Tirania eternității

“At eternity’s gate” (2018, regie Julian Schnabel) evocă ultimii ani de viață ai pictorului Vincent Van Gogh (Willem Dafoe), concentrându-se pe perioadele petrecute la Arles, Saint-Rémy și Auvers-sur-Oise. Sunt redate atmosfera din jurul „Casei galbene” de la Arles; prietenia tumultuoasă cu Paul Gauguin (Oscar Isaac; rol bun, subliniind temperamentul total opus celui al lui Van Gogh); susținerea morală și materială din partea fratelui său mai mic Theo Van Gogh (care a fost un important negustor de artă; interpretat, un pic inegal, de Rupert Friend); luptele cu sărăcia, cu patima alcoolului și mai ales cu propriii demoni; alternanța crizelor de anxietate (cauzate și de nerecunoașterea valorii) cu cele mistice; semnele de schizofrenie din ce în ce mai dese și îngrijorătoare; episodul automutilării (incizia lobului urechii); discuțiile terapeutice cu doctorii din azilele în care a fost internat; amiciția cu generosul medic Gachet (Mathieu Amalric; sclipitor chiar și într-un rol secundar). Asupra tragicului sfârșit, regizorul optează pentru supoziția recentă a cercetătorilor biografici Steven Naifeh și Gregory White Smith care afirmă în tomul “Van Gogh. The life” (2011) că moartea artistului nu ar fi survenit în urma unei tentative de sinucidere, ci împușcătura în piept (cu o armă ce nu a fost vreodată găsită) i-a fost provocată accidental de către doi adolescenți, în timpul unei altercații.

Cred că nu este deloc întâmplător faptul că regizorul Julian Schnabel este și un apreciat artist plastic, cu expoziții în galerii de top. El conferă filmului o frumusețe aparte prin jocurile de lumini și bogăția cromatică – predominantă fiind culoarea galben. Multe cadre sunt concepute astfel încât citează imagini din picturile lui Van Gogh, dar și câteva dintre cele ale lui Gauguin. De altfel, filmul împrumută titlul de la o creație a lui Van Gogh: cu două luni înainte de moartea sa, Vincent reia studiul unei litografii pe care o făcuse la Haga în 1882, reprezentând un bătrân stând încovoiat pe un scaun, cu coatele sprijinite pe genunchi, palmele acoperindu-i complet chipul, în încercarea de a-și ascunde suferința. Pe baza acestui desen, lucrează o pictură în ulei. Ambele creații sunt cunoscute îndeosebi sub titlul “At eternity’s gate”. 

Van Gogh - “At eternity’s gate” 

Valoarea filmului este ridicată și de minunata interpretare a lui Willem Dafoe, care nuanțează trăiri interioare, făcându-ne să înțelegem mai bine gândurile și tribulațiile lui Van Gogh, conturându-i magistral genialitatea. Pentru acest rol, actorul a luat lecții de desen și pictează el însuși în film.

Camera directorului de imagine Benoît Delhomme ne invită la o interesantă inversiune, creând iluzia că natura încearcă să imite conceptul de peisaj al lui Van Gogh. Recurentă este o imagine care o copiază pe cea din autoportretul „Pictorul pe drum spre Tarascon” (1888), tablou care nu mai există decât în fotografii – a fost distrus de naziști în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.   

Dacă am încerca să găsim cu dinadins cusururi, vom spune că în filmul lui Julian Schnabel despre Van Gogh, unele secvențe pot părea monotone din cauza didacticismului (alături de regizor, la scenariu au contribuit Louise Kugelberg și regretatul Jean-Claude Carrière). Însă, în opinia mea, dialogurile și monologurile bazate pe teoritizări plastice ar fi extrem de utile tinerilor care vor să studieze artele frumoase. 

Iată, spre exemplu, un decupaj dintr-o interesantă dispută dintre Vincent și Paul:

„ – De ce trebuie să pictezi mereu în natură?

– Mă simt pierdut dacă nu am la ce să mă uit. De fiecare dată când îmi arunc privirea, văd ceva ce nu am văzut înainte. [...] Când privesc natura, văd mai clar legătura ce ne unește pe toți. O energie vibrantă, ce vorbește cu vocea lui Dumnezeu.

 – Ascultă, Vincent, [...] fără ochii noștri nu există natură. Niciunul dintre noi nu vede lumea din jur la fel. Noi stăm amândoi în fața aceluiași peisaj, dar nu vedem aceiași munți, aceiași copaci.

– Dar asta zic și eu. Copacii pe care-i pictez sunt ai mei”.

Van Gogh era convins că arta lui nu își poate găsi publicul potrivit printre contemporanii săi; el credea sincer că pictează pentru oameni „care nu s-au născut încă”. O predicție care, din păcate pentru omul Vincent Van Gogh, dar din fericire pentru noi și pentru artă, s-a împlinit.

Nu ratați pagina din jurnalul lui Gauguin cu care se întrerupe la un moment dat genericul – este poetică și răvășitoare!

Iată transcrierea acelei pagini din jurnalul lui Gauguin, din 1894, la patru ani de la moartea lui Van Gogh:

„În camera mea galbenă, florile soarelui cu ochi violeți.

Ies în evidență pe fondul galben.

Își scaldă tulpinile într-un vas galben, pe o masă galbenă.

Într-un colț al tabloului, semnătura pictorului: Vincent.

Și soarele galben, ce trece prin perdelele mele galbene din camera mea, inundă cu aur întreaga fluorescență.

Și dimineața, când mă trezesc din patul meu,

îmi imaginez că totul miroase foarte bine.

Oh,da! Îi plăcea galbenul, acestui bun Vincent, acestui pictor din Olanda.

Acele crâmpeie de soare au reaprins sufletul lui

Care detesta ceața, care avea nevoie de căldură.

Când am fost împreună în Arles, amândoi nebuni și într-un constant război asupra frumuseții culorii -

Mie, căruia îmi plăcea culoarea roșie,

Unde puteam găsi un vermilion perfect?

El a trasat pe perete cu cea mai galbenă pensulă a sa

Și totul a devenit brusc violet.

Eu sunt un duh sfânt.

Spiritul meu e sănătos.”

 (articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 633 al Revistei „Ateneu”, Mai, 2022)

 „Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski