Și mie mi-a scris Fernando Krapp

Încă de când s-a anunțat (eu am auzit prima dată la Radio România Cultural) titlul piesei montate la cel mai nou teatru municipal din România, cel din Suceava (care a primit numele dramaturgului Matei Vișniec), - ”Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, regia aparține „artistului-fenomen”Alexander Hausvater, mi-am dorit să văd spectacolul. Așa că pe 27 iunie m-am suit în tren, împreună cu o bună prietenă, și am purces... la Suceava. Din păcate, timpul scurt nu ne-a permis să vizităm obiectivele turistice care merită văzute și revăzute în Suceava, dar am promis că ne vom reîntoarce, sperând că vom putea revedea și piesa. Povestea relatată e frumoasă, emoționantă, tulburătoare, iar montarea ei pune în valoare mai multe forme de artă: dans, muzică, video, poezie, scenografie, dramaturgie, arta actorului... Textul este scris de dramaturgii Tankred Dorst și Ursula Ehler, și e inspirat de nuvela lui Miguel de Unamuno, „Nada menos que todo un hombre” („Nimic altceva decât un bărbat”). E o poveste de viață și dragoste, care îmbină senzaționalul cu misterul, tandrețea cu tensiunea dintre personaje. Tehnici ultra-moderne ale artei spectacolului sunt îmbinate cu elemente de teatru antic. Corpul de dansatori, care formează, după cum atrage atenția Carmen Mihalache, „personajul colectiv”, mie mi-a adus aminte de corul din teatrul antic, numai că de data aceasta prin atitudini corporale și câteva propoziții aforistice declamate se spune ce altădată se făcea prin strofă, antistrofă și epodă. Chiar și începutul piesei mi-a amintit cumva de „Ifigenia în Aulia” (Euripide), Iulia, la fel ca Ifigenia, este sacrificată de tatăl său. Iulia, o tânără de o frumusețe diafană, este „vândută” lui Fernando Krapp, un tânăr bogat, carismatic, dar cu o faimă foarte proastă... se bănuiește că și-ar fi omorât prima soție, deși nimeni nu a putut demonstra asta vreodată. Iulia, încet-încet, se va îndrăgosti de soțul ei, dar comportamentul rece al acestuia, care dă frâu liber și unor instincte primare, o determină să caute dragoste (de fapt, mai mult atenție) în altă parte, chiar dacă evadarea ei (este sau nu) doar o iluzie. 

Totul curge într-o armonie perfectă și nu simți când se trece de la un tablou la altul, evoluția personajelor se face gradat și subtil, e multă trăire în acest spectacol, care transmite idei de profunzime și prin sugestii afrodiziace, e într-adevăr, așa cum spune însuși Hausvater „un carnaval al simțurilor”. Deși nu-s adepta muzicii cu sonorul la maxim, aici și-a avut rostul și am simțit cum mi-a pătruns în toți porii, parcă prin vene nu mai curgea sânge, ci muzică. 
Impactul cel mai mare asupra publicului o au scenele de la spitalul de psihiatrie, prin muzica psihedelică, reproducerea zgomotelor făcute de șocurile electrice, epuizarea fizică și nervoasă a Iuliei (care fusese internată acolo de Fernando), lașitatea contelui (așa-zisul amant al Iuliei) contribuind la oprimarea Iuliei. Pare că un delir infernal a contaminat toate personajele, lumea întreagă e cuprinsă de distopie... (aș face o paralelă cu o secvență din filmul rusesc „Dom durakov”). 

Iulia va reveni în cuibul familial, și totul va începe să devină suportabil, se instalează calmul, dar și apatia. Până la urmă cei doi, Iulia și Fernando, vor îmbătrâni împreună (splendidă metafora cu copăcelul din decor în care apar sau dispar frunze în funcție de... anotimpurile vieții). El nu i-a mărturisit niciodată iubirea femeii adorate, dar nici moartea nu l-a putut dezlipi de lângă aceasta. Se pierde intensitatea sentimentelor dacă le mărturisim?! Fernando Krapp așa a crezut și, paradoxal sau nu, dar poate chiar această teamă a făcut nemuritoare iubirea dintre el și Iulia. 
 „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare” are o forță și o grație specială, regizorul Hausvater face ca această piesă să fie memorabilă, el o încarcă de simboluri, te poți bucura la vizionarea primei reprezentații, dar ca să înțelegi pe deplin mesajele, necesită revizionare. Din multele simboluri, mă opresc să divulg câteva: albul imaculat al costumelor (doar colonelul poartă un costum de culoarea pielii), fantoma soției moarte cu fața acoperită de văl (de fapt spectrul morții), codițele rasta albe (lacrimi, dar și semne ale maturizării și îmbătrânirii), ochii dintr-o proiecție video, imaginea acestora se rotește cu diferite unghiuri, iar la un moment dat privirea este acoperită de o rămurică a arborelui delicat (semn că deseori privirea ne este, metaforic vorbind, penetrată și nu vedem clar realitatea) și multe alte coduri ar fi de identificat.

Fără să exagerez, mi se împleticeau picioarele când am ieșit din sala de spectacol. Am trăit emoții foarte puternice. A fost un eveniment special, foarte apreciat de publicul sucevean prezent în număr destul de mare, și care a chemat și rechemat actorii pe scenă pentru aplauze, deși pe 27 iunie nici nu era premieră... 

O cronică foarte bună a acestui spectacol a scris Carmen Mihalache (critic de teatru) în Revista Ateneu, iunie, 2017.