Cartea din colet
Până în prezent autoare a cinci cărți de poezie, Luminița Dascălu avea să
debuteze editorial în 1997, cu volumul „Rime fragile”, la Editura „Univers
Enciclopedic”. Eu am descoperit-o odată cu volumul său din 2013, „Ținutul fratelui
mai mare”, publicat la Editura Charmides. Remarcasem atunci în poezia ei
ludicul cu filon dadaist, ironia fină, întrepătrunderea dintre real și
imaginar, scindarea eului, narativitatea, oniricul, dar și expresiile
eufemistice, infuzia absurdului. Volumul de versuri „fiara. nevisătorul. trei”
(Ed. „Cartea Românească, București, 2018) păstrează toate aceste
caracteristici. Luminița Dascălu revine parcă și cu o mai mare poftă de a
povesti. Cele mai multe poeme din acest volum pot fi privite ca mici narațiuni în
care se împletesc, uneori până la confuzie, viața cu visul, firescul cu
absurdul, cotidianul cu fabulosul. Ca într-un caleidoscop se perindă tot felul
personaje, într-un melanj de anonimitate și celebritate (într-un vis se înșiră
ca la Oscar pe covorul roșu, tot felul de vedete: actori de cinema, dar și scriitori
deveniți clasici, ale căror nume sunt sugerate strict prin citarea operelor).
Rostirea se face cu simplitate, fără zorzoane inutile. Însă vocabularul e
bogat, nu prea se face economie de cuvinte, excepție făcând câteva texte în
care poeta apelează la jocuri de cuvinte și aliterații, imprimând un ritm
aproape muzical.
Câte un personaj își spune propria poveste într-un monolog lăsat de cele
mai multe ori fără încheiere. Autoarei îi place să se joace cu mintea
cititorului și din această cauză ambiguizează, ermetizează, lansează întrebări
aparent retorice, dar cu cel puțin două variante de răspuns deopotrivă de
valide. Refuzând scepticismul, este sarcastică și dubitativă. Uneori autoarea
devine ea însăși personaj, unul reflexiv, preocupat(ă) de tot felul de probleme
filozofice sau sociale, dar care vorbește despre sine luându-se în răspăr,
autopersiflându-se.
E cât se poate de evident din titlu că Luminița Dascălu și-a structurat
cartea în trei cicluri: „1. fiara”, „2. nevisătorul” și, fără a-și trăda pofta
de joc și umor, insinuând în subtitlu pleonasmul (sau tautologia?!), „3. trei”.
Ce este fiara? Acum poate mulți s-ar duce cu gândul aiurea la Apocalipsa
biblică și s-ar pripi să răspundă că e vreun duh necurat. În DEX, găsim
următoarele explicații ale substantivului fiară: 1) Animal sălbatic, de talie
mare, bestie. 2) (fig.) Om crud,
nemilos. Dar... la Luminița Dascălu, fiara e incul acela pe care îl au copii
atunci când li se reproșează în glumă: „Ești o mică bestie!” Dar cel mai mult,
e pofta de joc, de zburdălnicii. Pofta de a se hrăni cu fantasticul basmelor,
dar și pofta de a construi propriile lumi imaginare. E vorba așadar despre
fantezie și imaginație. Această fiară,
ar fi de preferat, să rămână vie în om și după depășirea primilor săi ani de
viață. „fiara așteaptă poveștile și nu știe”, cu diversitatea copleșitoare de
simboluri, efecte vizuale, olfactive și sonore, e unul dintre cele mai frumoase
și profunde poeme ale cărții, din care decupăm primele versuri: „cum mai stă ea
fiara la pândă în om și nu știe!/ cum mai stă ea fiara la pândă în om, în
fetițe și în băieței,/ cum ajung ele, fetițele, bătrâne și băiețeii, moșnegi/
și fiara tot trează în ei este!// fiarele ascunse în copii așteaptă poveștile
acelea,/ le prind cu labele din față și dau cu ele de pământ./ ca niște fructe
mari, ca niște bostani cad, pleosc, pleosc!/ se face acolo un fel de nimic,/ un
smârc de miez zdrobit și de coji,/ niște semințe împrăștiate.// dar zgomotul,/
dar mirosul.../ dar aburul!/ fierbinte și tandru se împrăștie în lume și nu se
pierde./ dimpotrivă, crește, crește,/ se întâlnește cu alte zgomote, cu alte
arome,/ cu aburul altor fructe”.
Titlurile poeziilor variază, unele sunt scurte, concentrate, unele poezii
nu au deloc titlu. Uneori titlul este dat de un vers, cum se întâmplă și în
acest manierist stănescian „inima în patru labe urcă muntele inimii”, în care
poeta optează pentru autoreferențialitate: „ținutul fratelui mai mare încearcă
să se-adune de-o vreme-ncoa/ în urme de palme/ în urme de tălpi/ mici,
ordonate, una după alta”. Poem care se finalizează cu o mai veche obsesie, ce
ar fi dacă ne-am putea folosi creierul la capacitatea maximă: „și cizmulițele
mi le scot cu inimă cu tot/ în ținutul fratelui mai mare,/ în cele nouăzeci de
procente de creier nefolosit al lumii,/ oare ninge acolo o zăpadă cu urme”.
Totuși, Luminița Dascălu nu prea se află sub incidența lui Nichita Stănescu, dacă
ar fi să-i găsim cu tot dinadinsul influențe, am spune că e narativă ca Ioan
Es. Pop, îmbinând și ea nostalgia cu cruzimea; e onirică așa cum este Leonid
Dimov, suprarealistă cum este Nora Iuga în volumul „Autobuzul cu cocoșați”.
Eufoniile Luminiței Dascălu sunt din familia celor barbiene și argheziene.
Aproape ca un dramaturg, autoarea noastră reușește să separe vocile
personajelor, fiecare dispunând de o retorică personală. Pentru a-l propulsa pe
cititor în universurile unor identități diferite, Luminița Dascălu utilizează
adresarea directă, iar accentele de oralitate sunt destul de puternice. Despre
lucrurile grave, serioase, chiar tragice se vorbește aparent în glumă. „inițiativa”
e un poem pe două voci, în prima parte ascultăm monologul absurd al unei femei
decedate.: „hai, pornește-mi odată înmormântarea/ femeile și bărbații stau
adunați ciorchine la casa mea/ și voi vă faceți că nu-i vedeți...”; iar în a
doua parte intervine vocea auctorială pentru a transpune liric ciclicitatea
vieții: „toată lumea știa că e moartă/ și într-adevăr se adunaseră cu toții./
eu nu-i vedeam, nu-i auzeam,/ ci doar, asemeni ei, simțeam în pântecul meu/
mulțimea de copii, nepoți și strănepoți/ adunați ciorchine, așteptând
liniștiți/ nașterea”.
Nevisătorul e o ironie
la adresa acelor indivizi cantonați în reguli, dominați de o rigoare
neproductivă: „nevisătorii aleargă avizi după visele altora/ ca niște indivizi
după mașini de cusut/ nu ca să le viseze/ ci măreț să le-mplinească și-apoi în
cavouri să le îngroape,/ dacă se poate toate la fel, drept aliniate”. Spre
deosebire de primul capitol, aici sunt și câteva poeme atât de gracile și
concentrate încât se pot compara cu haiku; redăm integral „prêt-à-porter”:
„târziu de tot/ am înțeles/ că eu sunt nevisătorul/ că dumnezeu visează visele
în locul meu/ și mi le trimite gata visate”. Definindu-se ca nevisătoare, aș spune că poeta nu se autopersiflează, ci disimulează!
Pentru că și în ciclul acesta se visează mult. Paradoxal, caracterul eminamente
abstract nu inhibă dinamica. Dar asta nu e chiar atât de ciudat, dacă ne
amintim de André Breton care spunea: „Poetul viitorului va depăși ideea
deprimantă a divorțului ireparabil între acțiune și vis”.
În capitolul „3. trei” poeta privește mai mult la viața sa personală.
Devine mult mai reflexivă și introspectivă. Două excelente prozopoeme închid
volumul: „vine spre mine” și, respectiv, „stau ascunsă între sălciile de pe mal
cu ochii țintă la mine”, o ars-poetica așezată în rama unui mit biblic: „m-am
născut eu pe mine, m-am spălat, m-am înfășat, m-am luat în brațe, m-am așezat
în coșulețul smolit și mi-am dat drumul pe nil stau ascunsă între sălciile de
pe mal cu ochii țintă la mine mă va găsi cineva și dând jos scutecul va citi dar
a fi poezie înseamnă a coborî de tot de pe mal în barca fragilă și mamă și
prunc e și jumătatea de nucă în care plutesc și jumătatea care în colț te
pedepsește care cu cealaltă se-nchide și vă rostogoliți pe fluviu”.
(articol de Violeta Savu, publicat în Revista "Ateneu", martie 2019)
(articol de Violeta Savu, publicat în Revista "Ateneu", martie 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu