Cu o postfață care cuprinde
note critice semnate de doi dintre cei mai de seamă poeți ai României, Marian
Drăghici și Ioan Es. Pop, cartea lui Florin Caragiu, „Sânge curat” (București,
Ed. Platytera, 2018) convinge atât sub aspect grafic (pe copertă e o
reproducere a icoanei „Sfintei Treimi”, realizată de artistul plastic Elena
Murariu), cât și prin conținutul liric, o poezie religioasă de profunzime. Marian
Drăghici face și o prezentare biografică a autorului, reamintindu-ne de
polivalența scriitorului Florin Caragiu, licențiat în matematică și teologie.
Este, de asemenea, filolog și filosof. Preocupările sale în domeniul filosofiei
religioase au dat naștere unor volume ca: „Eseuri și studii teologice: Cuviosul
Ghelasie Isihastul” (2004), „Antropologia iconică” (2008), „Frumusețea
lucrurilor ultime” (2017), „Școala martiriului” (2017). În poezie, publică
volumele „Catacombe. Aici totul e viu” (2008), „Omul cu două inimi” (2014),
„Este” (2018), „Sânge curat” (2018). Publică și o carte memorialistică,
„Întrupări ale iubirii – jurnal de seară”. Și „Sânge curat” este tot un jurnal,
dar scris în versuri. După ce în urmă cu câțiva ani învinsese un cancer la
colon, la aproape 49 de ani poetul se confruntă cu altă încercare, o boală de
rinichi. Se internează, trecând pe dializă. Pe patul de spital ține acest
jurnal în versuri, pe care i-l dedică iubitei sale soții Diana, care i-a fost
un real sprijin sufletesc. De altfel, multe dintre poezii sunt mici epistole în
care i se adresează ei cu apelativul „dragostea mea”. Încântătoare sunt și
micile dialoguri (uneori casnice) dintre soț și soție, anumite activități
mărunte deși păstrează caracterul de rutină, devin soluții de surmontare: „frumoasă
e viața, draga de ea/ când mi-este alături dragostea mea/ a ieșit zmeura/ nu
lua din aia storcită/ odihnește-te înainte să mergem la medic/ să-ți pună
cateterul cel nou/ mi-e frică să nu mă apuce tusea/ în toiul operației/ mai ia
un tusocalm”.
Suferința îl îndeamnă pe poet
la reflecție și meditație asupra sensului vieții. Speră că oamenii se vor salva
prin iubire, se bucură de frumusețile naturii ce se pot strecura prin ochiul
ferestrei, își pune nădejdea în Dumnezeu și își face zilnic canonul, rugându-se
nu doar pentru el, ci și pentru cei din jur: „ciripitul păsărilor îmi trezește
amintiri/ privesc totuși spre viitor/ cu încredințarea că tot ceea ce este bun
și frumos/ va fi salvat/ îmi este sufletul atins de dragoste/ și pentru
bolnavii acestui spital mă rog/ s-o cunoască și să fie liberi/ de tristețe, de
durere și de frică/ pentru că Hristos este în mijlocul nostru/ și tot răul e
neputincios/ câtă vreme iubirea domnește”. Apar și interogațiile asupra
legăturilor între ereditate, moștenire spirituală și legile materiei manifestate
în trup, conștientizând efemeritatea viețuirii pâmântești a omului: „lumea mică
umblă pe vârfuri/ sunt arca neamului meu ce se stinge/ mărturisesc despre trup/
despre celulă și dramele ei de care nu știm/ despre sânge/ ce-i omul?/ o adiere
ce mângâie lutul/ plecând spre soare răsare”. În genere, versurile sunt concise
și au o tentă abstractă. Autorul operează niște tăieturi fine în text, iar câte
un vers face o priză aparte cu cel anterior și/sau cu cel succesiv, astfel
anumite cuvinte sau expresii devenind polisemantice.
Nu doar dragostea vindecă,
poezia are de asemenea rol tămăduitor. Sunt foarte sensibile și frumoase
comparațiile cu samarineanul milostiv și cu Sfânta Fotinia. Prin cultivarea
pozitivă a emoției, poezia poate să aline sufletul sau să potolească setea de
adevăr și frumusețe: „poezia e o samarineancă/ ce scoate apă din fântână/ ca să
i-o dea lui Dumnezeu/ e un samarinean milostiv/ ce unge și leagă rănile
noastre”.
Cum se pregătește un creștin
autentic pentru o operație? Cum altfel decât prin spovedanie și împărtășanie,
întru fericirea inimii de întâlnirea cu Iisus! „ieri m-am spovedit/ azi m-am
împărtășit/ sunt gata să stau pe masa de operație/ pentru că simt bucuria/ de
a-L avea pe Hristos în mine/ cum viața nu mai e hotărnicită de moarte/ ci e
nehotărnicită de Viață”. Gândul la viața veșnică devine din ce în ce mai
pronunțat, poetul e împăcat cu ideea că idealul nu poate fi atins decât prin
mijlocirea suferinței, însă la fericirea eternă nu poate visa altfel decât prin
comuniune cu soția sa: „îmi place viața din ce în ce mai mult/ sper s-ajung s-o
iubesc atât de tare/ încât să simt adierea vieții veșnice/ și când voi fi pe
pragul/ de a trece din această lume/ bucuria să copleșească întristarea/
întristarea să fie o coajă/ a unei fericiri mai înalte/ miez dulce de care fie
să mă împărtășesc/ împreună cu dragostea mea”. Ideea că doar cu ajutorul
iubirii poți depăși obstacole și necazuri revine adesea. Dragostea îl poate
ridica pe om pe culmi nebănuite, când e trăită în consonanță cu preceptele
creștine înseninează chipul și sufletul omului; fiind cel mai frumos, puternic
și minunat sentiment. Așa reiese și din textul cu numărul 62 (autorul în loc să
pună titluri la poezii le-a numerotat cu cifre arabe), unul dintre cele mai
reușite poeme ale volumului, impecabil ca tehnică, precis și rafinat în
expresie și transmiterea mesajelor: „dragostea dă un simț al orientării
nemaivăzut/ în lumea aceasta în care domnește confuzia/ ea face voința de
dominație deșartă/ pofta o îndreaptă spre Dumnezeu/ creează timp pentru ca
mânia să nu-și facă loc/ și drumurile încurcate ale vieții le descurcă/ noi
trăim acest vis, această chemare/ ca pe o continuă minune săvârșită cu noi/ cum
Dumnezeu și-ar pleca obrazul/ la pieptul nostru, din adâncul icoanei”. Când ne
despărțim de acest sentiment înalt, devenim pradă ușoară pentru ispită. Arătam
mai sus cum poetul se ruga în spital nu doar pentru el, ci pentru toți cei
bolnavi să se facă sănătoși, tot el îndemnându-ne să ne întristăm pentru cei
decăzuți dar, mai ales, să ne rugăm pentru ei: „păcat e ceea ce ne desparte de
dragoste/ dacă am ști cât de minunată e/ dacă am fi răpiți de acea frumusețe/
venită din sânurile dumnezeirii/ am trece prin ispită ca prin aer, ușor,/ luând
din ea doar înțelegerea răului/ și o mare compătimire pentru cei căzuți/ ce
trezește o neîncetată rugăciune/ o neadormită purtare de grijă/ pentru lumea
aceasta suferindă”.
Acest volum scris pe un pat de
spital, deși se-ntâmplă să descrie boala și suferința, mai mult vorbește despre
îngrijirea sufletului, despre dragoste, supraviețuire și aspirația la mântuire.
Atât de inspirat intitulat „Sânge curat” (trimiterea la euharistie este
evidentă), acest jurnal e ca un cântec despre cum suferința se poate împrieteni
cu iubirea, e ca o rețetă utilă oricărui cuplu care trece printr-un moment
critic al vieții. Sau, așa cum frumos spune Ioan Es. Pop: „acest volum este, în
esența sa, o poezie a inimii, pe măsura rugăciunii inimii, pe care Florin
Caragiu o întipărește în tot ceea ce scrie. [...] În poezia de acum a lui
Florin Caragiu, vidul nu există, pentru că preaplinul îl face de neconceput”.
Preaplin sufletesc - iată cartea de vizită a acestei cărți, a cărei lectură o
recomand călduros!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu