectivitatea scrupuloasă cu care prezintă propriul mod de viață raportat la două perioade: înainte și după moartea surorii. Evaluează cu un ochi sever propria putere de sacrificiu. După pierderea unei persoane iubite, anumite întâmplări care în mod obișnuit ar fi fost ignorate se redimensionează, căpătând o importanță deosebită, în mod implicit sentimentul vinovăției se amplifică adesea nejustificat.

Stările calme alternează cu melancolii profunde, mirajele autoinduse în scop tranchilizant nu vor reuși anihilarea sentimentului de incompletudine: „Când îți moare o soră sau un frate e ca și cum din trunchiul unui copac cu două ramuri pe una ar frânge-o și ar duce-o vântul. Pe cealaltă ramură, rămasă singură, nu o va durea? Nu se va înfiora oare copacul întreg? Își va reveni, va continua să crească, însă ciuntit și abătut. Așa cum a rămas sufletul meu, mutilat, cu privirea coborâtă”. Ideile filozofice despre  nemurire sunt umanizate de iluzia regăsirii sufletelor în tărâmul de dincolo, speranță în care subit infuzează amintirea luminoasă a unei călătorii fizice: „Niciodată n-am s-o mai văd. Un crud și mincinos «niciodată». De parcă eu aș fi nemuritoare. De parcă fiecare supraviețuitor ar fi nemuritor. Mai mult decât conștienți de moarte, suntem animalele acelea care uită că vor muri într-o zi. Ne vom regăsi cândva. Trebuie să existe un drum comun al sufletelor de dincolo. Se zvonește că, în agonie, fiecare om este întâmpinat de un om drag. Pe mine mă va primi Mariana? Aș vrea să fie ea, să mă ia de mână și să fim vesele precum în dimineața aceea, în aeroport, când așteptam avionul spre Paris și râdeam ca două nebune”. Mariana este numele surorii mai mici care se îmbolnăvește de cancer și după o suferință de aproximativ trei ani, va trece la cele veșnice. În evocările pe care le face, cu toate că se manifestă empatic, autoarea are curajul de a compune din detalii un portret obiectiv al Marianei, cu calități și defecte. În arhitectura romanului nu primează caracterele celor două eroine, ci meditațiile despre moarte. Moartea le-a despărțit pe cele două surori, dar deopotrivă a generat apropierea dintre cele două suflete, până la contopirea în spirit. În plus, sora Marianei se trezește subit că trebuie să-și asume un rol pe care nu și l-a dorit și pentru care nu se simte pregătită: cel de mamă. Exigentă cu ea însăși, se luptă cu spaima de a nu reuși să fie la înălțimea acestei misiuni. Ceea ce nu intră în contradicție cu dragostea și compasiunea pentru copilul rămas orfan la o vârstă fragedă: „Ce-o fi înțeles copilul acela, de 7 ani, atunci? Probabil nu destul. Cu timpul, de dor, de multă singurătate, a măsurat golul pe care i-l dăruise moartea la pas, de la un capăt la altul, de sus în jos, de mii de ori, dar niciodată și nimic n-a mai reușit să-l umple”. Cartea îi este dedicată nepotului Alex, căci prin el se continuă viața mamei lui. El reprezintă o nouă viață, iată unul dintre sensurile de profunzime care pot fi asociate titlului „A doua viață”. Un alt sens este cel creștin al mântuirii după moartea trupească, credința în Înviere și viața veșnică, sens întărit și de multiplele referințe religioase. O explicație a titlului pe care ne-o oferă Vianu Mureșan este aceea că Mariana trăiește a doua viață rămânând vie în memorie: „Nicoleta Dabija citește moartea în destinul surorii ei, dar înțelege că ceva încă rămâne, că există ceva în urma acțiunii morții, o altă viață sau o a doua viață care nu are nimic de-a face cu o presupusă lume de dincolo. O a doua viață aici a Marianei, care se produce prin transfer, prin developarea unor momente, situații, evenimente și stări trăite în sensibilitatea și memoria surorii, care le ordonează și le fixează într-o narațiune pentru a le păstra vii”.

Câteva simetrii duale amplifică tensiunea, dezvăluind frământările personajului narator: viață/ moarte; terestru/ celest; eros/ thanatos; păcat/ virtute; intoleranță/ indulgență; sacru/ profan; răzvrătire/ resemnare; maturitate/ copilărie; despărțire/ regăsire; lumină/ întuneric. Iar cânturile, acaparante prin fluctuația vis-realitate, deși au un fond profund melancolic, nu sunt monotone. Pe lângă vocea narativă care este aceeași cu vocea autoarei, în planurile secundare auzim și alte voci: ale părinților, a Marianei pe mai multe registre (reală, din timpul vieții; imaginată, vocea de dincolo), a copilului Alex. Autoarea evidențiază prin aldine fragmentele onirice sau/ și lirice. În general, visele sunt soluții pentru ieșirea din traumă, dar sunt și câteva excepții când intruziuni viscerale le transformă în coșmaruri. Există o anumită senzualitate a morții, care ne seduce prin mister. Eros și Thanatos sunt cele două instincte pe care Freud le considera fundamentale în psihicul uman.

Nicoleta Dabija caută și găsește în tainele funebrului caracteristici de frumusețe, noblețe și purificare. Sigur că aceste cânturi, semnificativ în număr de 32 (vârsta la care Mariana a trecut la cele veșnice, dar și apropierea tangențială de vârsta christică), au rol de catharsis. Faptul că i s-a dăruit harul de a se putea exprima prin literatură o face pe autoare să se considere privilegiată. Trăirea fără echivoc a extazului și agoniei despărțirii aparține însă celor a căror artă rămâne suferința în unicitatea ei: „Unii au norocul să scrie, să picteze, să compună, iar astfel de ieșiri trag văluri catifelate peste amintiri. Dar ce se întâmplă în sufletele celor fără har? Poate trăirea adevărată este a lor. Totuși, confesiunea este o eliberare temporară, nesatisfăcătoare. În schimb, creația te potolește, ca o datorie împlinită. Arta, în orice formă, este o luare de grijă, o punte care te petrece până pasul îți devine din nou ușor și sigur. Altminteri e mult mai greu, trebuie să cari în brațe mortul până-l uiți natural. Și cum să uiți tocmai ceea ce duci în brațe?”

„A doua viață” e o carte tristă, dar încântătoare; un roman atașant despre fragilitatea umană. Remarcabilă este și ținuta grafică, plasticianul Laurențiu Midvichi realizând designul coperții. Pe coperta IV, scriitorul și filosoful Vianu Mureșan recomandă cartea, oferind și câteva chei de lectură.  

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2020, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)