Câte tăceri în cuvinte! Ich bin Ofelia, cu Eliza Noemi Judeu!

Ich bin ofelia, cu Eliza Noemi Judeu
foto: Alin Leancă
Ich bin Ofelia.... Nu de mult timp, Eliza Noemi Judeu, în „Călin - poveste modernă”, ne învăța că poți tăcea pe scenă și să spui foarte multe. Acum, personificând personajul Ofelia la bătrânețe, închisă între zidurile mănăstirii, a vorbit despre toate tăcerile ei cumulate în timp. Și despre tăcerile din jurul ei. A vorbit despre suferințele lui Hamlet. Și despre revoltă. Dar și despre resemnare. Cu amărăciune.
Un alb înspăimântător de jur împrejur... spațiul în relație cu firul roșu depănat - curgerea timpului. Și s-a întâmplat ce se întâmplă în teatru - Timpul a devenit personaj. 
Să vorbești șoptit și să te auzi atât de puternic în inima celui care te ascultă... ce miracol!
Ofelia - Eliza Noemi Judeu - TAINĂ! 


La acest spectacol, publicul a umplut până la refuz Sala Mare a Teatrului Municipal Bacovia. M-am bucurat că au fost prezenți și foarte mulți tineri! Într-o liniște deplină, am ascultat cu toții o poveste nu doar bogată în referințe livrești, ci mai ales o poveste care te sfâșie pe dinăuntru prin profunzime!

Felicitări, Eliza! Ai fost impresionantă!
Felicitări, Erika Marton (scenografie)! Felicitări, Sorin Militaru (regie)!


Pentru acest rol, Eliza Noemi Judeu a primit un foarte meritat premiu la Festivalul International al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”. Premiul pentru creatie feminină! 

fotografie de Alin Leancă
Pentru cei care aţi văzut "Ich bin Ofelia", în interpretarea actriţei Eliza Noemi Judeu​... citiţi poemul de mai jos şi veţi regăsi aceeaşi "stare".
Senzaţia de preaplin alb, "cameră albă" care a lăsat loc doar pentru povestea şi trăirile personajului, a fost realizată de artistul scenograf Erika Márton​. 
Poemul a fost scris de către Mariana Marin, în urmă cu ceva timp (prin anii 80)... Timpul şi spaţiul uneori nu au limite, mai ales atunci când este vorba de artă...



MARIANA MARIN
UNIC POEM DE DRAGOSTE
Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele
(ah tandrul sfâșietorul repedele poem).
Privesc camera albă, o miros, o pipăi și nu urlu,
până când ea se golește de aer
și îmi pune în brațe un maldăr de texte îngălbenite.
Fac un gest scurt cu mâna dreaptă.
Spaima că pot exista fără mâna mea dreaptă
mă tulbură mai mult decât noaptea friguroasă a nașterii.
Nu mai fac nici un gest cu mâna stângă.
Privesc camera albă (privesc camera albă)
și știu: îngălbenitele texte au gustul ierbii...

Acesta e un unic poem de dragoste, spun.
Acesta e un poem de dragoste, urlu
cu gura plină de un verde pământ.
(Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele)

Franjuri


Franjuri

Volum de poezie
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 84
Copertă: Violeta Savu, portret artistic de Mia Nazarie

Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii http://www.tracusarte.ro/poezie/273-franjuri.html

Revista Revistelor. ASYMPTOTE !


