De curând mi-au atras atenția două cărți pe care le-aș
situa în vecinătatea bună a poeziei religioase. Doar că una e traversată de un
sentiment de pustietate și tristețe, iar cealaltă e mai luminoasă, scrisă cu
mai multă speranță. Paradoxal, chiar cartea aparent pesimistă se revendică în
proporție considerabilă de la scrierile biblice și ale Sfinților Părinți ai
creștinătății. Este vorba despre continuarea primei părți intitulate
„Iudacainul. Cartea întâi a pocăinței”, poetul creștin Ioan Enache
propunându-ne acum „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” (Bacău,
Ed. „Studion”, 2020). Cartea în care avea ca personaj central Iudacainul
(„Năluca Iudacainului este aceea care se ivește pentru o clipă ca fulger al
răului, ca tenebră a penumbrei, e ceva ce nu are concretețe fizică, dar îi este
îngăduită puterea de a se tăia legăturile cu divinul.” – Marius Manta) încă de
la lansarea ei în 2018 a fost caracterizată ca fiind „zguduitoare”. Poate că lectorii
ei se așteptau ca în preanunțata „a doua carte a pocăinței” să găsească razele
luminoase... Iată că nu se întâmplă chiar așa, această a doua parte
înfățișându-ne un fel de purgatoriu al sinelui cu sine. Indubitabil, poetul
suferă acut pentru pierderea sentimentelor frumoase, pure, trăite autentic doar
în copilărie: „Atâta întuneric se bucură în unde!/ Scriu cu-ntuneric
pe-ntunericul din sufletul apei,/ picături din beznele inimii,/ vaierul stins
al firii căzute/ se-nchide în memoria udă,/ ca un zbor spre orizonturi
încuiate/ în pumnul lui Dumnezeu,/ verbe mute pentru îmbrățișările
îndepărtărilor// și un geamăt ascuns în plutirea frântă/ a cocorului rănit în
copilărie”. Sentimentele de vinovăție și remușcare sunt mărturisite în versuri
care impresionează prin limbajul bogat și expresiv: „Vocala scăldată în
șiroaiele tulburi/ nu smulge urâciunea din zănoaga inimii mele,/ Atunci care
cuvânt e marele spălător al pânganiei?”
Nu e o poezie confortabilă, căci recurgând la
autocaracterizare autorul așază o oglindă în fața cititorului care devine conștient
de defectele sale („trufie nesăbuită”, desfrâu, răutate, lașitate, golire de
sens etc.), într-un singur cuvânt, de „nimicnicia” sa. Relevând lumea contemporană
aflată în profundă degradare fizică și morală, în dialogul său cu Râul (deopotrivă
metaforă a vieții cât și a morții; a curățeniei sufletești, dar și a
pericolului întinării în cazul revărsărilor survenite după o furtună), poetul
este cuprins de nostalgia unor timpuri mai luminoase: „Cântec pe-o singură
strună deșiri/ din mosorul de ape,/ însă nici depărtările,/ nici peștii
răpitori nu-l ascultă/ iar geamătul meu îl fereci/ în zarea lichidă
scufundată-n adânc”. În contrast cu fondul tenebros (format din teme ca:
deznădejdea, deșertăciunea spirituală, eșafodate de capcanele viclene a
diavolului) poezia din acest volum are un „ceva” diafan al ei, găsim versuri de
mare sensibilitate, ca o scriere pe ape... Sigur că încercând să scrii cu
vârful degetului pe undele unui râu, scrisul acela este efemer, dar
sedimentează în suflet experimentarea sentimentului inefabil al bucuriei
spirituale. Iar dincolo de toate, salvarea se găsește în pocăință, mântuirea
este posibilă prin jertfa lui Iisus.
A doua carte pe care o propun spre lectură este semnată
de Rodica Dascălu, care ne face o invitație frumoasă încă din titlu: „Imaginează-ți
o grădină” (Bacău, Ed. „Art Book”, 2020). Titlul poate induce cititorilor
promisiunea unor poezii onirice. Și totuși, autoarea scrie o poezie mai degrabă
cerebrală, realistă, descriptivă și discursivă, cu numeroase observații
filozofice. Îi reușesc atât notațiile reflexive, cât și cele în care observă cu
finețe fotografică lumea înconjurătoare. La fel ca Ioan Enache, și ea a trecut
prin experiențe-limită, e înspăimântată de agresiunile asupra sufletului. Dar
poezia ei este mai luminoasă, autoarea pare mai optimistă, punându-și nădejdea
în supremația Iubirii. Chiar dacă pendulează între „viață și moarte”, luptând
împotriva irosirii, străduindu-se nu atât să scape de sentimentele morbide, cât
mai ales să găsească stimulative vieții: „pe țărmul mării mă întâmpină/
stabilopozii înveșmântați în mantii/ de gheață, oglinzi pentru viul din mine”. Răbdarea
omenească este răsfrângere microcosmică din infinita răbdare a lui Dumnezeu: „mă
gândesc la îndelunga răbdare/ a lui Dumnezeu, la felul unic/ în care-mi
vorbește”. Sunt numeroase poemele în care autoarea deschide un dialog cu
divinitatea, unele sunt scrise în proză și par file de jurnal. Redăm ultimele
două strofe din „fiorul începutului”, unde se face o paralelă între nașterea
Mântuitorului și șansa omului de a-și salva sufletul: „oare peștera inimii,
unde Tu,/ Doamne, din prea multă Iubire,/ ai ales să te naști în trup, e
pregătită/ pentru a primi lumina Ta cum fulgerul?// fiorul Creației
preschimbă,/ restaurează, dă sens, acum știu:/ fără a-l ține de mână pe
celălalt nu/ pot fi ieslea din Betleem pentru Tine,/ Cel Care ești bucurie în
toți și în toate”.
Prin permanenta aspirație la bine, iubire și frumusețe,
Rodica Dascălu ne oferă o poezie cu potențial cathartic. O poezie care ni se
strecoară sub piele reușind să ne vindece de oarece tristeți.
Cele două volume sunt remarcabile și prin aspectul
grafic, la „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” contribuind plasticianul Cristian Bandi (ilustrația copertei) și Emanuel Andronic
(tehnoredactare); iar la „Imaginează-ți o grădină”, Mioara Băluță (ea însăși poetă,
dar și redactor de carte) fiind realizatoarea coperții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu