Încă din copilărie, Paul Vasilescu nu prea a dat semne de genialitate, fiind
după propriile spuse un elev „lamentabil”, născut în perioada comunistă într-o
familie modestă: mama era vânzătoare la un aprozar, iar tatăl, care nu
absolvise mai mult de opt clase, avea o calificare de pompier și se pricepea la
zidărie. Copilăria îi va fi marcată pe de o parte de brutalitatea tatălui, pe
de alta de tarele dictaturii comuniste: înfometare, sărăcie, mizerie, cenzură,
persecuții etc. În primele pagini ale romanului, Măceșaru se autopastișează, câteva
teme și motive fiind reluate dintr-un inedit poem ce l-a publicat în volumul
diptic, scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: „Trei sute de ceaușești
liliputani” (București, Ed. „Humanitas”, 2016). Și în versurile narative din acele
„Microistorii” se face referire la copilăria nu prea fericită din perioada
comunistă: tatăl este același pompier & zidar frecventând asiduu crâșmele,
locuința de tip vagon este un corp dintr-o casă veche „împărțită de comuniști
la trei familii”. În „Alergătorul invizibil” firul narativ este desigur mult
mai dezvoltat, cu mai multe întâmplări ce compun tabloul unei familii
disfuncționale. Dialogurile sunt reduse pe cât posibil pentru a lăsa loc introspecției.
Paul Vasilescu este un copil căruia îi place să alerge, e una dintre puținele
modalități prin care poate experimenta sentimentul de libertate. Repurtează
câteva victorii la competiții sportive dedicate juniorilor, dar abandonează acest
hobby, motivul fiind o închipuită boală de inimă. Ajunge să alerge doar în
imaginație. Un alergător invizibil! Într-o
anumită măsură, adolescentul Paul Vasilescu seamănă cu Holden Caulfield: lipsit
de ambiție, eșuează la aproape toate materiile școlare, excepție făcând
literatura, unde strălucește. Are gusturi livrești, ascultă muzică bună și citește
cu aviditate Bram Stoker, Mary Shelley, Edgar Allan Poe și G. Bacovia (în maniera
căruia va încerca să scrie primele sale poezii).
Tensiunea crește exponențial odată ce eroul va ieși din adolescență. Deloc
întâmplător, simbolic, ieșirea din adolescență va coincide cu ieșirea țării din
comunism. Paul Vasilescu pleacă din orașul său natal (Câmpina) și devine
student la filologie în București. Absolvă facultatea şi se stabilește în Capitală.
Se îndrăgostește și se va căsători pripit cu Alina, licențiată în drept, o fată
frumoasă, gingașă, dar puternic marcată de bigotism. Alte defecte se revelează
încă din primii ani de căsnicie: femeia e materialistă, isterică și îngrozitor
de frigidă: „Cam așa erau și rarele mele partide de sex cu Alina, ca niște
înmormântări”. Paul Vasilescu e nefericit în căsnicie; nici apariția unicului
copil, a cărui fragilitate emoțională îl disperă, nu va reuși să îndrepte
lucrurile.
Eșuat pe plan familial, eroul este relativ mulțumit la serviciu: lucrează
într-o editură, ca redactor de carte. Ca scriitor însă e chinuit de crizele de
inspirație: „Mi-a venit un chef dement să scriu. Discuția cu bătrânul mă
stârnise. Mi se părea că sunt plin de inspirație. Mi-am spus – pentru a câta
oară? – că o să merg acasă și o să scriu zeci, sute, mii, milioane de pagini.
Arătam foarte hotărât, dar știam că o să dau greș și de data asta, că o să mă
spârcâi o jumătate de pagină și că un sentiment de misiune îndeplinită mă va
cuprinde, că apoi mă voi uita la televizor, la vreun meci de fotbal mediocru
sau la un film cu bătăi și împușcături, că voi răsfoi câteva cărți, că voi citi
douăzeci-treizeci de pagini ca să bifez și cititul, pentru ca mai târziu,
înainte de a mă culca, să-mi reproșez tăios indolența și să-mi fac promisiuni
solemne că de a doua zi mă voi pune serios pe treabă”.
Așa cum spuneam la începutul acestei prezentări, o minciună cât de mică, dacă
va fi repetată, e ca un fir lung de ață ce se adună într-un ghem. Admirator al maeștrilor
literaturii, comparându-se cu aceștia, pe Paul Vasilescu nu-l va mulțumi nimic
din ceea ce compune el însuși. Frustrat, îi scrie tatălui său o scrisoare în
care își varsă toate resentimentele, încercând să „imite” stilul lui Franz
Kafka, din opera căruia și copiază câteva fraze. Pentru a-și impresiona soția,
despre care știe că e străină de actul lecturii, îi citește pasaje din mari clasici,
mințind-o că sunt scrise chiar de el. O minciună nevinovată, chiar amuzantă, cu
iz ludic. Dar a fost genul de minciună care a deschis portița unor ispite mai
mari. Când i se ivește posibilitatea de a-și însuși manuscrisul unui roman
excelent, nu se dă în lături să o facă, dar luându-și toate măsurile de
precauție pentru a nu fi prins. Fără doar și poate, tema manuscrisului găsit (sau
în unele cazuri, ca și în exemplul nostru, furat)
a devenit o temă comună în literatură, aproape un clișeu. Dar acest „truc” încă
nu și-a pierdut din fascinație. S-au realizat și câteva filme artistice care
abordează tema plagiatului literar: îmi vin acum în minte ”Secret window” (2004)
sau filmul ”The words” (2012), apărut în limba română cu titlul „Hoțul de
cuvinte”; preferatele mele sunt însă două creații din anii ’90: „Una pura formalità” (1994) și ”Wings of fame” (1990).
În romanul lui Măceșaru, motivul plagiatulului e doar o piesă dintr-un puzzle,
un pretext ideal pentru dezvoltarea analizei psihologice. Aproape ca-ntr-un
thriller hitchcockian, eroul trece prin diverse stări psihotice: la început, se
insinuează teama de a nu-i fi dezvăluită fapta: „Prin urmare frica, nu vina. Cu
vina mă puteam obișnui. Cel puțin așa credeam. Vina era doar o prostie, o
invenție a conștiinței, ceva care nu există, dar frica, e-hei, frica totuși se
putea concretiza într-un polițist care să mă ia de guler, într-o dubă în care
să fiu aruncat, într-o închisoare. Frica era ceva serios, vina doar un moft”. Frica
este înlocuită treptat de procese grave de conștiință: spaima vinovăției se
dezvoltă într-un crescendo insuportabil, cu halucinații și alterări ale
sănătății mintale și fizice. Rămâne la latitudinea cititorului în ce măsură va
judeca greșeala comisă, dar aspectele psihologice au o importanță fundamentală,
iar construcția epică este fără fisură: sunt prezentate o succesiune de evenimente
al căror deznodământ constant nesatisfăcător a determinat decăderea spirituală.
Paul Vasilescu nu era deloc lipsit de talent. Și totuși, publicarea romanului
său de debut, al cărui conținut este autobiografic, va fi deopotrivă ignorat atât
de public, cât și de critică. Așadar, e un scriitor fără vizibilitate. Un
scriitor nevăzut, care nu e citit de
nimeni (sau aproape nimeni), iar pentru cei din breaslă nici nu există.
Povestirea fiind scrisă la persoana întâi, caracterul personajului-narator
se conturează atât din faptele descrise, cât și prin autoanaliză. Indirect,
sunt realizate și caracterele personajelor secundare. Tatăl se distinge prin
trăsături negative: agresivitate, lipsă de educație și cultură, gândire obtuză,
limbaj buruienos. Sunt cel puțin două personaje cu care cred că va empatiza în
mod deosebit cititorul. Unul dintre ele este chiar soția eroului, Alina; dramatismul
trecutului ei poate fi intuit de la primele sale izbucniri nevrotice. Dar
autorul dozează bine suspansul și secretul Alinei va fi dezvăluit abia spre
sfârșit. De o sensibilitate aparte este copilul Alexandru, e impresionantă și memorabilă
scena în care tatăl încearcă să-și învețe fiul să joace fotbal și totodată
să-și învingă timiditatea. Mama naratorului e o femeie ștearsă, fără
personalitate, care acceptă din cauza unor cutume umilințele la care este
supusă. Dar e o femeie bună și blândă și e singura care poate să ofere fiului
ei, chiar fără să conștientizeze, sprijin emoțional. Bătrânul Mihalache, adevăratul
autor al romanului „Vară în Crimeea”, este învăluit într-o aură de mister.
Scris într-un ritm alert, „Alergătorul invizibil”, deși e de mici
dimensiuni (nu depășește 120 de pagini), are substanță, reușind să captiveze prin
suspans, dar și prin multiplele referințe livrești. Este modern prin tehnica
folosită, autorul mixând genuri fără ca textul în întregimea lui să-și piardă
din fluență și fluiditate. Scris ca un jurnal, în cuprinsul romanului găsim și
pagini epistolare, o proză scurtă care funcționează de sine stătător și, analog
povestirii în ramă, avem de data aceasta jurnalul
în jurnal, căci în confesiunea sa eroul citează fragmente din jurnalul Alinei.
Romanul „Alergătorul invizibil” este de tip realist, asezonat din plin cu
reflecții filosofice și subtilități psihologice. Povestea eroului se încheie
brusc, Ciprian Măceșaru reușind printr-o trăsătură de condei să mute tot eșafodajul
epic din realism în suprarealism, printr-un final ce frizează absurdul.
(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 607, martie 2020)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu