blue moon: februarie 2016

O moarte paralelă. La Teatrul Municipal Bacovia

"Omul care a văzut moartea", un spectacol în regia lui Geo Balint, fotografie de Viorel Cojan

O moarte paralelă... sau fiecare cu o închipuire a morţii... Altfel spus, tragi-comedia "Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu a fost montată la Teatrul Bacovia, în regia lui Geo Balint.
Distribuţia: Alexandru Hercule Filimon - Florin Zăncescu, Vagabondul - Bogdan Matei, Leon Sobieski - Viorel Baltag, Raluca Filimon - Florina Găzdaru, George Sobieski - Ştefan Alexiu, Svetlana, fata în casă - Daniela Vrânceanu, Alice Filimon - Alexandra Paşcu, Scenografie şi adaptare scenică: Geo Balint, Muzica: Ciprian Manta, Regizor tehnic: Nicu Paşcu

Piesa, de altfel destul de cunoscută, prin montarea de la Teatrul Bacovia, a cărei premieră a avut loc pe 14 februarie 2016, a fost adusă şi în "actualitate" (misiune nu foarte greu de realizat deoarece scena politică şi socială pare la fel ca în anul 1928, când a fost montată pentru prima dată piesa lui Victor Eftimiu) Aceleaşi jocuri şi lupte politice, aviditatea de putere a unora, opulenţa, superficialitatea şi snobismul celor ce-şi doresc puterea, diletantism, meschinării, şantaje, mici excrocherii etc. Câteva aluzii la anumite "can-can-uri" recente din chiar oraşul nostru au completat savoarea textului original. Deşi din punctul meu de vedere, aceste aluzii ar fi putut lipsi din spectacol, nu e deloc ceva greşit, dimpotrivă, teatrul are adesea misiunea (chiar şi datoria) de a satiriza tarele societăţii contemporane. De asemenea, e de preferat ca teatrul să se adreseze spectatorilor într-un limbaj în care aceştia să se regăsească, așa încât textul este lucrat, "adaptat" la aspectele contemporaneităţii. Ceea ce regizorul alege să facă încă din debutul spectacolului, liniştea doamnei Filimon, care citea o carte de Turgheniev și asculta piesa "Septembrie" în interpretarea Aurei Urziceanu şi Aurelian Andreescu, este tulburată de intrarea zgomotoasă a fiicei, pe al cărei tricou scrie mare: "I like feisbuc!". O soluţie ingenioasă, dar ceea ce am admirat şi mai mult în întregul spectacolului au fost schimbările de situaţie şi de ritm, trecerea de la o viziune umoristică asupra vieţii la una gravă, chiar tragică, succesiunile cu schimbări şi căderi de măşti, dinamica spectacolului şi, bineînţeles, jocul actorilor. Florina Găzdaru, Viorel Baltag (cu abordare clasică a personajului său), Ştefan Alexiu, Daniela Vrânceanu (cu mult haz şi sex-appeal), Alexandra Paşcu au jucat impecabil. Pe Florina am admirat-o şi pentru frumuseţea ei strălucitoare, iar coafura în stil "oarecum" franţuzesc i-a dat un aer foarte rafinat, chiar în puţină neconcordanţă cu personajul său, pe care însă l-a făcut foarte bine din priviri şi mai ales replicile date cu o dicţie bună. Dicţie desăvârşită şi la Ştefan Alexiu, care a conturat foarte bine caracterul de filfizon al lui "Jorj". Un plus şi pentru sunet, s-au auzit bine toate dialogurile. Aşadar, toţi actorii au jucat bine şi foarte bine, merită însă evidenţiaţi Bogdan Matei, care a ilustrat excelent arta deghizării şi cameleonismul personajului său (Vagabondul). Un rol dificil acest Vagabond, unul de compoziţie, cel mai complex personaj din istorisire. Un personaj prin intermediul căruia se face şi elogiul artei actorului. "Sufletul petrecerii" (aşa-zis petrecere, un fel de carnaval-farsă politică tragică, în reverberaţii existenţiale) a fost însă Florin Zăncescu (Dl. Alexandru Hercule Filimon). Actorul, după o absenţă de şase ani de pe scena teatrului, revine cu o poftă incredibilă şi debordantă de joc. Florin Zăncescu a dat impresia pe care o dau de multe ori actorii mari într-un spectacol, aceea de a-l ridica la cel mai înalt nivel posibil.
Surprinzător şi original a fost finalul pe care-l oferă regizorul Geo Balint. Un final poate mai dificil de ingurgetat de public, dar care oferă mai multe variante de interpretare. Sincer vorbind, datorită ritmului piesei, eu mă aşteptam să se audă din spatele cortinei o pocnitură de revolver, sugerând o sinucidere... Dar încheierea pe care o oferă Geo Balint surprinde toate aşteptările şi adaugă noi sensuri piesei. Din numeroasele posibile simboluri: Aluzie la credulitatea alegătorilor. Aluzie la faptul că poporul român este unul religios (ar spune unii), superstiţios (ar afirma ceilalţi). Aluzie la faptul că oricât ne-am organiza noi viaţa şi viitorul, oricât de mari maeştri ai manipulării am fi, "păpuşarul-şef" e de natură divină. Aluzie la viaţă, aluzie la moarte. În plus, vizual, închide foarte bine imaginea icoanei imense din fundal, al cărei rol şi sens capătă astfel gravitate.

În încheiere, vreau să spun că "Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu a arătat bine pe scena Teatrului Municipal Bacovia şi se înscrie printre spectacolele sale de succes. Nu ştiu de ce unii contestă acest teatru care o fi el mic, o fi el de provincie, dar în repertoriul său sunt destule piese cu care se poate mândri. Când am ieşit de la teatru, în faţa mea era un grup de prieteni care comentau şi făceau şi anumite comparaţii. O tânără spunea că i-a plăcut, dar totuşi i-a plăcut mult mai mult "Unchiul Vanea". Un domn mai matur i-a răspuns că sunt alte genuri, ăla e Cehov, ăsta e Victor Eftimiu, nu se pot compara. Într-adevăr, nu se pot compara.
Mie în general, fiind o fire mai reflexivă, nu-mi plac comediile. Dar aceasta mi-a plăcut, în mare măsură pentru că, printre rânduri, comunică idei grave, esenţiale despre lupta pentru existenţă şi pentru că a fost o realizare teatrală cât se poate de reuşită. Am primit lecţii de viaţă, am aflat (dacă nu ştiam deja) cum se "face" politica şi, totodată, m-am deconectat.
"Sunt omul care a văzut moartea şi-am cunoscut preţul vieţii. Voi nu ştiţi cât de frumoasă e viaţa! O risipiţi în nimicuri, treceţi pe lângă ea, o otrăviţi cu prejudecăţi, cu ambiţii neroade, umblaţi după bani, după situaţii, vă pândiţi unii pe alţii şi vă făuriţi singuri chilii de temniţă... Am vrut să vă aduc ceva din vântul depărtărilor, descătuşarea. Nu m-aţi înţeels. Lăsaţi-mă să plec: mă cheamă viaţa... libertatea..." (Vagabondul, în "Omul care a văzut moartea", de Victor Eftimiu)

O mie de cuvinte despre Salonul de Artă fotografică

Mia NAZARIE - PanDora. Corn

Spre sfârşitul anului 2015, în Bacău au avut loc mai multe evenimente artistice. Printre ele s-a numărat şi multaşteptatul „Salonul anual de artă fotografică”, iniţiat de artistul Ioan Viorel Cojan , membru U.A.P. Şi de data aceasta s-a ales ca motto dictonul „O fotografie vorbeşte cât o mie de cuvinte”, aserţiune despre care am mai zis altă dată că nu o prefer, dar care a arătat bine ca însemn grafic pe elegantul afiş al evenimentului. Se pare că există o competiţie acerbă între imagine şi cuvânt, deşi există destule cazuri când se împlinesc reciproc într-o creaţie artisitică. Mai mult decât atât, de-a lungul timpului, creatorii de imagini s-au inspirat din creaţiile literare, pe de altă parte, operele literare de cele mai multe ori conţin şi ele imagini, descrise prin cuvinte. Mari artişti ai lumii au simţit nevoia să spună ce înseamnă pentru ei imaginea. Una dintre cele mai uimitoare definiţii îi aparţine lui Edgar Degas: „O imagine e ceva ce necesită la fel de multă viclenie cât la comiterea unei crime.”

Întorcându-ne la salonul fotografic, putem spune că am avut ocazia să admirăm lucrări frumoase, fie alb-negru, fie color, din care nu au lipsit fotografiile glamour, portretele, peisajele, fotografiile de artă stradală etc. Am privit cu încântare peisaje din natură și instantanee reflectând realităţi cotidiene, m-au fascinat imaginile încărcate de metaforă. Viorel Cojan a adus în expoziţie o atrăgătoare istorioară despre seducţie, în care femeia este prezentată ca o „vulpiţă”. O mască a feminităţii, conturată în spirit ludic, etalată în lucrări rafinate prin lumină şi culoare. La o privire atentă, expoziţia s-a aflat destul de mult sub semnul „eternului feminin”, un alt fotograf redutabil, Valentin Sarca, prezentând o colecţie în care apelează la o ingenioasă paralelă: femeia care se „naşte” (de fapt, se maturizează) precum fluturele, eliberându-se dintr-un cocon. Ioana Mardare Piu a ales să ilustreze frumuseţea feminină prin metafora instrumentelor muzicale. Graţie şi mister în portretul feminin semnat de Cătălin Niţu. Portretele realizate de tânăra Georgiana Barcan nu puteau trece neobservate, remarcabile ca estetică, dar şi prin calitatea printării, lucrările foarte mari având o patină de vechi. Privirile contemplative, surprinse de Geo Barcan, m-au dus cu gândul la personajele feminine din filmele lui Michelangelo Antonioni, în care regizorul a colaborat cu directorul de imagine Gianni di Venanzo, „Il grido”, „La notte”, „L’eclisse”.

Ca desprinse dintr-un film sunt cele nu mai puţin de nouă fotografii realizate de artista Mia Nazarie, care iarăşi s-a întrecut pe sine. Trei lucrări fac parte dintr-o serie mai amplă, purtând titlul „Apocalypto”, la fel ca filmul regizat de Mel Gibson. Mia Nazarie pleacă de la o idee din acest film, dar construieşte o poveste originală, diferită de cea relatată în film, iar misterul fetei (model Jessica Anna Anyès), senzuală dar şi războinică precum o vikingă, este potenţat de introducerea unui instrument african vechi, kora, asupra căruia Mia Nazarie a intervenit cu pictură. Alte cinci fotografii fac parte dintr-o serie intitulată „PanDora”, proiect deosebit de complex, la care Mia Nazarie a colaborat, pentru accesorii, cu artista Camélia Otero, iar model a fost Dora Alias Keys. „PanDora” a avut iniţial ca sursă de inspiraţie filmul „12 years a slave”, din nou artista fotograf construind o poveste proprie, cu imagini de o frumuseţe ce-ţi taie răsuflarea. În „PanDora” sunt introduse multe simboluri: frânghia (simbol al persecuţiei, dar şi al închiderii în sine), cornul de suflat (referinţă la vânătoare, dar şi semnal-dorinţă de eliberare), coarnele de antilopă sau din crenguţe de arbori (tandreţe feminină, dar şi stigmat). Într-un alt portret, pe fruntea modelului Laetitia Ribes , vreascuri mărunte au fost aşezate ca o coroniţă de spini (aluzie la sacrificiu). În cazul în care vă întrebaţi cum de apar atâtea nume străine, explicaţia este aceea că, în urmă cu un an, Mia Nazarie s-a mutat în Perpignan (Franţa). De acolo a trimis, prin email, un emoționant mesaj, special pentru publicul din Bacău: „Mă feresc de perfecțiune în general și mai ales în fotografie. Îmi doresc ca o imagine a mea să transmită, iar cel care o privește să mai stea ca și cum ar citi și reciti un rând preferat. Eu vânez stări și împart ce văd în mine, când povestea și expresia viziunii mele poate deveni realitate în fotografie, sunt fericită. Ioan Viorel Cojan mi-a dat al doilea start, cel de simț artistic, m-a învățat să mi-l descopăr pe al meu, să mi-l dezvolt. Așa mi-am creat propriul stil. Am pus suflet în tot ce am clădit acolo în acești ani și... am plecat cu bagajul ăsta. Aici am altă încărcătură, la un alt nivel, altă inspirație, e nou și mă bucur și mă descopăr pe mine altfel, diferit. Mai departe împart cu voi pentru că e bucuria mea, voi sunteți acasă. Aici (în Perpignan – n.m.) încă totul e nou, iar eu trebuie să adun și să descopăr încă. Aici nu mai bat străzile stăpână pe mine, nu mai cunosc locurile, oamenii, asta se câștigă în timp. Cum era când făceam doi pași și salutam pe unul din voi? Mulțumesc colegilor, oamenilor cu care am lucrat sau am împărțit păreri. Mulțumesc celor care m-au susținut! Eu nu apăs, nu apăs decât dacă simt! Vă îmbrățișez!”