Asymptote este considerată în prezent una dintre cele mai bune reviste de „world literature” din lume. În ultimii ani, printre scriitorii prezentaţi în această revistă, s-au aflat adesea şi scriitori români: Gellu Naum (poemul „Eftihia”, în traducere, titlul apare sub forma „Eutychia”), Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Denisa Comănescu, Radu Vancu, Bogdan Ghiu, Adina Dabija, Ştefan Bolea, Mircea Dinescu, Andra Rotaru, Felix Nicolau, traduşi în limba engleză de Martin Woodside, Adam J. Sorkin, Eiléan Ni Chuilleanáin, Florin Bican, Lidia Vianu, Claudia Serea, Denisa Comănescu, Chris Tanasescu (Margento), acesta fiind şi editor/ redactor al revistei Asymptote. Într-o discuţie pe care am purtat-o cu Margento, mi-a semnalat care ar fi, în opinia lui, cele mai atractive subiecte din cel mai recent număr al revistei, anume cel din ianuarie 2016: proza Olgăi Tokarczuk, cu îmbucurătoare citate pe care le dă autoarea poloneză din... Emil Cioran; o lucrare fascinantă este „The legend of the Dakini Ray of Sunlight (White Tara)”; la critică literară, nu trebuie ratată cronica lui Deborah Smith la cartea „Human acts” de Han Kang, remarcabilă fiind cea a lui Germán Sierra la cartea „Nocilla dream” de Agustín Fernández Mallo; rubricile de artă vizuală sunt asigurate de Eva Heisler, care propune două extrem de interesante interviuri, unul cu artistul vizual Brandon Downing, celălalt cu o foarte cunoscută poetă performer-artist multimedia Caroline Bergvall; la secțiunea specială a numărului, traduceri experimentale, nu trebuiesc ratate selecţiile lui Jared Pearce din diferiţi autori sumerieni, pe care îi traduce/rescrie/reinventează cu voci și contexte contemporane, în egală măsură fiind fascinante şi haiku-urile lui Nenten Tsubouchi, traduse/rescrise/analizate/dezvoltate inclusiv grafic, de Martin Rock şi Joe Pan. La rubrica de poezie în acest număr, întâlnim mai multe nume: Uljana Wolf, Toast Coetzer, Dalthon Pineda, Dijala Hasanbegović, Sebastián Rivero, Lalbihari Sharma, Kazuko Shiraishi ş.a.  Asymptote, revistă de limbă engleză „world literature”, are şi un blog foarte activ şi frecventat: http://www.asymptotejournal.com/blog/. Iar pe site-ul revistei : http://www.asymptotejournal.com/, cei interesaţi pot citi integral articolele prezentate mai sus.
„The premier site for world literature. 2015 London Book Fair Award Winner. Member of The Guardian's Books Network. One of Entropy's Best Magazines of The Year.” Așadeci, în 2015, în cadrul Târgului de carte din Londra, revista Asymptote a fost câștigătoare a Premiului International Literary Translation Initiative.
(articol publicat de V. Savu în Revista "Ateneu", martie, 2016)

Meditaţiile unui nerăbdător. Ciprian Măceşaru şi "Locul în care n-am ajuns niciodată"



În cartea „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” (Ed. Humanitas, 2014), Dan C. Mihăilescu îi făcea o esențială caracterizare partenerului său de dialog: „Ciprian Măceșaru, poet, romancier, eseist, diarist, recenzent, autor de interviuri, făcător de reviste, baterist în formații indie-rock, PR-ist și entertainer cultural, meloman, ca să nu le mai înșir pe cele multe, mari sau mărunte, de soț și tată, când șomer, când patron ș.a.m.d.” Tot în acea carte, Dan C. Mihăilescu își mărturisea, recurgând la un colaj de citate, impresiile la lectura volumului de poezii semnat de C. Măceșaru, „Debaraua cu simțuri” (Ed. Tracus Arte, 2013): „odată cu sarcasmul existențial și funinginea sufocantă a unor tipare neoexpresioniste, totul forfotește, colcăie, furnicăie, fornăie, tropăie, țâșnește. (...) în doar șaizeci de pagini, plămânii «zbârnâie ca niște trambuline», primăvara «descleiază orașul», asfaltul «se întărâtă», «lumea e ca o mașină de tocat carne», mersul poetic simte «în tălpi rădăcinile de sub asfalt» și «scormonim iar și iar cu vârful săgeții în rană», în vreme ce «poemul de ură din stânga se contopește inevitabil cu poemul de iubire din dreapta».” Nu am amintit întâmplător de cartea celor doi auto-declarați „nerăbdători”. Ciprian Măceșaru spunea în deschiderea dialogului epistolar: „Răbdarea este, pentru mine, încercarea supremă. Toată forfota mea interioară a sucombat adesea din cauza Nerăbdării.”
Dacă febrilitatea era prezentă în „Debaraua cu simţuri”, cartea asupra căreia vom zăbovi în continuare, „Locul în care n-am ajuns niciodată” (Ed. Charmides, 2015) pare a fi creaţia unui contemplativ. În acest volum, versul lui C.M. este ermetic, lapidar, păstrând însă acel filon de „sarcasm existenţial”. În prefaţa pe care o semnează, Radu Vancu defineşte foarte bine universul cărţii: „un infern tăcut şi întunecos”. Este adevărat, sunt multe tăceri cu subînţeles în cartea lui Măceşaru, iar versul scurt, tăios contribuie la inducerea unui sentiment de sufocare. Există, în poemele ale căror concentrare şi esenţă te cam obligă să le reciteşti, o inversare a sugestiilor, a stărilor sau, poate mai degrabă, o relativizare a văzutului şi nevăzutului, a amăgirii şi dez-amăgirii, posibilitatea confuziei între lumini şi umbre, dar şi dintre imaginea falsă şi cea reală, în funcţie de punctul de observaţie pe care ţi-l stabileşti: „Preşedintele/ George Washington/ a avut proteză dentară/ din fildeş de elefant/ şi de hipopotam,/ cu dinţi de om,/ de cal şi de măgar./ Preşedintele/ Washington/ lua laudanum/ şi nu aproba sclavia,/ dar a moştenit/ de la fratele său/ 12 sclavi./ În câţiva ani,/ numărul lor/ a ajuns la 49.” Totul s-ar putea vedea cu totul altfel dacă ai privi din acel loc în care este foarte posibil să nu ajungi niciodată. Totodată contează foarte mult care sunt obiectele pe care le observi şi/sau analizezi şi cât de încărcate sunt ele de emoţia unor amintiri profunde, despre aceasta vorbeşte poemul care dă şi titlul volumului.
Tot Radu Vancu observă viziunea apocaliptică a autorului. Dar nu e atât un presentiment al unui sfârşit dramatic, cât mai mult e spaima ca acest sfârşit să nu se apropie. Poemul cu care se deschide cartea ar putea fi considerat o parafrază la vorbele Părintelui Cleopa: „Ştii când va fi sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul.” Numai că în loc de cărare, Ciprian Măceşaru introduce uşa: „Îmi spun înnebunit/ că următoarea încăpere/ o să fie şi mai frumoasă./ Când nu vor mai exista uşi,/ întoarcerea, ştiu foarte bine,/ nu o să fie posibilă.” („Întoarcerea”)
Dan C. Mihăilescu îşi arăta mirarea cât de multe a putut spune poetul Ciprian Măceşaru în „doar şaizeci de pagini”. Volumul „Locul în care n-am ajuns niciodată” are chiar şi mai puţine, dar cele patruzeci de pagini conţin suficient de multe idei şi destul de multă emoţie, încât un poet şi critic redutabil ca Radu Vancu a concluzionat în substanţiala sa prefaţă: „lumea poeziei lui Măceşaru e de o factură cu totul particulară, neasemănătoare cu a nici unui congener de-ai lui; combinaţia aceasta de Weltschmerz douămiist, tăcere traumatică non-douămiistă şi observare aproape calofilă a tropismelor luminii, infernul acesta tăcut şi luminos e numai al lui – şi îl prinde.” 
Articol publicat de Violeta Savu în Revista "Ateneu", martie, 2016