Portretul lui Mihai Mihailovici în rama zilei de 28 iunie

Stilul sprințar și ritmul alert fac ca recentul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (București, Ed. „Humanitas”, 2019), să fie parcurs cu plăcere. Dar chiar dacă lectura este agreabilă, chiar dacă umorul este prezent, acest roman nu este deloc vesel; din el se degajă tristețea Basarabiei, ținutul pierdut al României... Pe coperta a IV-a romanul este recomandat astfel: „O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv ziua de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cele mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frământare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și speranță”.

Romanul se poate citi ca o saga basarabeană, autorul prezentând patru generații ale familiei Lebădă-Ciuntu. Cele mai multe povestiri se concentrează în jurul lui Mihai Mihailovici, care se naște la Chișinău, în fatidica zi de 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. Cartea e cronica unei familii, dar și cronica unei date din calendar, pentru că toate capitolele se vor desfășura în data de 28 iunie, din 1940 și până în 2018. Autorul face o mică abatere în cronologie, inversând momentul morții personajului principal cu cel al nașterii. Romanul începe cu o întâmplare din 2018, un fel de șarjă, o povestire hazlie și care nu are foarte mare legătură cu restul cărții, în afara faptului că se menționează, oarecum în trecere, moartea lui Mihai Mihailovici. În povestirea din introducere se vede talentul de dramaturg al lui Dumitru Crudu. Utilizând umorul de situație, autorul ironizează egocentrismul, oportunismul, excesul de ambiție și dorința de celebritate de care suferă cei mai mulți dintre scriitori. E o schiță care ar putea funcționa foarte bine și de sine stătător, conținând multă acțiune care se desfășoară în avalanșă, având în centru un personaj comic – grădinarul englez Martin, confundat la Chișinău cu scriitorul David Lodge. Ager, autorul basarabean își desăvârșește umorul prin autopersiflare: „De pe Facebook au aflat și romancierii europeni din Moldova că un romancier englez a venit la Chișinău ca să scrie un roman despre Modova, și toți au ținut să-l cunoască, pentru a putea profita de ocazie, ca să pătrundă și ei în Anglia. M-am uitat în jurul meu și am văzut că nu era om să nu mă privească admirativ. În frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”.

Cu Mihai Mihailovici și cu părinții acestuia Liza și Mihail Feodorovici Lebădă facem cunoștință abia în capitolul al doilea, acțiunea petrecându-se în data de 28 iunie 1943, în satul Flutura. Când împlinește 4 anișori, Mihăiță, jucându-se împreună cu alt copil „de-a fumatul”, va da foc casei bunicii Dochia, în care el și familia lui locuiau în acel moment. Odată ce casa a ars din temelii, familia lui Mihăiță se mută la mătușa Ileana, poate cel mai tragic personaj al cărții, violată de doi soldați sovietici, în 1945. Degeaba a cerut disperată ajutorul fratelui ei: badea Mihai, din teama de a nu-și expune copiii (agresiunea se petrecea în camera de alături), nu o salvează. Traumatizată, Ileana va dispărea; deși nu se spune explicit, se subînțelege actul sinuciderii.

La 28 iunie 1946 își face apariția un personaj cu profunde influențe în destinul familiei lui Mihail Lebădă. E vorba de președintele sovietului sătesc, Radu Gavrilovici. Acesta îl denunță în mod fals pe Mihail Lebădă, că ar fi furat o „turbă de făină”. Tatăl lui Mihăiță este condamnat la șapte ani de pușcărie. Rămasă singură, Liza e nevoită să-și apere copiii de flagelul foametei și se compromite devenind amanta lui Radu Gavrilovici, asupritorul propriului ei soț! Mihail Lebădă este eliberat mai devreme, în 1951, dar viața aspră din închisoare și-a pus puternic amprenta, iar copiii nu numai că nu-l recunosc, ci sunt speriați de înfățişarea acestuia. Dureroasă e și întâlnirea cu soția; descoperirea că în loc de cinci copii a găsit șapte îl contrariază, fiind dispus totuși să ierte infidelitatea. Cel mai mult îl descumpănește detașarea sufletească a femeii, iar zgomotele de uși ruginite relevă ruptura, ce părea definitivă, produsă între cei doi: „Bărbatul se codea în fața ușii și ba apuca mânerul decolorat, ba își dezlipea mâna de pe el, când a ieșit și femeia. Stăteau în prag și se măsurau din cap până-n picioare unul pe altul, fără a scoate o vorbă, iar în spatele lor scârțâia ușa rămasă deschisă”. Abia după un an de zile, Liza e dispusă să-l primească pe soțul ei acasă. Relația nu va merge, la data de 28 iunie 1954 ea fiind deja căsătorită cu Radu Gavrilovici.

Construcția epică este inedită, jurnalul evocând nu doar întămplările zilei, ci acoperind, de regulă retrospectiv și desigur concentrat, momentele importante din viețile personajelor care au avut loc în decursul timpului care a trecut de la un capitol la altul. Sunt și câteva capitole care se finalizează cu o privire în viitorul imediat. Astfel, în data de 28 iunie 1954, Tamara, Valentin, Ivan și Anatol îl vizitează la spital pe tatăl lor, Mihail Feodorovici, care era internat în urma unui accident grav. Mihai nu-și însoțește frații pentru că la vestea căsătoriei mamei lui cu Radu Gavrilovici, face o criză nervoasă și sparge cu toporul ferestrele casei, drept care va fi arestat de poliție. La finalul acestui capitol este menționată moartea lui Mihail Feodorovici Lebădă, fără a i se preciza data.

Tinerețea lui Mihai Mihailovici cuprinde noi și diverse aventuri; e admis la facultatea de Politehnică, după puțin timp e înrolat în armată și trimis tocmai în Kamceatka. Prima sa dragoste e Ludmila, pe care o pierde din cauza prejudecăților părinților acesteia. Destinul i-o va scoate în cale pe uzbeca Barno, cu care se va căsători și vor locui împreună în Chișinău. Dar nu reușește să-și întrețină financiar familia. Fără studiile finalizate, refuzând să se înscrie în partidul comunist, nu-și găsește de lucru și, deși are un băiat, iar soția e însărcinată cu al doilea copil, Mihai trăiește din banii pe care doar femeia îi aduce în casă. După o confruntare violentă între el și Barno, care-i reproșează pasivitatea, se angajează într-un serviciu care nu se potrivea nici cu pregătirea sa intelectuală și nici cu structura fizică destul de fragilă, devenind hamal în gară. Mai târziu, prin intermedierea fratelui vitreg Vladilen (numit așa în cinstea lui... Vladmir Ilici Lenin; desigur, o ironie), va ajunge într-un post mai bun: zețar la tipografie.  

Nu știu dacă e sau nu un puzzle acest roman, dar este adevărat că mici piese rezumă istoria Republicii Moldova. Cartea mi se pare arhitecturală, bazată pe ramificații. Ziua de 28 iunie este trunchiul de unde se dezvoltă tot felul de rămurele, multe dintre ele conținând în universul lor epic momente istorice: ruperea Basarabiei de România, invazia rusească, foametea din 1946-1947, deportări, gulagul sovietic, comunismul, conflictul din Transnistria, câștigarea independenței Republicii Moldova, războiul ruso-georgian, emigrările din zilele contemporane etc. De Mihai Mihailovici se leagă istoriile personale ale celorlalte personaje: părinții, frații și sora, tatăl vitreg, soția, nepoții, colegii de serviciu, vecinii, prietenii, funcționarii de stat etc. Admirabilă este unitatea de familie: frații, chiar dacă nu au același tată, se sprijină la nevoie. Inclusiv tatăl vitreg evoluează, arătându-și o față umană, ajutându-i nu doar pe copiii săi, ci și pe cei ai lui Mihail Feodorovici. Dar roata vieții se întoarce și actele josnice comise cândva nu rămân neplătite. Vrând parcă să ne spună că există o justiție divină, autorul ni-l prezintă pe Radu Gavrilovici la bătrânețe, trăind în singurătate, boală și sărăcie. Moartea sa nu are nimic eroic: face un infarct în momentul când un tânăr vagabond îl amenință cu cuțitul în propria casă. Radu Gavrilovici mi s-a părut cel mai conturat personaj secundar. De altfel, toate personajele sunt foarte bine creionate. Dumitru Crudu nu și-a propus să creeze caractere puternice, ci credibile; eroii săi sunt așa cum îi întâlnim și în viața reală, cu bune și cu rele. Cele mai reușite mi s-au părut personajele masculine; într-un fel mi-ar fi plăcut o analiză mai amplă a personajului Liza, mama lui Mihai Mihailovici. Totuși o atenție deosebită i se acordă uzbecei Barno, făcând din aceasta un personaj memorabil. Ea este frumoasă, inteligentă și exotică, dar și conflictuală, dispusă la compromisuri pentru beneficii materiale, uneori chiar isterică sau intolerantă. În felul ei, e o luptătoare. Tabloul în care o vedem alături de Mihai Mihailovici invalid în cărucior (își pierduse picioarele în 1992 la Tighina, de atunci boala lui progresând, în 2001 ajungând aproape la stadiul de legumă, cu majoritatea funcțiilor vitale alterate) ne arată devotamentul și dragostea de care femeia este capabilă.

Născut într-o zi tristă pentru Basarabia, eroul nu-și va sărbători aproape niciodată ziua; rareori, la insistențele prietenilor, organizează câte o petrecere, dar care din diverse motive fie nu mai are loc, fie, alegoric, se transformă în ceva grotesc. Caracterele personajelor reies nu atât din descrierile trăsăturilor sau din fragmente introspective, cât mai ales din faptele ce ne sunt prezentate uneori ca pe o scenă de teatru. Din acest punct de vedere, volumul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” poate fi citit ca un roman de acțiune. Nu cred că Dumitru Crudu ar exclama: „Mihai Mihailovici c'est moi!”, dar există un personaj în care intuiesc că se întâlnesc multe dintre caracteristicile autorului, și anume Răzvan, fiul eroului Mihai Mihailovici.

Concizia expresiei, acuratețea limbajului presărat ici-colo cu savuroase regionalisme, conflictele între personaje, alternanțele bine-rău/ pozitiv-negativ, finețea detaliilor, atmosfera mereu în concordanță cu timpul istoric sunt calități ale unui roman reușit. Să mai spunem, în final, că Dumitru Crudu realizează în această carte portretul unui personaj colectiv, surprinzând chipul tragic al basarabenilor.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr.603-604 noiembrie-decembrie 2019,)