Anul 2015 a fost rodnic pentru fotografii băcăuani, cu numeroase expoziţii, la cele organizate sistematic la galeria „Hello art”, adăugându-se cele deschise în cadrul evenimentului Theaterstock, Viorel Cojan cu expoziţia tematică „AvigX3non”, Geo Barcan cu expoziţia „Frumosul din Ţara lui Bacovia”, imagini făcute la Theaterstock a expus Alin Leancă în holul Teatrului Bacovia, iar la Galeriile „Frunzettti” ale U.A.P. Bacău au avut expoziţii Maria Vlad şi Constantin Broşu (despre expoziţia lor aici), iar Mihnea Baran, artist plastic, în expoziţia personală de la începutul lunii septembrie, a propus un ingenios dialog între două tehnici, fotografie şi grafică.

„Salonul anual de artă fotografică” a fost vernisat pe 20 noiembrie 2015, generosul spaţiu al Galeriilor „Frunzetti” cuprinzând în jur de 150 de lucrări, semnate de nu mai puţin de 37 de fotografi: Ştefan Alexiu, Georgiana Barcan, Mihnea Baran, Ioan Burlacu, Constatin Broşu, Roxana Cociorvă, Ioan Viorel Cojan, Tudor Chertz, Adrian Cristea, Adrian Constantin Gheorghiu, Alex Mircea Iacobeţ, Narcis Ilie Doru, Teodora Iacob, Diana Iftime, Alin Leancă, Cristian Macovei, Ioana Mardare Piu, Liviu Maftei, George Maftei, Ion Mihalache, Romeo Mărăndici, Silvia Miler, Anca Elena Movilă, Mia Nazarie, Cătălin Niţu, Alin Ojog Stratulat, Ştefan Obreja, Lucian Popa, Valentin Sarca, Dragoş Ţiţei, Liviu Terinte, Adrian Toma, Ovidiu Ungureanu, Andreea Ungureanu, Maria Vlad, Geanina Ivu Vlad, Marius Vlad.

Odată cu această enumerare s-au terminat şi cele o mie de cuvinte despre salonul de artă fotografică. Un salon care a atras un public foarte numeros dar şi un public nou, care sperăm că va avea suficiente motive să viziteze şi în viitorul apropiat galeriile de artă băcăuane. (V.S.)

(Articol publicat in Revista Ateneu, Ianuarie 2016, p. 2)